Dusan Baiski

20 aprilie 2011.

Duminică, 24 aprilie 2011.

Am făcut sute de fotografii (fără blitz, fiindcă era interzis), însă am nevoie de timp pentru a le prelucra și a le insera pe acest site. Nu vă sfătuiesc să faceți ceea ce am făcut eu. Ajung 10-15 fotografii pentru a vă aduce aminte de o vizită sau alta. Altfel, vă veți concentra asupra fotografierii și nu asupra vizitei în sine, drept pentru care veți pierde multe amănunte interesante.

Link: Alte Pinakothek

Am fost martor când Duşan Baiski a citit pentru prima dată la cenaclul „H. G. Wells” de la Casa Studenţilor din Timişoara. Să fi fost prin '76 - '77. Era o povestire plecând de la motivul Meşterului Manole. Nu mi-a plăcut. Nu că aş fi avut ceva împotriva curentului ethno (mai degrabă: mythological !) science fiction. Doar că mi se părea o pălărie prea mare. În plus, scriitura se vădea minată de accente strident-naive. Ar fi trebuit să am în vedere că autorul de-abia trecuse de 20 de ani.

  A zburat o vreme în care nu am mai fost atent la ce făcea domnul Duşan Baiski. Şi, deodată, m-am trezit în faţa altui prozator, stăpân pe „temele şi mijloacele” sale. Doar el ştie cum s-au petrecut aceste avataruri.

Iustin stătea pe vene şi visa. Nu era o poziţie grozavă, fiindcă simţea deja mii de ace împungându-i pe dinăuntru muşchii picioarelor, dar la ideea ce-i venise merita să rumege pe îndelete. Nu-l mai deranja nici insecta ce i se căţărase pe laba piciorului stâng, nici foşnetul frunzelor uscate de porumb, nici măcar faptul că de undeva din spate se auzeau paşii cuiva. Şi cum să-i mai pese când o maratonistă s-a oprit la Londra în plină cursă, s-a uşurat de faţă cu mii de spectatori, şi-a reluat cursa şi a câştigat un milion de dolari?

Alaiul de câini traversa strada în marş forţat. O „Dacia“ apărută brusc de după colţ frână cu disperare, lăsând în urmă două dungi negre. Speriată, mireasa îşi întoarse pentru o clipă capul şi se refugie cu tot cu alai sub un „Moskvich“ parcat pe trotuar. „La naiba!“ - îşi zise Otto în gând, privind plictisit la câinii ce se pierdeau după colţ. Nu pricepuse niciodată de ce aceştia, atunci când aleargau, o făceau dând impresia că aleargă în lateral, aidoma unor câini handicapaţi.