Dusan Baiski

Citește>>>

În acele zile fierbinți din decembrie 1989, fiind de serviciu la apărarea întreprinderii împotriva așa-zișilor teroriști, am avut prilejul de a cunoaște primul jurnalist occidental. Unul venit, tam-nisam, tocmai de la Paris. Acum (martie 2017), am aflat pe Internet că este redactorul-șef al hebdomadarului „Informations ouvrières“ din Paris, fondat în 1958 (potrivit Wikipedia), organ al Partidului Muncitoresc Independent din Franța. M-a întrebat, atunci, în acel decembrie de neuitat pentru mine, ce anume dorim noi, cetățenii români, după ce așa-numitul dictator a fost împușcat fiindcă probabil știa prea multe despre cei despre care nu trebuie să știm nimic ori mai nimic. „Vrem libertatea presei!“, i-am răspuns eu pe nerăsuflate. A zâmbit și mi-a răspuns sec: „Nu există nicio libertate a presei.“ Firește, deja „spălat“ pe creier de propagandiștii de la „Europa Liberă“ și „Vocea Americii“, care tocmai „uciseseră“ din condei 6.000 de timișoreni, manipulându-ne astfel în masă pentru a ne scoate pe toți în stradă (ceea ce s-a și întâmplat prin greva generală din 20 decembrie 1989), am reacționat zgomotos, neacceptând ideea că, de fapt, lucru de care mi-am dat seama cu mult mai târziu, nu poate exista o libertate a presei decât în anumite doze, controlate inclusiv prin false crize de hârtie. Și cel mai convingător motiv este cel financiar. „Cine plătește muzica, acela comandă“, zice un vechi proverb și nu cred că e doar românesc, ci unul internațional. 

Moș Paia luʹ Păsulă¹ se așeză greoi pe băncuța de la poartă. Își sprijini bâta cârnă de scândura groasă, de salcâm. Apoi scoase din buzunarul de la piept al vechiului sacou, primit de pomană de la văduva notarului din sat, o foaie de hârtie velină, pe care încă se mai vedea scris cu litere de-o șchioapă: „Mein Kampf“. O puse și pe aceasta pe scândură, lângă bâtă, ba, mai mult, să n-o ia vântul, îi îndoi un colț și puse bâta peste ea. În mâna dreaptă ținea deja o frunză de tutun bine uscată. O mototoli cu mare grijă, o acoperi cu stânga și porni să o mărunțească. Mai anul trecut, fuma din pipă, precum Măria Lungă, țiganca aceea înaltă, slabă ca scoaba, care aduna mortăciunile de prin Satu Nou, cea mai tânără mahala a Enadului Mare. Numai că mereu îl enerva băgăul. Vorba vine..., de fapt, frumoasa lui pipă nemțească, cu capac de alamă, găsită pe drumul dintre cartierul german Hibl și cimitirul catolic, fusese zdrobită de copita stânga-față a lui Noni, armăsarul bicăriei românești. Și de-atunci, Paia luʹ Păsulă trecuse pe țigări de producție proprie.

 

 

 

Unirea Banatului și Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, dincolo de profunda sa semnificație pentru poporul român, în general, pentru bănățeni și transilvăneni, în special, a însemnat pentru aceștia din urmă declanșarea unei ample acțiuni de eternizare a memoriei neamului acolo unde până atunci le-a fost interzis. În următoarele două decenii, cu deosebire în localitățile bănățene mai importante, au luat ființă zeci și zeci de comitete de inițiativă pentru ridicarea de monumente, obeliscuri, cruci-monument, busturi etc., inițiatorii provenind din cele mai diverse categorii sociale și profesionale: învățători, preoți, militari, studenți etc. Primăriile, băncile, societățile bancare, diversele instituții și organizații au fost efectiv asaltate cu cereri de sprijin. Cele mai multe inițiative s-au finalizat, chiar și cu multe sacrificii din partea inițiatorilor, altele s-au pierdut însă pe parcurs, fondurile dispărând în neant. Schimbările de regim și-au lăsat și ele amprenta. Busturi ieșite brusc de sub „garanția“ politică au fost trimise la topit, locul lor luându-l cele „valabile“. Din nefericire, în iureșul istoriei s-au luat uneori și decizii pripite, ireparabile. Cele care au rezistat au fost soclurile. Monumentele și busturile oamenilor de cultură.

 

Cercetările de ordin istoric aduc deseori și unele surprize. Studiind recent ziare vechi din colecția de periodice a Bibliotecii Județene Timiș, am dat de publicația „Știrea“ nr. 2688/29 iunie 1941, cotidian cu redacții la Arad și Timișoara. În lucrarea mea „Cenad – Studii istorice“, apărută în 2012, la Editura „Artpress“ din Timișoara, cu sprijinul financiar al administrației cenăzene (vezi http://www.dusanbaiski.eu/content/cenad-studii-monografice), încheiam capitolul intitulat „Căi de comunicație“ astfel: „Iar explozia celui rutier (a podului de peste Mureș, pe 9 iunie, n.n.), în 1940, va rămâne deocamdată un mister.“ Desigur, supoziția mea este în continuare valabilă, mai cu seamă că anexarea Basarabiei de către U.R.S.S. va avea loc pe 28 iunie 1940, iar Ardealul de Nord va fi temporar pierdut de către România prin Dictatul de la Viena, la 30 august 1940. Mai mult ca sigur, minarea podului de către Armata Română s-a făcut la sugestia vreunuia dintre serviciile secrete românești ale vremii, care va fi intrat în posesia unor date ce prevesteau pierderea Basarabiei și Ardealului de Nord. Și, pentru a se îngreuna o posibilă ofensivă maghiară în Banat, operațiunea de minare preventivă poate să fi fost o decizie militară mai mult sau mai puțin îndreptățită. Revenind la publicația „Știrea“ din 29 iunie 1941, aceasta scria pe pagina 3 un material intitulat „Sergentul Nicolae Grigorescu“ și semnat I. Pg., pe care-l reproducem integral:

 

În perioada 21-23 ianuarie 1941 a fost rebeliune legionară sau lovitură de stat? Pro-legionarii vor spune că a fost o lovitură de stat. Pro-antonescienii vor susține varianta rebeliunii legionare. Analizând evenimentele de atunci, prof. univ. dr. Ioan Scurtu pledează pentru varianta rebeliunii legionare, fiindcă, spune el: „După părerea mea legionarii s-au pus în situaţia de nesubordonare faţă de Conducătorul statului prin ocuparea unor instituţii publice, de rebeliune, interpretare ce suportă nuanţe şi precizări, dar denumirea corectă a evenimentului este: rebeliune legionară.“ Iar colonelul Radu-Ștefan Gallin, interpretul de germană al lui Ion Antonescu, nota în 1973: „Aceasta nu a fost deci o rebeliune legionară clasică, ci o manifestare internă a unui act premeditat de trădare externă a întregului regim nazist față de aliatul său: Țara Românească. Legionarii nu au fost decât servitorii (Sklavenvolk) care trebuiau să scoată castanele din foc pentru Hitler“¹. În rândurile de mai jos vă vom prezenta evenimentele de atunci, așa cum au fost acestea surprinse la Lugoj, în documentele aflate în custodia Direcției Timiș a Arhivelor Naționale.