Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Sculptorul care a schimbat dalta în condei şi casa în muzeu

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version
dusan_baiski_m_0.jpg

De acolo, din Moniom, un mândru sat cărăşean, Duşan Basista trimite mesaje către viitor 

„Micromuzeul etnografic personal este locul unde au fost tezaurizate vechile mărturii ale istoriei satului. Cele peste 200 de obiecte poartă în ele tumultul vieţii strămoşilor. Multe din obiectele tradiţionale dispar în viteză  sau, în cazuri fericite, intră în muzeu. Muzeul este «o oază de siguranţ» doar într-o oarecare  măsură, fiindcă adevărata tradiţie nu are ce căuta în muzeu, ci în viaţa de zi cu zi, pe uliţele satului, la nedeie şi la alte manifestări culturale ori şezători“.  
DUŞAN BASISTA 
 
Imagine din muzeul lui Dusan Basista din MoniomO colecţie de suflet  
De sculptorul Duşan Basista am auzit întâmplător de la poetul în grai bănăţean Gheorghiţă Brebenar din Ocna de Fier. La rândul său, tizul mi-a găsit numele într-un exemplar din săptămânalul „Agenda“ peste care a dat într-un sălaş părăsit din apropierea Reşiţei. Şi tot întâmplarea a făcut să ne întâlnim faţă în faţă la casa din Ocna de Fier a jurnalistului Matei Bâtea. Preocupările sale mi s-au dezvăluit pe rând: sculptor, decorator, scriitor, director de cămin cultural, muzeograf, poet în grai... Şi aşa am ajuns într-o zi toridă să-l vizitez la el acasă, la Moniom, o localitate care, dacă ar fi să ne luăm după indicatoarele rutiere, este mai degrabă un cartier al Reşiţei.  
Cu toate că i-am dezvăluit imediat motivul principal al vizitei - descoperirea muzelui său particular -, m-a condus prin muzeu în goană, spre grădină. Vestita sa grădină, plină de sculpturi în lemn, pietre de moară şi compoziţii proprii, realizate prin sudarea între ele a diverselor obiecte agricole. O grădină al cărei suflet este heleşteul plin de caraşi aurii, din care Duşan a ţinut neapărat să-mi prindă trei bucăţi.  L-am lăsat cu undiţa în mână, alături de un motan tânăr, mare iubitor de peşte, şi am revenit în muzeu. M-a urmat de îndată, plin de vervă. Chestia cu heleşteul fusese doar o momeală pentru orăşeanul din mine, însă nu i a ţinut. „Tot ce am adunat, am adunat pentru mine, pentru sufletul meu, pentru că sub ochii noştri nepăsători se destramă tradiţii frumoase, mi-a spus Duşan. Am început adunarea pieselor etnografice în urmă cu 10 ani. Sunt costume vechi şi obiecte de uz casnic de prin casele oamenilor, care nu se mai folosesc, însă care sunt adevărate pagini de istorie din trecutul şi existenţa noastră. Prin colecţionarea costumelor populare pe care le-am dobândit fie prin donaţii, fie prin achiziţionarea lor printr-un sacrificiu material, fie prin prestarea diferitelor servicii, am căutat să evidenţiez măiestria femeilor din Moniom“.  
Micul muzeu personal de etnografie românească este locul unde Duşan a tezaurizat vechile mărturii ale istoriei satului. Cele peste 200 de obiecte îşi au fiecare în parte propria poveste. Unora le ştie cu precizie trecutul. Despre altele nu ştie mai nimic. Ştie eventual cine i le-a adus ori unde le-a găsit el însuşi. Se apropie de o măsuţă joasă, de stână. Şterge praful de pe un colţ. Se află acolo, scrijelite cu briceagul, liniile de moară, un vechi joc popular, la îndemâna oricui. Îmi arată apoi o tăbliţă. „Ştii ce-i asta?“ - mă întreabă. Nu, nu ştiu. „Este o tăbliţă ardezie, pe care învăţau copiii pe vremuri“, îmi spune, triumfător. După care-mi arată un brâu din piele, ale cărui motive populare au servit de model pentru unele elemente decorative din interiorul bisericii ortodoxe române din localitate. „Eu, zice, îi avertizez  pe copii: aveţi grijă, mâine-poimâine fiii voştri nu vor şti cum arată o meliţă, un război de ţesut sau cum au făcut  strămoaşele noastre un chilim sau un covor. Nu vor şti  nici cum se cocea pâinea în cucnă sau cum se scria pe tăbliţele de ardezie cu creioane de piatră. Puterea noastră stă  în creaţia oamenilor îmbrăcaţi în haine de in şi cânepă. Mulţi vor dori să vadă cum arăta o cătrinţă, un cojoc, o opincă, un chimir...“ Iile, catrinţele, toate acele componente vestimentare sugestiv aranjate în micul muzeu au aparţinut unor femei din Moniom. Haine de duminică, relativ în perfectă stare, salvate de la distrugere de un fiu al satului cu dragoste pentru istorie, pentru localitatea unde a văzut lumina zilei. Apoi fusuri, furci de tors, opinci, vârtelniţe, ghioage, unele de prin 1800, cârcege, oale de lut... Şi multe, multe fotografii vechi. „Trebuie să amintesc şi să le mulţumesc pe această cale lui Mustăcilă Paraschiva, Adam Vasilica, Chichere Elena, Crâsta Scumpina, Păun Aurelia, Avrămuţ Ana, Dubovan Ioan, Franţ Ioan, Gheţa Traian, Jurca Ioan, Dalea Petru, Stroescu Ioan Florin, Vuc Floarea şi Veneaţi Maria. Am fost tot timpul sprijinit de aceşti modeşti oameni, simpli şi cu sufletul deschis. Aproape toţi s-au oferit să-mi pună la dispoziţie fotografii, obiecte de uz casnic scoase din uz, costume populare vechi de peste 80 de ani, lucruri vechi, obosite, dar care poartă cu ele câte o poveste a unui loc, a unui om, a unei familii. Am adunat toate acestea pentru că sub ochii noştri nepăsători se destramă tradiţi frumoase şi pentru că implacabila uitare se aşterne peste nume şi fapte pilduitoare, de o mare încărcătură morală şi culturală“, spune colecţionarul.  
Uşa casei lui Duşan este întotdeauna deschisă tuturor celor care vor să vadă sau să se documenteze despre trecutul satului sau al unor obiecte care nu se mai află în uz. Duşan este o gazdă primitoare şi extrem de bine informată despre tot ce ţine de tradiţie şi artă ţărănească. În plus, multe alte informaţii se pot cerceta în lucrarea monografică a cărui autor este, respectiv „Moniom - oameni şi locuri“.
„Moniom - oameni şi locuri“  
Aşadar, Duşan Basista este şi scriitor, chiar dacă deocamdată numai cu o carte. Volumul, de 230 de pagini, a fost lansat pe 8 noiembrie 2005, cu prilejul sărbătoririi centenarului Bisericii ortodoxe române din Moniom, de Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Sculptorul s-a trezit dintr-o dată scriitor. „Scrisul era departe de gândurile mele, până când într-o zi,  preotul Ioan Milotin, sătean şi verişor de al treilea, mi-a spus că a primit date interesante şi fotografii de la Cornel Marcu  avocat, fost sătean, cu «şciump» în Moniom la nr. 42, dar cu domiciliu la Timişoara de peste 40 de ani. Acesta adunase date şi documente despre sat şi intenţionase să scrie monografia satului natal, dar boala şi bătrâneţea  nu i-au mai permis acest lucru, aşa că i-a transmis acele date şi documente preotului satului. Această mărturisire nu am băgat-o în seamă, deoarece alte preocupări aveam, sculptura, şi nici prin gând nu mi ar fi trecut că eu, un sculptor cu 30 de ani de activitate în spate, să scriu prima carte despre sat sub titlul «Moniom - oameni şi fapte». Dar, iată că timpul schimbă destine, neîmpliniri, gânduri  şi fapte şi, odată cu trecerea în nefiinţă a preotului Milotin, mi-am adus aminte despre iniţiativa sa, şi m-am apucat să adun date, documente şi fotografii - se destăinuie Duşan. Cu câţiva ani în urmă am primit de la un localnic, pe care-l respect în sufletul meu, Meilă Gheorghe, de la numărul 76, deşi acum  este în lumea celor de lut, arhiva căminului ascunsă mai bine de 50 de ani şi, cercetând-o, am descoperit nenumărate însemnări despre activităţi culturale şi săteşti, am decis să aprofundez cercetarea prin arhiva şcolii, a bisericii şi a altor instituţii. Aşa am descoperit date interesante despre sat şi oamenii locului“.  
Lansarea monografiei satului a fost întâi prezentată de către P.S.S. dr. Laurenţiu Streza, acum mitropolit al Ardealului şi arhiepiscop al Sibiului, în cadrul slujbei arhiereşti, apoi în faţa unui numeros public în sala Căminului Cultural.  
Prezentarea a fost făcută de către Nicolae Sârbu, directorul Biblioteci Judeţene „Paul Iorgovici“, Gheorghe Jurma, critic literar, Dana Bălănescu, doctor în istorie, şi Doru Dinu Glăvan, directorul radioului Radio Reşiţa.  
  
 
Jocul întâmplării sau destin? 
Atelierul - plin de gânduri  
Lângă odaia ce adăposteşte muzeul se află atelierul de sculptură. O încăpere plină de lucrări aflate în diverse faze, de la cea de concept, pe hârtie, până la cea finală. În liniştea casei din fundul curţii îşi zămisleşte artistul operele. O tăcere parcă nefirească. M-aş fi aşteptat să găsesc pe jos aşchii, talaj, aşa cum se pot găsi într-o tâmplărie. Nimic din toate acestea. Duşan este un tip ordonat. Îmi arată diverse lucrări care mai de care mai ciudate, făcute din obiecte metalice găsite prin hoinărelile artistului pe la sălaşurile părăsite din jurul Moniomului, cândva unelte sau părţi de la unelte agricole: furci, sape, brăzdare, târnăcoape, lanţuri, doage. Artistul le-a combinat, le-a sudat şi le-a dat o nouă identitate, cea de lucrări de artă.  
Un briceag în formă de peşte  
Despre prima sa sculptură Duşan îşi aminteşte cu plăcere. În 1976, se afla împreună cu colegii de şcoală la cules de porumb, la Tirol. Acolo, aproape de gara din localitate, a dat peste un versant de humă. Având la îndemână un briceag în formă de peşte, aşa cum erau pe atunci bricegele, s-a apucat să scrijelească. Până la momentul acela nu-şi exersase talentul decât pe lemn, respectiv crengi sau rădăcini, cărora le dădea forme de animale. În 1980, se va înscrie la Şcoala Populară de Artă din Reşiţa. Va urma doi ani cursuri de sculptură decorativă şi trei ani de modelaj, avându-i ca profesori pe sculptorul Luigi Varga şi pe pictorii Petru Galiş şi Nicolae Ungar. „Am impresia că tot ce realizez în sculptură este un exerciţiu cu experiment. Am vizitat o expoziţie de sculptură a lui Gheorghe Rouă, originar din Vrăniuţ. Cele câteva lucrări realizate din rădăcini şi trunchiuri de lemn mi-au servit drept stimulent de plecare. Apoi am urmat cursurile de sculptură decorativă la Casa de Cultură din Reşiţa sub îndrumarea lui Ţugui Ilie şi, mai apoi, a lui Bagiu Gheorghe. Amândoi mi-au insuflat cu pricepere şi pasiune adevărata înnobilare a lemnului. De atunci şi până astăzi am făcut un drum lung. Ceea ce fac astăzi nu mai seamănă în nici un fel cu ceea ce am făcut atunci, în 1976“. Pasiunea pentru artă a moştenit-o de la mama sa, Raveca, dar chemarea pietrelor poate că i se trage de la George Basista, un sârb din Periam, care o viaţă întreagă a spart la piatră.  
Scurtă trecere în revistă  
Duşan a luat parte la numeroase tabere de creaţie judeţene şi naţionale atât de sculptură, cât şi de pictură naivă, alături de artişti consacraţi ai genului cum ar fi: maestrul Mihai Vintilă, Mihai Dascălu, Camelia Ciobanu, Gusti şi Doina Hlinca, Valeria Tofan, Denisa Mihăilă, Elena Hăbăşescu, Gheorghe Munteanu, Emil Pavelescu, Nicolae Man, Ion Măric, Ion Bledea, Petru Vintilă, Ioan Dulmin şi mulţi alţii, participând alături de aceştia la expoziţii colective sau de grup la  Bucureşti, Botoşani, Piteşti, Caransebeş, Baia  Mare, Reşiţa. „Într-o zi, numele lui Duşan Basista, încă tânăr şi aproape necunoscut de Moniom şi Reşiţa, va fi fără îndoială apreciat la valoarea pe care acest artist o merită“, scria Petru Vintilă într-un articol în vara anului 1989, la inaugurarea celor trei sculpturi monumentale din staţiunea Crivaia - debarcader U.C.M. Reşiţa, realizate de Duşan. Lui îi aparţine şi troiţa din centrul Reşiţei, dedicată celor căzuţi în 1989, dar şi diverse lucrări de mari dimensiuni aflate în centrul oraşului Medgidia şi în incinta firmei „Comat“ S.A. din Reşiţa. Altele, de dimensiuni ceva mai reduse, se pot vedea la Târgu-Lăpuş, Vişeul de Sus sau Poienile de sub Munte. Fiind unul dintre organizatorii primei tabere de sculptură „Crivaia“, are lucrări monumentale realizate la Debarcaderul U.C.M.R. S.A. Multe alte lucrări semnate de Duşan se află în colecţii particulare din Germania, fosta Iugoslavie, S.U.A., Suedia, Spania şi România. În prezent, lucrează la o troiţă ce va fi instalată la Ocna de Fier şi va fi sfinţită în toamna acestui an. Multe lucrări de artă bisericească, respectiv iconostase, scaune împărăteşti etc., se află la Ramna, Răcăjdia, Păltiniş, Moniom, iar un iconostas la Norsburg, în Suedia.  
De curând, a fost la Bucureşti, unde a realizat o poartă în stil maramureşean. De altfel, Duşan nutreşte o adevărată pasiune pentru sculptura maramureşeană şi îndeosebi pentru cea a regretatului sculptor Vida Gheza. Deşi recunoaşte că în tinereţe a fost puternic influenţat de stilul acestuia, îşi are propriul stil, iar una dintre lucrările sale pe care le consideră reprezentative este „Dialog cu memoria“, o sculptură de mari dimensiuni expusă la Casa de Cultură din Reşiţa.  
În calitate de director al Căminului Cultural din Moniom, funcţie pe care o deţine din 1987, a organizat mai multe expoziţii de sculptură şi pictură, personale sau de grup, ale căror vernisaje le-a transformat întotdeauna în adevărate evenimente culturale, implicând nu doar artişti plastici, ci şi scriitori şi muzicieni. 
 
Agenda nr. 31/5 august 2006
Your rating: None Average: 10 (3 votes)

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 223 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 2 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 291869
    • Unique Visitors: 15278
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter