Când se plictiseau de hârjoneala cu surorile, mătușile, ibovnicele, damele de curte, cameristele și slujnicele din imediata vecinătate, monarhii mai puneau de-un genocid. Că, deh, din când în când poporului trebuie să-i mai iei ceva sânge, pentru sănătate. Apoi, sumețindu-se la verii, frații, unchii etc. etc. care cârmuiau țări mai apropiate ori mai îndepărtate, mai puneau de ceva războaie. De 30, de 100 de ani. La mica înțelegere.
În cercetările mele cu privire la istoria contemporană, am descoperit la Arhivele Naționale un document utilizat de România în 1941 drept propagandă.
Uimitor ce paralelă se poate face între situația de atunci și cea de acum, când Marea Brexitanie a scos din mânecă un caz stupid, Skripal, pentru a stârni isteria antirusească.
Dacă britanicii și nord-americanii doresc un război, atunci să o facă pe teritoriile lor.
Astăzi, 24 martie 2018, se împlinesc 19 ani de când gașca de criminali de război numită NATO a readus crima și genocidul la rang de politică de stat. Copiii au fost victime colaterale. Bravo, nemernicilor!
Peste 120.000 de pagini de documente de la Arhivele Naționale, multe de curând desecretizate, cu date condensate în 344 de pagini de carte. Al Doilea Război Mondial așa cum nu l-ați știut!
Un motto pe măsură:
Motto: Transmiterea svonurilor trebuie supusă unui examen prealabil, spre a se da curs numai acelor svonuri care au o bază oarecare și a se indica precis această bază. Svonurile care nu există acestui examen prealabil nu vor mai lua curs decât ulterior, când primesc începuturi de confirmări cu caracter concret.
Ordinul circular nr. 35.165/15 octombrie 1940 al Inspectoratului General al Jandarmeriei
În acele zile fierbinți din decembrie 1989, fiind de serviciu la apărarea întreprinderii împotriva așa-zișilor teroriști, am avut prilejul de a cunoaște primul jurnalist occidental. Unul venit, tam-nisam, tocmai de la Paris. Acum (martie 2017), am aflat pe Internet că este redactorul-șef al hebdomadarului „Informations ouvrières“ din Paris, fondat în 1958 (potrivit Wikipedia), organ al Partidului Muncitoresc Independent din Franța. M-a întrebat, atunci, în acel decembrie de neuitat pentru mine, ce anume dorim noi, cetățenii români, după ce așa-numitul dictator a fost împușcat fiindcă probabil știa prea multe despre cei despre care nu trebuie să știm nimic ori mai nimic. „Vrem libertatea presei!“, i-am răspuns eu pe nerăsuflate. A zâmbit și mi-a răspuns sec: „Nu există nicio libertate a presei.“ Firește, deja „spălat“ pe creier de propagandiștii de la „Europa Liberă“ și „Vocea Americii“, care tocmai „uciseseră“ din condei 6.000 de timișoreni, manipulându-ne astfel în masă pentru a ne scoate pe toți în stradă (ceea ce s-a și întâmplat prin greva generală din 20 decembrie 1989), am reacționat zgomotos, neacceptând ideea că, de fapt, lucru de care mi-am dat seama cu mult mai târziu, nu poate exista o libertate a presei decât în anumite doze, controlate inclusiv prin false crize de hârtie. Și cel mai convingător motiv este cel financiar. „Cine plătește muzica, acela comandă“, zice un vechi proverb și nu cred că e doar românesc, ci unul internațional.
„Scriitor sârb prin naţionalitate, cântăreţ însă al Bosniei natale, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, Ivo Andrić realizează prin romanul său E un pod pe Drina... o frescă realistă, autentică, a unui mic orăşel bosniac de pe râul Drina, Vişegrad. “ (vezi http://www.asociatia-profesorilor.ro/e-un-pod-pe-drina-ivo-andric.html).
Unirea Banatului și Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, dincolo de profunda sa semnificație pentru poporul român, în general, pentru bănățeni și transilvăneni, în special, a însemnat pentru aceștia din urmă declanșarea unei ample acțiuni de eternizare a memoriei neamului acolo unde până atunci le-a fost interzis. În următoarele două decenii, cu deosebire în localitățile bănățene mai importante, au luat ființă zeci și zeci de comitete de inițiativă pentru ridicarea de monumente, obeliscuri, cruci-monument, busturi etc., inițiatorii provenind din cele mai diverse categorii sociale și profesionale: învățători, preoți, militari, studenți etc. Primăriile, băncile, societățile bancare, diversele instituții și organizații au fost efectiv asaltate cu cereri de sprijin. Cele mai multe inițiative s-au finalizat, chiar și cu multe sacrificii din partea inițiatorilor, altele s-au pierdut însă pe parcurs, fondurile dispărând în neant. Schimbările de regim și-au lăsat și ele amprenta. Busturi ieșite brusc de sub „garanția“ politică au fost trimise la topit, locul lor luându-l cele „valabile“. Din nefericire, în iureșul istoriei s-au luat uneori și decizii pripite, ireparabile. Cele care au rezistat au fost soclurile. Monumentele și busturile oamenilor de cultură.
Vizitatori din data de 8 mai 2014
