Get Adobe Flash player

Un tramvai cu roţi de gumă

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Bandriş zăcea în pat pe spate, cu ochii larg deschişi. O lacrimă apărută din senin deveni deranjantă de două ori: o dată pentru că Bandriş se descoperi pe sine însuşi a fi, de fapt, un mare sentimental, iar pe de altă parte fiindcă ochiul drept îi era acum umed şi nu putea urmări pe albul abia ghicit al peretelui de lângă pat jocul umbrelor unor frunze din liliacul de lângă geam. Îşi apropie dosul palmei de obraz şi se şterse. Mâna îi puţea a peşte. Strâmbă din nas. Uitase să se spele cu săpun şi acuma-i era tare greu să se mai scoale. Fusese toată ziua la pescuit şi nu prinsese nimic, absolut nimic, ceea ce nu i se întâmplase de multă vreme. Îşi lipi palma stângă de perete. Apoi se întoarse pe-o parte, îşi puse o pernă micuţă peste ureche şi jumătatea de faţă întoarsă spre tavan şi încercă să adoarmă. Zadarnic. Acum nu mai auzea lătratul înfundat al câinelui său, Piţi, ci bătăile ca de ceasornic ale propriei sale inimi. Fiecare bătaie părea a fi un bubuit de tun. Numai că nu zgomotele, cântatul cocoşului, lătratul lui Piţi sau bătăile inimii erau cele care nu-l lăsau să doarmă, ci o imagine, o imagine banală, de vagon de tramvai galben, cu roţi de gumă, care, oricum şi-n orice parte se întorcea, îi ajungea tot dinaintea ochilor. 
De fapt, Bandriş se culcase furios. Nici măcar nu gustase din papricaşul făcut la amiază de nevastă-sa, Filomela, o moldoveancă de prin părţile Iaşului pripăşită în sat, care lucra în schimbul de noapte la o fabrică de împletit sârme colorate pentru maşini americane, în oraşul din apropiere. Pur şi simplu, după ce venise acasă de la pescuit, aruncase plasa şi undiţele în gura podului, bău o cană de apă şi se puse în pat. Ceea ce-i spusese vecinul Gaia l-a întors pe dos: traseul tramvaiului între Ţigănia Românească şi Ţigănia Nemţească avea să fie prin cartierul Hibl, prin uliţa unde locuia Bismark, ultimul neamţ rămas în sat, ceilalţi plecând care pe unde apucase. Aşadar, el a fost pur şi simplu minţit de primar atunci când acesta i-a promis că se va ţine cont de propunerea lui şi anume ca traseul între cele două Ţigănii să treacă şi pe strada sa din cartierul Satu Nou. De fapt, gândea el, era traseul cel mai bun, chiar dacă drumul nu era nici măcar pietruit şi pe vreme de ploaie tramvaiul putea să rămână înţepenit în noroiul de pe uliţă. Dar, după cum spunea, traseul propus de el era un compromis: tramvaiul nu avea să circule nici pe Uliţa Mare, nici pe Uliţa Lungă şi împăca astfel pe toată lumea. Se şi văzuse în vagon, mergând sau venind de la pescuit, cu plasa de un leu plină cu peşte din balta lui Liupco. Şi, brusc, primarul schimbă traseul după cum vruseseră creierii lui, exclamase Bandriş. Mai mult decât atât, la tramvai vor fi folosiţi caii lui Bismark, doi cai Nonius negri, bătrâni şi costelivi, iar birjar va fi nimeni altul decât Credli Ţiganu, un ins mărunţel, care nu avea nimic de-a face cu ţiganii, dar i se spunea astfel fiind pirpiriu şi negru ca tăciunele. „Adică cum, cu ce-i mai bun Credli decât mine sau decât tine?“, l-a întrebat el pe vecinul Gaia. Acesta l-a privit surprins, parcă abia atunci descoperind şi el că ceva nu era în regulă. „Şi io am votat pentru Brebu, că mi-or plăcut trandafirii lui. Ai văzut ce faini trandafiri are în curte?“ „Lasă-i dracu să-i ia de trandafiri că nu ăia mă dor pe mine. Da’ una-mi spune când stau omeneşte de vorbă cu el şi alta face, banditu’…banditu’… usca-i-s-ar trandafirii să i se uşte…!“ Gaia l-a măsurat atunci din cap până-n picioare. Apoi s-a apropiat de el parcă pentru a-i spune un mare secret: „Mă, Bandrişule, mă, fii cuminte, mă, că şi mie-mi plac trandafirii. O zis Brebu că-mi dă şi mie la primăvară nişte rădăcini de trandafir…“ „No atunci du-te şi tu la dracu cu tot cu Brebu şi cu trandafirii lui, bine?“, s-a răstit Bandriş, şi-a luat sculele de pescuit de jos şi a plecat spre casă. 
Adică cum, până şi Gaia, care-i era vecin şi care ar fi şi el câştigat dacă ar trece tramvaiul prin Satu Nou, s-a dat şi el cu primarul? „Canci, Gaio, de-acum încolo să nu-ţi mai cauţi găinile pe la mine prin curte. Gaia ţi le mâncă, nesimţitule. Te-ai dat cu Brebu, prăpăditule…!“ 
Auzi dinspre curte nişte zgomote înfundate. Nu mai erau propriile bătăi de inimă în urechi, ci cu totul altceva. Aruncă pernuţa cât colo. Zgomotele încetară. Pe perete dansau aceleaşi umbre de frunze, iar lumina lunii pline părea a se fi accentuat. Maidanezul său, Piţi, scânci. Un cârâit de găină străbătu până în cameră. Apoi glasul unui cocoş supărat. Bandriş zâmbi pe întuneric. Mai mult ca sigur că vreun şobolan dădea târcoale coteţului vecinului său, Gaia. Ale sale muriseră toate încă din primăvară, secerate de boală, şi Măria Lunga, hingheriţa cartierului, o femeie înaltă şi slabă, fără dinţi, trebuise să vină de două ori şi să le adune. Zâmbetul îi dispăru brusc. Imaginea tramvaiului cu roţi de gumă îi deranja din nou retina. 
Nu pricepea nici în ruptul capului de ce schimbase primarul traseul tramvaiului. Nu reuşea nici în ruptul capului să ghicească motivele care-i determinaseră pe Brebu să ia o asemenea hotărâre, mai cu seamă că-i promisese lui, lui Bandriş, în mod ferm, că va ţine cont de părerea lui. Ştia că primarul avea o firmă pe numele nevestei, ba chiar divorţase de nevastă, dar continuau să stea împreună. Lumea vorbea prin sat că divorţase că aşa era la modă, să pui firma pe seama nevestei cât eşti primar, iar pe din dos să-i dai de lucru. De ce trebuia să treacă tramvaiul pe uliţa lui Bismark? Are neamţul vreo firmă?... Bandriş dădu cu pumnul în întunericul din faţa sa. Găsise răspunsul. Păi prăpăditul acela de neamţ a fost mare şi tare când au venit ăilalţi nemţi, cei din Germania, cu ajutoare. El a făcut liste, el a avut cuţitul în mână şi a împărţit hainele, zahărul şi guma de mestecat după cum l-a tăiat capul. Brebu i-a spus: „Herr Anton (aşa-l chema, de fapt, pe numele mic), tramvaiul e al dumitale, împarte tu ajutoarele!“ Şi neamţul le-a împărţit. Mai mult celor pe care nu-i cunoştea, mai puţin  celor pe care-i cunoştea şi mai nimic ori chiar nimic celor care, cândva, l-au înjurat de mama nemţoaică a lui. 
Cu Bismark fusese coleg de şcoală. Au fost în clase paralele. Asta s-a întâmplat pe vremea când în sat au fost atâţia copii încât, în clasa a cincea, atunci când Bandriş a aflat că sunt şi nemţi prin sat, erau trei clase paralele de a cincea, dintre care una numai de nemţi. Şi ce de bătăi se mai încingeau prin şcoală sau prin zona şcolii, cei hăituiţi fiind nemţii... Că la Toni Mozi, cinematograful comunal, raionul trimitea numai filme ruseşti, de război. Ba chiar s-a şi chelfănit cu Bismark, atunci când acesta a ochit mai bine monezile de la jocul de Americana şi l-a lăsat fără bilete la „Winetou“. 
Ce interese să aibă Brebu în Hibl, cartierul cândva german? Se întorcea când pe-o parte,  când pe cealaltă, mototolind aşternutul, şi tot nu reuşea să dea de răspuns. Ce se putea căra cu tramvaiul între Tigănia Română şi Ţigănia Germană şi se găsea în cartierul nemţesc? Cartofi, porumb, sicrie cu sau fără morţi când moare careva, pământ galben…? Eee, aici e-aici, îşi spuse. În primăvară auzise că nişte italieni vor să facă în sat cărămizi şi Brebu i-a cărat prin Hibl, la groapa de pământ galben. Aici e-aici, jubilă el şi se întoarse iar pe partea cealaltă. Până să iasă copiii de la şcoală după prânz, tramvaiul poate să facă deja două-trei ture plin cu pământ galben, pe care să-l care la… Aici nu mai ştia răspunsul. O fi având Brebu vreun plaţ în Hibl şi lumea nu ştie. La atâtea case părăsite şi parcele libere, nu mai ştia nimeni care al cui este. 
De-ar fi ştiut nemţii ce probleme ridica acum tramvaiul, poate n-ar mai fi venit deloc cu nici un fel de ajutor. Şi cât hai s-a făcut atunci, la venire… Au ajuns în sat tot felul de ziarişti de la Timişoara, ba chiar şi de la Bucureşti. Primarul a organizat o primire triumfală. Gara satului a fost împodobită cu flori şi ghirlande din hârtie creponată. A fost adusă fanfara CFR-ului. Au fost pregătiţi câţiva recitatori ca-n vremurile bune, când copiii purtau cravate roşii la gât. Unul dintre prichindei s-a chinuit aproape trei săptămâni să spună „Căţeluş cu părul creţ“ în limba germană. Au stat în gară vreo patru ceasuri. Până când a venit Mişa Pizdici şi le-a spus că la Primărie au sosit nişte nemţi cu un tramvai cu roţi de gumă şi că vor să plece înapoi în Germania cu tot cu ajutoare, fiindcă satul părea pustiu, iar la Primărie n-a fost decât el, Mişa Pizdici, paznicul. Atunci s-a dezmeticit lumea şi a început alergarea. Unii pe jos, alţii pe biciclete, doar primarul cu „Trabantul“. Într-adevăr, în faţa Primăriei se odihnea un vagon de tramvai, superb. De-un galben strălucitor. Plin cu abţibilduri în nemţeşte. De nemţi, nici vorbă. După un ceas şi jumătate au dat şi de nemţi. Aceştia beau bere, în system „bruderscahft“, la Jana Sârboaica, birtăşiţa din Ciucovăţ. Evident, bucuria vederii a fost reciprocă. „Bruderschaftul“ a devenit molipsitor. A urmat un concurs de băut până s-a dat bătută însăşi Jana Sârboaica. Pe ea de ce n-a anunţat-o nimeni de un asemenea chef, că se pregătea şi ea din timp cu mai multă bere, chiar felurită, chiar şi nemţească, ba chiar şi cu mâncare ca-n Banat, să nu uite nemţălăii de unde au plecat. Cel mai rău a ieşit Brebu.
În faţa căminului, puhoi de lume. Brebu nu ştia de e sărbătoare sau altceva. Era primul ajutor pe care-l acceptase din decembrie 1989 încoace. „Adică cum, se întreba el întotdeauna când vedea ajutoare de prin străinătate, noi chiar crăpăm de foame? N-avem ce mânca ori îmbrăca?“ Acceptase ajutorul numai pentru că donarea tramvaiului fusese condiţionată de acceptarea unor ajutoare simbolice. Comuna lui Brebu devenise faimoasă în Germania pentru refuzurile constante de ajutor şi chiar trimisese trei vagoane de grâu la nişte inundaţii de prin Germania. Atunci nemţii s-au simţit cumva ofensaţi şi au început atacul. Aşa a trebui Brebu să accepte. Tramvaiul nu fusese decât un cal troian, decretase Şolomba, profesorul de istorie de la şcoala din sat. „Ş-acum o să-nceapă ş-alţii să trimită ajutoare. Cu zdrenţe, cu pixuri uscate, cu păpuşi schiloade, cu farbă veche…“ îl completase Giuca, şeful peste Bicăria din Satu Nou. Evident că nu toată lumea era de acord cu asemenea puncte de vedere. „Cu farba veche poţi să aprinzi focul de păpuşi schiloade, zdrenţe purtate şi pixuri uscate“, a conchis Vicheţ şi lumea l-a aplaudat. Adică Brâglă şi Cipiripi, beţivanii de la „Trei păduchi“, birtul oficial din Satu Nou, ţinut de Ivan, sârbul care mai trăgea şi-acum de-o „Volgă“ albastră, pe motorină.
Când s-au dezmeticit a doua zi, nemţii au spus „Gutten tag“ şi duşi au fost. Şolomba, profesorul de istorie, a triumfat. „Vedeţi, ce v-am spus eu. Ne-au adus tramvaiul numai ca să ne bage pe gât ajutoarele din el.“ Seara, însă, televiziunile locale au dat pe larg interviuri cu nemţii care aduseseră tramvaiul. Vezi Doamne, ce aventură a fost pentru ei să urce într-un tramvai cu roţi de gumă, adaptat pentru şoselele din România, şi să pornească într-o caravană al cărei denumire mai toţi au tradus-o drept „Tramvaiul Aproapelui De Bine“, toate cuvintele fiind scrise cu majuscule la început, aşa cum se învaţă mai nou pe la facultăţile de jurnalistică de modă englezească şi americană din  ţară. 
O întreagă teravură a fost când s-au adunat consilierii comunali să decidă la ce să fie folosit acest tramvai. Unii l-au vrut muzeu pentru fiare de călcat, alţii au dorit să-l vândă la fier vechi, fierul fiind la mare căutare, iar alţii au propus să fie folosit drept obiectiv turistic, aşa cum cei de la Buziaş au în parc un avion. Cei care au avut în cele din urmă câştig de cauză au fost sătenii. Care şi-au impus punctual de vedere. Dacă este un tramvai, atunci să fie folosit ca tramvai, au decis ei. Consilierii s-au supus bombănind. Ba, mai mult, doi şi-au dat demisia. 
Traseele propuse au fost iniţial mai multe, însă cu toţii au fost de la bun început de acord ca staţiile terminus, respectiv capetele de linie, să fie Ţigănia Română, denumită aşa, fiindcă romii de aici ţineau sărbătorile creştine după ritul ortodox, şi Ţigănia Nemţească, unde romii ţineau sărbătorile catolice. Motivul: se găseau una în sudul satului şi cealaltă în nordul satului. În ceea ce priveşte traseul,  deşi linia, şi-anume Uliţa de Piatră, acum asfaltată, era drumul cel mai scurt între cele două extreme, s-a căutat o soluţie de compromis: traseul să aibă formă de buclă. De aici a început scandalul. Unii au vrut traseu pe Uliţa Lungă, alţii, respective el, Bandriş, pe uliţa Sub Pădure. Ca acum, tam-nesam, primarul să hotărască de la sine putere că traseul va trece prin Hibl, doar fiindcă în zona aceea locuieşte Bismark, ultimul neamţ al satului. Cică drept omagiu pentru autoarele aduse de nemţi, treizeci de monitoare de calculator, o duzină de calorifere, câteva sacouri cam roase pe la coate şi chiar vreo sută de pixuri uscate pe motiv că vama a durat prea mult şi au ieşit din garanţie. „Fiţi fericiţi, a urlat primarul, supărat pe atâtea obiecţiuni privind calitatea ajutoarelor, alţii au primit cucuruz şi mazăre cu gărgăriţe!“ Evident că iar a fost contrat. Cucuruzul stricat şi mazărea cu gărgăriţe se pot fierbe şi da la porci. În natură nimic nu se pierde, a replicat Pişta, profesorul de fizică-chimie. 
Bandriş auzi din nou nişte zgomote suspecte venind dinspre curte, de data aceasta dinspre propria sa curte. Îşi trase repede plapuma peste ochi. Nu-i plăcea niciodată când lucra Filomela în schimbul de noapte. Se simţea abandonat. Într-un timp se gândise la modul cel mai serios să-şi cumpere o pereche de pui de câine lup. S-a împotrivit nevastă-sa pe motiv că le-ar mânca până şi urechile. O bufnitură surdă nu mai ţinu cont de nici o oprelişte şi ajunse până la urechile sale. Da, ţinea perfect minte când, după ce a divorţat, mama lui găsea dimineaţa în curte tot felul de făcături, cum le spunea ea. Adică nişte răvaşe ciudate, cu mesaje absurde care, după ce el i l-ea arătat profesorului de educaţie cetăţenească, acesta i-a spus să nu le ia în seamă că sunt aidoma leacurilor băbeşti. Acest gând parcă-i dădu puteri. Întâi îşi scoase de sub plapumă o mână, apoi cealaltă şi, în cele din urmă îşi descoperi faţa. Toporul era tocmai după uşă... Dar dacă a uitat să încuie uşa? Aruncă plapuma la perete, se încordă...
- Au!
Junghiul de sub coastele din dreapta îl seceră şi-i frânse astfel elanul. Se ridică greu, cu mâna sprijinită de pat. O nouă bufnitură. Prinse de coada toporului, descuie uşa şi ieşi în curte. De sub nas ţâşniră două ghemotoace: unul cu siguranţă era, cel puţin după culoarea deschisă a blănii, motanul său, Coco, cel mai viteaz motan din Satu Nou, cum îi plăcea lui să spună. Celălalt nu putea fi decât concurentul, Gică, motanul vărgat al vecinului Gaia. Toporul zbură anemic în urma lor. 
- Fire-aţi ale dracului de jigodii! - îi afurisi şi reintră în casă.
Răsuci comutatorul şi lumina îl linişti. Ceasul „Aradora“ arăta patru fără zece dimineaţa. Bătu perna să împrăştie penele uniform.  Trase şi de cearşaf. Nu-i plăcea să se pună înapoi în pat atunci când  acesta era mototolit. Păstra, spunea el, toată oboseala sa de dinainte de culcare. Închise lumina şi se apropie de pat, bâjbâind. Se întinse cu mişcări largi, exersate ani de zile. 
Doar ce-şi trase plapuma până sub bărbie că şi revăzu tramvaiul galben, cu roţile sale mari, de gumă. „Şi ăştia au lepădat roţile de lemn şi au pus la căruţe roţi de gumă!“, a râs el când a văzut prima dată tramvaiul adus de nemţi. A recunoscut însă imediat că roţile de gumă erau un avantaj: tramvaiul putea circula pe oriunde şi de aici toată povestea cu traseul. Da... traseul! „Brebu ăsta o să-i aducă iar pe nemţi în sat“ - i-a şoptit la ureche Beşiktaş, unul de prin  cartierul Ciucovăţ care s-a lăsat de „făcut turcii“ şi s-a apucat de politică, devenind în scurt timp şi consilier comunal. Lui Bandriş nu-i plăcea deloc acest Beşiktaş, fiindcă niciodată nu l-a văzut beat. Indivizii ăştia, zicea, nu prezintă nici un dram de încredere. Adică aşteaptă să te îmbeţi, după care-şi râd în barbă şi a doua zi de povestesc la întreg satul cum ai dat la raţe prin şanţurile înfundate ale comunei. Acu, însă, părea a-i da lui Beşiktaş dreptate. Primarul are interese la nemţi şi de aceea a acceptat ajutoarele şi l-a uns pe Bismark conducător de tramvai. 
Simţi cum îl furnică brusc din cap până în picioare. Strânse instinctiv din palme. Nu, nu putea să accepte ideea că tramvaiul nu va circula pe uliţa lui. Noroiul nu era un argument solid că, vezi Doamne, când plouă e noroiul prea mare şi tramvaiul se poate împotmoli. Poate chiar de aceea i-au şi pus nemţii roţi de gumă. Nu s-a lăsat împotmolit nici Ion al lui Lăbăşan când venea acasă cu tot cu „Steagul roşu“, camionul ăla verde, rablagit, de la gospodăria agricolă de stat, pe scurt GAS. Când ploua torenţial şi Ion era surprins cu jucăria în faţa casei, dimineaţa era limpede că va cheltui cel puţin zece-cincisprezece snopi de coceni de porumb pentru a scoate camionul până pe Uliţa de Piatră. Vede şi-acum roţile camionului mestecând harnice clisa neagră de pământ şi pe uica Lăbăşan aruncând cu snopii sub ele. Păi aşa se poate şi cu tramvaiul. El însuşi... Gândul i se frânse. N-avea în curte nici măcar un snop de tulei, nici un balot de paie. Au venit italienii şi le-a vândut lor cele cinci hectare moştenite de la tatăl său. Ce atâta porumb, că pentru bibilici ajunge şi-un sac de grăunţe pe an, şi-a spus şi Filomela a fost întru totul de acord cu el. Nu mai avea în curte decât o pereche de bibilici care-l exasperau pe Gaia, fiindcă le plăcea să zboare pe casa lui şi să facă o zarvă de mai mare dragul, de ieşea bătrânul şi dădea după ele până şi cu papucii de casă. 
Aşadar, pica şi chestia cu snopii... Dar de ce să nu se pună pietriş şi pe uliţa sa, aşa cum s-a pus pe cele alăturate? Fiindcă s-a luat boul de Mircuţu de primar? Dar şi pe Mircuţu prea des îl mănâncă limba. Acum, din cauza lui, nu doar că nu s-a pietruit drumul,  dar nu s-a făcut nici trotuar. Şi nici apă nu s-a tras pe uliţa Sub Pădure.
Din curte se auzi lătratul nervos al lui Piţi. Ceva se întâmpla undeva în sat şi ei, câinii, ştiau şi-şi transmiteau mesajul unii altora, gândea Bandriş.  „Dracu să-i ia de câini, că n-au altceva de făcut!“, îi afurisi el şi-şi propuse să adoarmă, mai cu seamă că urma o zi grea. Trebuia să cureţe closetul, un lucru care-i întorcea întotdeauna stomacul pe dos.  Chiar îi spusese Filomelei să se uşureze cât mai des la serviciu, că e mai ieftin. 
„Ăştia n-au adus roţi de rezervă!“ - îl fulgeră un gând, până atunci ascuns pe undeva prin cutele creierului. „Ie, ie, ie!“ - exclamă, dar numai în gând, aşa cum auzise că exclamă tinerii la barul Janei când văd fete drăguţe trecând pe uliţă. „Dar dacă...?“ Întrevăzuse rezolvarea tuturor problemelor pe care le crease tramvaiul de când fusese acesta adus de nemţi în sat. Stârnise prea multe patimi. Prea multă lume era certată din pricina lui. 
Aruncă plapuma direct pe podea. Un picior îi rămăsese prins în ea şi căzu grămadă peste mormanul de lână şi pânză. Orbecăi până reuşi să se elibereze şi aprinse lumina. În curte, Piţi continua să latre. Îşi trase pe el nădragii, o cămaşă şi un sacou. Încălţă adidaşii fără să-şi pună ciorapi. Îşi pipăi buzunarele. Briceagul era în pantaloni, în buzunarul special pentru asemenea unelte. Când îl văzu în curte, Piţi se puse şi mai tare pe lătrat. Abia deschise poarta de la stradă că animalul dispăru în noapte în direcţia cartierului Hibl. Acum auzea şi Bandriş corul de patrupede din sat. Câinii lătrau ca nişte apucaţi.  Nu era un lucru tocmai liniştitor şi inima lui Bandriş prinse să bată cu înverşunare. Luă în mână parul ce sprijinea poarta şi porni spre Hibl. 
