Get Adobe Flash player

Taina pământului întotdeauna în pământ se va întoarce

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Uica Ion Stan din Biniş este unul dintre ultimii olari din România 

La Biniş, către prânz  
O zi de martie, cu-n vânt tăios, de zăpadă, bătând cu supărare dinspre miază-noapte. O zi de duminică şi la un ceas când sfânta slujba la biserică e gata, iar oamenii au plecat acasă şi se pregătesc de prânz. Am ales exact această vreme pentru a-l vizita pe uica Ion Stan din satul cărăşan Biniş. Părăsesc uliţa principală, cotesc la primul colţ la stânga, pe-un drum desfundat, apoi iară la stânga. Ghicesc priviri iscodind curioase pe la geamuri. Găsesc, în sfârşit, casa căutată, o casă mare, cu o poartă uriaşă. Intru. Strig. Nu răspunde nimeni. În holul uriaş de sub poartă, carcase de televizoare. Poate am greşit adresa, gândesc. Dar văd şi o grămadă de oale nearse. Aşadar, am nimerit. Aveam să aflu mai târziu că Stan junior este un bun “televizorist”. Strig din nou. Ţipenie. Pătrund într-o curte interioară, lucrată nemţeşte şi plină cu flori de primăvară. Strig. Într-un târziu, în uşa unei camere se iveşte un munte de om. “Bună ziua! Îl caut pe uica Ion Stan!” - zic. “Io mis” - zice. “Vreau să stau de vorbă cu dumneavoas-tră” - zic. Mă pofteşte înăuntru, într-o încăpere caldă. Se scuză. Tocmai a venit de la biserică şi n-a apucat să se schimbe. Îl aştept. Privesc în jur. Ghicesc roata olarului pusă lângă un perete. Pe deasupra, prinse de tavan, poliţe de scândură încărcate cu oale. Tot nearse. Pe soba în formă de cizmă, abia scoasă din cuptor, o tavă de lut cu cartofi prăjiţi. În spatele meu, un pat. Pe la picioare mi se gudură un câine.  
De la vârsta de unsprezece ani  
Vine şi uica Stan. Îl rog să se aşeze la roată, să-i fac nişte poze. Mi-e greu să-l pun să se îmbrace cu hainele de lucru, pătate cu argilă, pentru a da astfel fotografiilor maximă autenticitate. E, totuşi, duminică. “De când vă ocupaţi de olărit?” îl întreb. Şi el începe să-mi povestească. “De la unsprezece ani am început să fac. Când s-a dat tatăl meu jos, eu puneam pământ şi făceam, mă rog, jucărele, aşa, suceam roata. El venea, da în mine că i s-o murdărit roata. Astăzi aşa, mâine aşa. Când a fost la cinsprezece ani, ba la şaisprezece, am luat-o în primire. De când e făcută, nu ştiu să vă spun. Aşa am pomenit-o, moşul meu, tatăl meu, toată lumea, noi, nu numai noi, ci toţi. La noi în sat, aşa a fost zănatul, să facă toată lumea la oale. Că dacă n-ai ştiut să faci oale, nu te-ai însurat, că s-o zâs că-ţi moare nevasta de foame. Acuma-i invers, la comunişti. Dacă n-ai avut geantă la uzină, iară nu te-ai însurat. La treizeci şi şapte de ani s-o făcut colectiv. M-am dus şi eu la Ocna de Fier. O trebuit să plec că n-am mai avut încotro. Am lucrat optsprezece ani şi jumătate. Când am avut cincizeci şi cinci de ani, mi-o murit muierea. Lasă-te, Ioane! Am venit acasă. M-am angajat la seră, la Sfat la Vasiova. Acolo a devenit cineva în contră, că dacă nu duc roata la seră, nu pot să stau angajat. Mi-a dat o doamnă de-acolo cartea de muncă acasă. Am venit acasă, am făcut şi le-am dat oale la seră ani de zile. Am venit acasă: fă ceva! Autorizaţie am avut, dar nu am putut. După aia a venit cineva de la Caransebeş şi m-a angajat la ei, la Reşiţa, la o cooperativă. Ne-au adus lemne, călai, nu numai mie, ci mai la vreo doi inşi, şi le-am dat oale. Ei şi le-or luat. Cum le-au vândut, treaba lor. Şi când a fost la şaizeci şi doi şi jumătate, am căpătat o mie cinci sute penzie. Şi-am dat autorizaţia, în nouăzeci şi trei, înăuntru şi atunci n-am mai făcut. Acum am vrut să mai încep să fac, dar v-am spus, fă dacă ai cu ce. Nu mă lasă să mă duc că n-am beşait. Călai, ăla de-i zâce miniu, nu capeţi nicicum. Înainte, la comunişti, o fost, să iertaţi, cum zic ai bătrâni, să zvârli-n câini. Acum… Aş mai vrea să fac ceva, dar nu pot să mă duc la piaţă că nu-i voie, că mă închide. Asta a fost situaţia. Acum m-aş mai duce dar du-te dacă ai unde şi cum. Nu-i voie. Mai fac aşa. Mai am şi la cuptor făcute. Dar, v-am spus, nu am voie să mă duc la piaţă. Că nu ştiu de ce.  Şi am vrut să fac un memoriu, am vrut să întreb la Timişoara, la cei de răspund la Radio, şi la Bucureşti. Copiii mei au tot zis: fii cuminte, fii cuminte! V-am spus: până n-au venit comuniştii, noi nu am plătit vatra târgului. Acum… Pompieri, Sanepid…
Lutul, ca untul pe pită  
Am maşină de preparat… îi cu două role… v-o arăt. Deci pământul ăsta îl macin… Se face o groapă în pământ… ca o fân-tână. Înainte, când am fost copil, s-or strâns şase-opt persoane, când o fost mai adâncă. Era groapa pe lemn, cu peretele sprijinit cu lemne, ca la fântână. Când am ajuns la strat, acolo unde a fost stratul mai gros, l-ai scos. Acum, l-am scos mai de afară. Pământu-i în două forme. E o formă, gras, şi mai o formă, mai nisipos. Şi am şi nisip, cum îi la Doclin, la carieră, da nu-i d-ăla. E nişte nisip ca-n fărina de mălai de porumb. Ăla, foarte fin, vi-l arăt şi p-ăla cum îl am. Ăla vine cernut. Am câta sus şi-l cern şi-l macin prin  măşâna de pământ de-l fac exact cum se macină, ştiţi, cum se macină făina. Şi-atunci mă pun cu picioarele şi de patru-cinci ori îl întind şi-l fac cum faci sulul de la plăcinta împăturată sau de la tăiţei. Şi iară-l întind, şi când e gata, e bun, şi-i bucata făcută exact cât o jumătate de masă de mare. Şi tai exact cum tai dintr-o bucată de săpun din ăla de spălat cămăşi.  
Când joacă para deasupra  
Am cuptor şi bag oalele-n cuptor. Acesta are două uşi, una de-o parte, una de cealaltă. Pe deasupra vin tot nişte hârboace de oale din astea. Faci lumină la uşă, se încălzeşte focul tot mai tare, tot mai tare, până bagi lemne la un metru, sparte ca la parii de părădăis, subţiri, le bagi încrucişate, de-a curmezişul, şi, când e gata de ars, după şase ore, cinci, şase, şapte ore, după cum e cuptorul, iese para ca la furnal, cum ieşea de la topitoriile din Reşiţa. Joacă para deasupra, prin hârboace. Şi-atunci se cunoaşte că-s oalele arse. Şi astea cu miniu de plumb de două ori. O dată le-am băgat şi nu le-am ars tare, cât să nu se moaie cînd le dai cu smalţ. După care le-ai dat cu smalţul şi le-ai băgat din nou.  
De-nvăţa, poate era ceva  
Acuma, pe copii nu-i învaţă nimeni, nicicum. Aţi văzut şi vedeţi că sunteţi oameni în toată firea. Domnule, stă-n drum şi nu face nimic. Dar dacă învăţa meseria, poate era un ceva. V-am spus: o oală din asta e 25 000- 30 000 de  lei. Am luat o măsură de ovăz pe 20 000, ieri, una de grâu cu 30 000 de lei. Deci o oală. Eu am făcut 20-30 de oale la zi şi am putut să câştig 30 de măsuri d-alea. Dar acum nu vrea nimeni.  Mai bine, v-am spus, vrea să fure la noapte sau să stea-n drum decât să facă ceva.  Lasă-l să se ducă atunci în lumea mare, să-şi câştige dacă-i trebuie. Să trăieşti din furat nu se poate. 
   
Sarme-n oale de pământ  
Înainte vreme, v-am spus, ai avut car, cocie, dumneata sau eu, toată casa, nu, unul a avut car, unul - boi. Ai încărcat carul cu oale şi-ai plecat, la Bocşa, la Doclin, unde-ai vrut. Şi schimbam oalele pe păsulă, pe ceapă, pe crumpiri, grâu, cucuruz. Ai căpătat de toate. Şi cînd ai vândut oalele, ai venit înapoi. Ai lucrat şi câta pământul, ai făcut agricultură, şi ai făcut oale. Oale se pot face oricând. În sobă-i cald.  Deci a fost o prostie pe vremea aia când am fost eu copil, vă spun şi asta. Că-n ziua a doua de Crăciun ne-am dus afară din sat şi am făcut, am însemnat unde să facem groapa a treia zi de Crăciun. A treia zi am început. Acolo am mâncat de Anul Nou, în groapă. De Botezul Domnului, de Sfântul Ion acolo am mâncat, cârnaţi, sfrijele, acolo am mâncat. Ningea, ploua-n cruci, de nu ştiai ce să faci, nici câinele să nu-l ţii afară. Dar noi am stat la pământ. Or fost proşti ăi bătrâni.  Că dacă se puneau vara, toamna, trei-patru zile, pe căldură, scoteau pământ cât să lucrezi iarna cu el două săptămâni. Dar asta le-a fost meseria. Şi-atunci s-au făcut blidăşele de Moşi, pentru cotoroage… ăştia de pe la Caransebeş luau câte zece-cincisprezece blidăşele. De Paşti - olcuţe, cârcege. Pe vară, cârcege. Te-ai dus cu ele după Timişoara, la nemţi, de zece, de cincisprezece litri cârceagul, haida-haida, diii, calule… şi le-ai vândut. Primeai şi dărabul de şuncă. Ori dacă ai vrut un dărab de sopon, să-ţi speli chimeşa. Neamţul ţi-o dat ce-ai vrut. Şi-ai adus acasă de toate, tot ce ţi-a poftit sufletul. Sau mergeai după Caransebeş şi primeai pentru oale nuci şi poame, de toate felurile. Cucuruz, uloi, mă rog, ce-ai vrut, crumpiri, ceapă, păsulă, tot ai căpătat. În Biniş, toată casa a făcut oale, şi moşul, şi feciorul, asta de când mă ştiu.  
  
S-o gătat călaiul  
Întâi se fac oalele, apoi se pun pe poliţe, la uscat. Apoi se bagă la cuptor, le scot, le dau cu smalţ şi iară le bag la cuptor. Dar călai v-am spus că nu mai am. Cică s-ar face smalţ pe undeva pe la Oradea Mare. Sau la Baia de Aramă. Pe vremea lui Ceauşescu o fost în vase de cincizeci de litri şi ai luat cât ai vrut. Acum o să le fac şiruri. Am aici albeală, aşa-i spunem, că-i tot de pământ de la noi. Asta-i boială din care s-or făcut şirurile la oale. La ghivecele de flori se fac şiruri. Dar cu smalţ oala are fazon. Înainte mergeau toate oalele. Indiferent ce-ai făcut. Nemţii de după Timişoara căutau cârcege de cincisprezece litri, că puneau vara iarbă cu rouă în cotăriţă, iar în mijloc, cârceagul. Şi stătea apa rece toată ziua.  S-a pierdut şi meseria, s-o gătat şi călaiul, nu mai vrea nimeni să înveţe”.   
Uica Stan e supărat că nu mai are cine să facă oale. Dar parcă şi împăcat cu situaţia. Lumea merge înainte. Ne despărţim dându-ne mâna. Palma lui e mare, cât o lopată. Şi e aspră de la cât pământ a frământat şi câte oale a făcut. Iar chipul lui e ars de vânt. Şi de pălălăile care joacă pe deasupra hârboacelor din cuptor.  
   
Olăritul în Banat  
De-a lungul istoriei sale, Banatul a avut multe centre de olărit, ceramica tradiţională în această zonă fiind cea roşie, de influenţă romană. Potrivit hărţii acestor centre, realizată de specialiştii din cadrul Secţiei de etnografie a Muzeului Banatului, s-au produs elemente de ceramică la: Sânnicolau Mare, Jimbolia, Lipova, Făget, Răchita, Buziaş, Deta, Obreja, Bocşa, Caraşova, Oraviţa, Socolari, Potoc, Moldova-Veche, Lăpuşnicu Mare, Mehadia şi Orşova. Se consideră că, în clipa de faţă, au mai rămas doar patru asemenea centre, respectiv la Birchiş, Jupâneşti, Biniş şi Sasca Română. Ceramica arsă în cuptoarele bănăţene a cunoscut diverse forme şi utilităţi, literatura de specialitate grupându-le, astfel, în trei grupe. Formele întinse cuprind: străchini, blide, talere şi farfurii. Ulcioarele de apă, oalele pentru lapte, cele pentru dus mâncarea şi cele pentru gătit fac parte din grupa formelor înalte. În fine, mai există şi o grupă a formelor complexe: vase, cratiţe, tigăi, ploşti, forme de cozonaci şi sfeşnice. La Secţia de etnografie (Complexul Bastion), deschisă zilnic între orele 9 şi 16 (lunea, între 9 şi 13), se poate vedea însă şi un cazan de făcut rachiu, cu tot cu instalaţia de răcire, toate realizate la Biniş, evident, din ceramică.   
Din păcate, vremurile nu iartă nici olăritul tradiţional. Tinerii sunt mai interesaţi fie de agricultură, fie de industrie, astfel că ultimii olari care se mai află în viaţă nu mai au efectiv cui să transmită secretele meşteşugului moştenite din tată-n fiu. Un alt motiv al regresului rapid al olăritului din Banat - consideră Adriana Petrica Onofrei în studiul său “Birchiş şi Lipova, vechi centre de ceramică bănăţeană” - îl constituie şi faptul că aici nu s-au produs vase pentru împodobirea încăperilor aşa cum se găsesc în alte localităţi din ţară. 
AGENDA nr. 13/30 martie 2002 
 
No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 217 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 0 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 947544
    • Unique Visitors: 30928
    • Registered Users: 7
    • Since: Sâm, 03/05/2016 - 01:48

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter