Dușan Baiski

Am fost martor când Duşan Baiski a citit pentru prima dată la cenaclul „H. G. Wells” de la Casa Studenţilor din Timişoara. Să fi fost prin '76 - '77. Era o povestire plecând de la motivul Meşterului Manole. Nu mi-a plăcut. Nu că aş fi avut ceva împotriva curentului ethno (mai degrabă: mythological !) science fiction. Doar că mi se părea o pălărie prea mare. În plus, scriitura se vădea minată de accente strident-naive. Ar fi trebuit să am în vedere că autorul de-abia trecuse de 20 de ani.

  A zburat o vreme în care nu am mai fost atent la ce făcea domnul Duşan Baiski. Şi, deodată, m-am trezit în faţa altui prozator, stăpân pe „temele şi mijloacele” sale. Doar el ştie cum s-au petrecut aceste avataruri.

Iustin stătea pe vene şi visa. Nu era o poziţie grozavă, fiindcă simţea deja mii de ace împungându-i pe dinăuntru muşchii picioarelor, dar la ideea ce-i venise merita să rumege pe îndelete. Nu-l mai deranja nici insecta ce i se căţărase pe laba piciorului stâng, nici foşnetul frunzelor uscate de porumb, nici măcar faptul că de undeva din spate se auzeau paşii cuiva. Şi cum să-i mai pese când o maratonistă s-a oprit la Londra în plină cursă, s-a uşurat de faţă cu mii de spectatori, şi-a reluat cursa şi a câştigat un milion de dolari?

Alaiul de câini traversa strada în marş forţat. O „Dacia“ apărută brusc de după colţ frână cu disperare, lăsând în urmă două dungi negre. Speriată, mireasa îşi întoarse pentru o clipă capul şi se refugie cu tot cu alai sub un „Moskvich“ parcat pe trotuar. „La naiba!“ - îşi zise Otto în gând, privind plictisit la câinii ce se pierdeau după colţ. Nu pricepuse niciodată de ce aceştia, atunci când aleargau, o făceau dând impresia că aleargă în lateral, aidoma unor câini handicapaţi. 

Bandriş zăcea în pat pe spate, cu ochii larg deschişi. O lacrimă apărută din senin deveni deranjantă de două ori: o dată pentru că Bandriş se descoperi pe sine însuşi a fi, de fapt, un mare sentimental, iar pe de altă parte fiindcă ochiul drept îi era acum umed şi nu putea urmări pe albul abia ghicit al peretelui de lângă pat jocul umbrelor unor frunze din liliacul de lângă geam. Îşi apropie dosul palmei de obraz şi se şterse.

Se făcea că el, Ţiţu, stătea agăţat de-un zmeu uriaş, făcut din hârtie albastră, de învelit caietele de şcoală şi de pus în geam, să nu intre soarele în casă. De picioare avea legată o sfoară, iar la celălalt capăt al sforii se afla Bică, miliţianul satului. Acesta ba trăgea de sfoară, ba-i dădea drumul şi o forţă nevăzută se părea că-l absoarbe pe bietul Ţiţu spre înaltul unui cer negru, nedefinit. Îi venea să strige la miliţian, să-l lase în pace, că el, Ţiţu, n-a furat de la gospodăria agricolă colectivă nici măcar o pănuşă de porumb.