Pe stradă, voci. Nu distingea cuvintele, dar auzea paşi. Nu se apropiau, nu se îndepărtau. Concluzionă că mergeau în aceeaşi direcţie şi păreau a fi cel puţin trei oameni. O poartă trântită, tot undeva în întunericul din faţa sa. Pe lângă el trecu în goană, lătrând, un câine. Cineva înjură de mamă. Tocmai începuse să plouă mărunt, rece.
Încetini pasul. Dacă cei din faţă mergeau tot spre tramvai, nu-şi va putea duce la capăt planul salvator. Ideea că, totuşi, dacă nu merg acolo, îi dădu ceva curaj. Atât cât să nu abandoneze. 
În faţa casei lui Căpăţ cât pe-aci să dea-ntr-o umbră.
- No, da’ cine-i? - întrebă umbra şi Bandriş se linişti.
- Io-s, Mihai, îi răspunse.
- Mă, Bandrişule, mă, da’ unde-ai plecat şi tu, mă, pe ploaia asta?
Nu era decât Mia lui Căpăţ, ăla de lucra la cefereu şi avea o bicicletă la care jinduiau toţi puştii de pe uliţă.
- Iaca... - răspunse Bandriş furios. Nu ştia cum să facă să se întoarcă. Planul său părea a fi căzut de tot. Dar putea măcar să meargă să vadă ce se întâmplă în sat de-au turbat toţi câinii. Briceagul nu-i mai servea acum la nimic dacă nu mai putea să taie roţile de gumă ale tramvaiului. Stătea cuminte în buzunarul special de la pantaloni.
- Or turbat câinii, spuse Mia.
- Da. O fi dat vreo vulpe turbată, îi răspunse.
- La dracu, de unde vulpi turbate. Poate vreo mâţă...
- Da’ ce zici că nu mai vrea să lase prăpăditul ăsta de primar tramvaiul pe uliţa noastră? - încercă Bandriş să-l tragă pe Mia de limbă. Ce-are de împărţit cu noi? Că şi tu l-ai votat…
- Lasă-l, mă, dracului de tramvai, că-i bou-vagon. Ce tramvai e ăsta de nu poţi să mergi ca cu trenu’, în compartiment? Păi aşa tramvaie proaste ne aduc nemţii ăştia? Da’ ce te interesează, mă, Bandrişule, cu cine am votat io? Că doară ştii că-i secret, ce mama dracului mă-ntrebi? 
- Asta am spus şi eu, aprobă Bandriş. Da’  tu unde mergi?
- Păi n-auzi? Latră câinii. Aşa n-au lătrat niciodată, de când mă ştiu eu în satul ăsta. Nici când or adus ăia ai lui Centa somnul ăla de o sută nouăzeci de kile, de-i atârna coadăa în spatele cociei. Ţii minte, nu?
- Am observat şi eu că latră prea ai dracului... Auzi, am auzit că Brebu a vrut să taie roţile tramvaiului, să nu mai circule pe niciunde. 
- Da’ cum să le taie? Ce, îs ale lui? Întâi să ne întrebe şi pe noi, că d-aia l-am votat... Ştii ce, mă Bandriş, şi eu le-aş tăia. Ce ne trebuie nouă tramvai? 
- Cum să le tai, eşti nebun? De ce să nu ne ducă şi pe noi la pescuit până sub pădure?
- Am auzit că n-o să-l lase să circule toată ziua. Ci numai când vin nemţii cu ajutoare - şopti secretos Mia lui Căpăţ.
- Şi-atunci de ce l-au mai adus? Să bage zâzanie-n oameni? Păi e frumos să facă aşa ceva? - întrebă celălalt.
Pe lângă ei trecu o arătare uriaşă, un soi de mâţă cât măgarul lui Giuca.  În urma arătării, o haită de câini lătrând ca apucaţii. Bărbaţii se opriră nedumeriţi. Nu deschidea nici unul gura, însă întrebarea era aceeaşi: ce putuse să fie? Bandriş strânse de par. Cu bucata aceea de lemn în mână se simţea ceva mai sigur. 
Din faţă se auzeau tot mai multe voci. Şi tot mai tare. Apoi paşi alergând. După două-trei secunde, în dreptul lor opriră două persoane foarte agitate. Doi bărbaţi pe care nu-i puteau vedea bine la faţă din cauza întunericului. După voce, nu erau din sat.
- L-aţi văzut? - întrebă unul dintre necunoscuţi.
- Pe cine să vedem, uico? - se burzului Bandriş, cumva ironic, supărat pe faptul că necunoscutul nici măcar nu le dăduseră bună-dimineaţa.
- Pe leu, pe cine, omule? Ăsta e-n stare să ucidă o jumătate de sat, pricepi? - îi răspunse străinul pierzându-se în noapte, pe urmele câinilor.
- Ai văzut, mă, Bandrişule, ăsta o avut o suliţă-n mână? Ca negri ăia din junglă... Mă, chiar să fie un leu la noi în sat?
- Io nu cred nimic, răspunse Bandriş, luând-o grăbit din loc. 
- Ce nu crezi?
- Cred că ţi s-o fi părut că ai văzut un negru cu suliţă...
- Nu ăsta, mă, Bandrişule. Ţi-am zâs că aşa arată negrii ăia din junglă la televizor. Ăsta era îmbrăcat.
- Hai, lasă-l dracului cu mâţa lui cu tot. De-o prind câinii i-o fac praf. Unde ai mai văzut tu să fugă un leu de câinii de la noi din comună? Da’ asta ce-o mai fi...?
Doar ce dădură colţul şi dinaintea ochilor, pe platoul din faţa terenului de fotbal al satului, se ivi o pădure întreagă de tramvaie cu roţi de gumă. Toate galbene, cu mânerele nichelate de la uşi scânteind în luminile becurilor de pe stâlpii de curent. Bandriş căută cu privirea tramvaiul comunal, primit cadou de la nemţi. Nu-l zărea niciunde. Părea că se multiplicase în oglindă. Între vagoane, plin de lume. Mulţi străini, îmbrăcaţi destul de ciudat pentru gusturile lui Bandriş. Mai, mai să întrebe ce e cu cortorarii ăştia în sat, c-o să-i fure acum şi perechea de bibilici ce-i mai rămăsese după ce-i vânduse italianului cele cinci hectare de cernoziom gras precum clisa porcului de Bazna.  Unele vagoane aveau prinse la geamuri o grămadă de beculeţe colorate. 
Se afla acolo şi Brebu, primarul. Gesticula de mama focului şi înjura pe nemţeşte. Bandriş strânse de mânerul briceagului şi se apropie să audă ce tot spune. Acum, că au adus nemţii atâtea ajutoare, putea să bage un tramvai şi pe uliţa lui, Sub Pădure. Se şi vedea alergând pe uliţă să prindă măgăoaia. Apoi, el în vagonul galben, cu undiţele în mână, iar Filomela în cadrul porţii, făcându-i drăgăstoasă cu mâna. 
- Leeeuuuu, măăă! - strigă cineva şi mulţimea se risipi într-o clipită. 
Doar Bandriş rămase stană de piatră. În faţa sa, un leu în carne şi oase. În spatele animalului, un tramvai galben, pe care scria cu litere gotice „Cirkus“.

 

____________________

 

Duşan Baiski 

Păsări pătrate pe cerul de apus 

Editura "Marineasa"din Timişoara 2006 (proză scurtă) 

ISBN 973-631-293-3 

© Duşan Baiski şi Editura Marineasa

No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 218 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 1 vizitator online.

    Visitors

    • Total Visitors: 988002
    • Unique Visitors: 32726
    • Registered Users: 7
    • Since: Sâm, 03/05/2016 - 01:48

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter