Dusan Baiski

 

Unirea Banatului și Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, dincolo de profunda sa semnificație pentru poporul român, în general, pentru bănățeni și transilvăneni, în special, a însemnat pentru aceștia din urmă declanșarea unei ample acțiuni de eternizare a memoriei neamului acolo unde până atunci le-a fost interzis. În următoarele două decenii, cu deosebire în localitățile bănățene mai importante, au luat ființă zeci și zeci de comitete de inițiativă pentru ridicarea de monumente, obeliscuri, cruci-monument, busturi etc., inițiatorii provenind din cele mai diverse categorii sociale și profesionale: învățători, preoți, militari, studenți etc. Primăriile, băncile, societățile bancare, diversele instituții și organizații au fost efectiv asaltate cu cereri de sprijin. Cele mai multe inițiative s-au finalizat, chiar și cu multe sacrificii din partea inițiatorilor, altele s-au pierdut însă pe parcurs, fondurile dispărând în neant. Schimbările de regim și-au lăsat și ele amprenta. Busturi ieșite brusc de sub „garanția“ politică au fost trimise la topit, locul lor luându-l cele „valabile“. Din nefericire, în iureșul istoriei s-au luat uneori și decizii pripite, ireparabile. Cele care au rezistat au fost soclurile. Monumentele și busturile oamenilor de cultură.

 

Cercetările de ordin istoric aduc deseori și unele surprize. Studiind recent ziare vechi din colecția de periodice a Bibliotecii Județene Timiș, am dat de publicația „Știrea“ nr. 2688/29 iunie 1941, cotidian cu redacții la Arad și Timișoara. În lucrarea mea „Cenad – Studii istorice“, apărută în 2012, la Editura „Artpress“ din Timișoara, cu sprijinul financiar al administrației cenăzene (vezi http://www.dusanbaiski.eu/content/cenad-studii-monografice), încheiam capitolul intitulat „Căi de comunicație“ astfel: „Iar explozia celui rutier (a podului de peste Mureș, pe 9 iunie, n.n.), în 1940, va rămâne deocamdată un mister.“ Desigur, supoziția mea este în continuare valabilă, mai cu seamă că anexarea Basarabiei de către U.R.S.S. va avea loc pe 28 iunie 1940, iar Ardealul de Nord va fi temporar pierdut de către România prin Dictatul de la Viena, la 30 august 1940. Mai mult ca sigur, minarea podului de către Armata Română s-a făcut la sugestia vreunuia dintre serviciile secrete românești ale vremii, care va fi intrat în posesia unor date ce prevesteau pierderea Basarabiei și Ardealului de Nord. Și, pentru a se îngreuna o posibilă ofensivă maghiară în Banat, operațiunea de minare preventivă poate să fi fost o decizie militară mai mult sau mai puțin îndreptățită. Revenind la publicația „Știrea“ din 29 iunie 1941, aceasta scria pe pagina 3 un material intitulat „Sergentul Nicolae Grigorescu“ și semnat I. Pg., pe care-l reproducem integral:

 

No, iaca, zâc șă io, ca tăt bănățanu beceag dă naiv. Da’ zâc să mă prișeapă ș-ăla dă nu șcie graiu nost.

Libertatea este dușmanul meu nr. 1. O afirmație fatalistă, nu-i așa? Ei, uite, mie nu mi se pare deloc. Fiindcă, în actualul context legislativ românesc, parcă anume creat de mafioți pentru mafioți (ăștia naționali  în cârdășie cu ăia transnaționali, dar indubitabil  împotriva cetățeanului de rând), eu consider libertatea dușmanul meu personal nr. 1 și prima varză ce mă poate duce la abator (închisoare, în cel mai bun caz).