Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Tablou sentimental cu vaci Siementhal

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Panglicile de hârtie creponată se zbăteau spasmodic printre valurile de fum şi căldură ce se ridicau din sală. Cu tâmpla dreaptă culcată pe masă, mirele părea că se pierduse în somnul de veci. Doar neamţul Ihliebedih ştia că Marco nu adormise. Ori nu chiar de tot. Îl trăda una dintre pleoape şi ochiul ce privea fix la paharul din faţă. Mirele ştia, la rândul lui, că Ihliebedih îl vânează, îi caută privirea, că ar face orice numai şi numai să-l scoată până afară, într-una din sălile căminului cultural şi să-i arate revista porno pe care o ţinea împăturită sub haină.

Cineva deschise câteva geamuri şi dinspre uliţă răzbătu ciripit de vrăbii. Parcă lovit de tăria aerului de dimineaţă, Pişta Ţiganu atacă în forţă o horă sârbească. 
- Aşa, Pişta, aşa, să crape duşumelele! – urlă naşul, pocnindu-şi degetele deasupra capului şi dădu să se ridice. Dar se opri brusc. Mâinile îi căzură inerte pe lângă trup. Îşi coborî încet privirea spre sticla cu ţuică de pe masă. Încercă s-o apuce. Capul i se înclină uşor spre umărul drept. Privi mustrător la recipientul ce părea că se îndepărtează. Simţi cum i se taie picioarele.
- F...te-te-aş... – îngăimă, după care se prelinse încet între scaun şi masă.
- Ţi-am spus! – îi şuieră naşa la ureche, încercând să-i desprindă mâna pe care acesta, în cădere, i-o încleştase de un picior. Ţi-am spus!
Îl pocni puternic peste cap.
- Haide c-au ajuns măgarii, nenorocitule!
În lumina albăstrie a zorilor, afară se întrezăreau spinările a doi măgari legaţi de o tiligă.
„Trebuie să mă ţin tare!“ – îşi dădu mirele curaj. Prin partea goală a paharului întrezărea chipul deformat al lui Ihliebedih. Apoi nu-l mai văzu decât în momentele în care între ei nu se mai interpuneau siluetele unduitoare şi, totodată, provocatoare, ale femeilor din lanţul dansatorilor. De fapt, bărbat nu era decât Bogdan, cel care conducea hora. Ceilalţi bărbaţi fie, zăceau cu tâmplelele sau frunţile proptite în mese, fie priveau absenţi, încremeniţi în scaune, fie se aflau afară, la vomitat.
Doar pentru o clipă îşi ridică mirele capul că neamţul îi şi agăţă privirea şi-i arătă de sub haină colţul revistei. Marco închise ochii. Ihliebedih îşi bătea joc de el. Îl tachina în văzul lumii. Se întoarse discret spre Stanca, mireasa lui. Aceasta adormise cu fruntea lipită de masă, cu amândoi pantofii în poală. Coroniţa din floricele de dantelă şi voalul i se desprinseseră pe jumătate din coc şi-i atârnau într-o parte. 
Preţ de câteva secunde, acordeonul lui Pişta fu acoperit de răgetele măgarilor. Marco îşi întredeschise iar ochii. Ihliebedih îl privea ţintă, rânjind, cu dintele-i de aur strălucind în lumina becurilor. Nu-l luă în seamă, fiindcă i-l ascunseră din nou pleoapele. Însă numai preţ de câteva clipe. Neamţul reapăru în mintea lui Marco. Imagini din amintiri. Ihliebedih, tânăr, mult mai slab şi fără chelie. El, Marco, mic. Alături de ei, Nicolae, colegul de clasă şi de bancă a lui Marco. Toţi trei în pisoarul veceului de la cinematograful lui Toni-Mozi, în pauza dintre două filme de duminică. Ihliebedih scoase din buzunarul de la cămaşă o fotografie alb-negru, cu o tipă în pielea goală. „Mamăăă!“ – exclamară puştii în cor. „Vă uitaţi atent la ea, apoi închideţi ochii şi vă închipuiţi cum o mângâiaţi pe ţâţe... Aşa...aşa... simţiţi cum vă creşte...aşa... da... aşa... aşa...“ Când deschiseră ochii, neamţul se masturba de zor. Au fugit râzând înapoi în sala cinematografului. Toni-Mozi tocmai trăgea perdeaua de catifea neagră ce împiedica să pătrundă în sală lumina de afară, din curtea pe unde se ajungea la sala proiectorului, acolo unde se afla grădina de vară şi veceul. Apoi, după un minut, se auzi torsul proiectorului şi pe ecran începu „Jurnalul“. Altul decât cel de dinaintea primului film. Tovarăşele sovietice secerau aliniate într-un lans imens de grâu. Ţesătoarele din Bucureşti dădeau producţii record. Iar agricultoarele din Banat mulgeau nişte vaci Siementhal cu ugere gigantice... Aici puştii, adică Marco şi Nicolae, au început să chicotească. Au râs până le-a răsunat după ceafă câte o palmă zdravănă, lipicioasă. Din rândul de scaune din spate îi potopi un miros înţepător de lavandă amestecată cu spirt medicinal. Mirosul inconfundabil al lui Ihliebedih.
Răgetul măgarilor rupse brutal filmul amintirilor. Marco deschise ochii. În faţa sa, pe masă, între pahar şi tortul miresei apăruse o revistă cu o femeie goală pe copertă. Privi spre Ihliebedih. Acesta îi zâmbea satisfăcut şi-i făcu semn cu degetul mijlociu îndoit. Mirele se întoarse către Stanca. Femeia zăcea în aceeaşi poziţie, cu fruntea lipită de masă şi sforăia. Se uită spre naşă. Marina îi zâmbea şi ea, arătându-i de trei ori câte zece decete plus altele patru.
O palmă peste spate îl dezmetici. Şirul de dansatoare, cu prietenul său, Bogdan, în frunte, ajunsese pe neaşteptate în spaţiul dintre miri şi perete.
- Acuşica încheiem! – îi strigă soacra la ureche, continuând să joace şi să gâfâie plină de transpiraţie.
Ajuns în dreptul lui Pişta Ţiganu, Bogdan scoase o bancnotă de cinci sute de mii, o scuipă şi o lipi de fruntea tuciuriului. Cu gura până la urechi, Pişta prinse subit putere. Burduful acordeonului se desfăcea între braţele sale larg, mai gata să se rupă în două. Ţiganul mărise considerabil ritmul. Femeile din horă continuau să danseze. În sală plutea un miros nedefinit de amestec de ţuică, vin, bere, transpiraţie şi vomă. Din când în când, câte-o femeie se desprindea din horă şi se prăbuşea frântă pe scaun. O alta, întrucâtva odihnită, îi lua repede locul. Lumina de afară devenea tot mai puternică, estompând strălucirea becurilor din Căminul cultural. Privirile celor din sală se întorceau tot mai des către uliţă. Măgarii prinseseră viaţă şi începuseră să mănânce iarbă din tiligă. 
Zâmbetul dispăru de pe buzele lui Pişta. De pe tâmple îi curgeau şiroaie de sudoare. Muiase ritmul. Îl dureau cumplit buricele degetelor, falangele şi spinarea.
- Mânca-v-ar lupii de măgarii dracului! – şuieră el printre dinţi, privind cum smulgeau cu botul animalele de afară iarba din tiligă. Trebuia să mai întindă de foalele instrumentului de cântat până când măgarii răgeau pentru a treia oară. Atunci era semnalul de plecare. Îl străfulgeră o idee şi nu stătu mult s-o rumege. Cum ajunse conducătorul horei aproape de el, coborî de pe scenă şi, continuând să cânte din acordeon, trase şirul de dansatori după el, până în stradă, lângă tiligă. Se opri lângă măgari.
- Rageţi, fire-aţi ale dracului de putori!
Patrupedele nici nu-l băgară în seamă. 
- Cântă, bre, Pişta, cântă!
Pişta îşi dădu seama că degetele aproape că i se opriseră din alergatul nebun pe butoanele şi clapele acordeonului.
- Cântă, Pişta... – îngăimă el, lovind cu piciorul în glezna unuia dintre măgari, dar prea slab pentru ca animalul să-l bage în seamă. Se apropie de urechile măgarului şi porni să umfle vârtos burduful instrumentului.
O dată muzica ieşită în stradă, ultimii bărbaţi treji din sala Căminului cultural adormiră cu tâmplele sau fruntea pe mese. Unii chiar se lungiră pe băncile lungi de lemn şi acum sforăiau de mama focului.
Naşa Marina umplu un pahar cu apă şi se apropie de urechea lui Marco.
- Treizeci şi patru de mii! – îi şopti, arătându-i spre poşeta pe care o ţinea strânsă la subsioară. Să fie cu noroc! Socrii au cotizat gras...
Nu termină tot ce avea de spus. Stana se foi pe scaun, oftă din rărunchi şi, în cele din urmă, se îndreptă de spate. Perişorii fini şi negri de pe buza de sus mai păstrau destule fire din zahărul-pudră presărat pe prăjituri. Una dintre lentilele groase ale ochelarilor era pe jumătate acoperită cu frişcă. Stanca îşi miji ochii, mai răsuflă o dată adânc şi-şi lipi iar fruntea de masă. Unul dintre pantofii pe care-i ţinea în poală îi căzu pe podea şi se rostogoli sub scaun.
În uşa Căminului se iţiră câţiva dintre câinii care dăduseră toată noaptea târcoale în stradă. Paia bucătarul le mai azvârlise nişte oase, însă acestea nu fuseseră îndeajuns de convingătoare pentru foamea patrupedelor. Şeful haitei, un maidanez alb cu negru, cu o ureche ce părea a fi ruptă după felul cum atârna, îşi făcu puţin curaj şi pătrunse în sală. De aici până la primul scaun gol şi până la prima masă încărcată cu resturi de carne, sarmale, ciorbă de perişoare şi prăjituri nu mai fu decât un singur pas. Cineva aruncă însă cu o farfurie. Lovit, câinele sări de pe masă chelălăind şi dispăru în stradă, urmat de haită.
În momentul acela se auzi răgetul unuia dintre măgarii de afară. Dansatoarele sparseră hora şi, chiuind, se repeziră la intrarea în Căminul cultural. Careva dintre ele se izbi violent de Pişta Ţiganu. Acestuia puţin îi lipsi să se împiedice de treptele de la intrarea în Cămin şi să cadă cu acordeonul peste el. 
- Pe masă, pe masă! – chiuiau femeile năvălind în sala nunţii. Câţiva bărbaţi, vădit deranjaţi de zgomot, se frecau de zor la ochi.
- Mirii pe masă! – strigă şi Bogdan şi se apropie împleticindu-se de masa mirilor.
Marco apucă să ascundă revista porno în buzunarul de la piept. O înghionti pe Stanca.
- Ce vrei...? – mormăi mireasa bombănind. 
- Muzica, unde-i muzica? – întrebă careva şi hărmălaia se potoli ca prin farmec. 
Femeile se priveau una pe alta nedumerite. Una îşi aminti că-l văzuse prăbuşindu-se pe treptele de la intrare. Într-adevăr, Pişta era exact acolo. Capul i se sprijinea de prima treaptă. Acordeonul zăcea alături, fără viaţă.
- Măi, ăsta a murit! – exclamă Bogdan.
Se auzi un murmur. Femeile se buluciră să-l vadă pe mort. Îl apucară de mâini şi de picioare, îl duseră în sală şi-l întinseră pe o banc.
- Mort pe dracu! – strigă Ihliebedih. Scoase din buzunarul pantalonilor o sticlă de un sfert, îi desfăcu dopul de plastic şi începu să toarne conţinutul pe faţa ţiganului.
- Chiar că e mort... Dumnezeu să-l ierte că tare frumos a cântat...
Atunci buzele lui Pişta se mişcară. Păreau că vor să sugă dintr-o ţâţă invizibilă. În sticla lui Ihliebedih nu fusese altceva decât ţuică.
Pişta întredeschise ochii şi porni să pipăie în jur. 
- Acordeonul...
- Ţi-l aduc eu! – strigă Marina, pasându-i mirelui poşeta. Reapăru în câteva secunde, cu acordeonul larg desfăcut, cu una din părţi târându-se pe pardoseala de lemn. La fiecare nod sau denivelare a scândurilor din podea se auzeau sunete muzicale, scurte.
- Când mă plătiţi? – întrebă Pişta cu o voce stinsă. 
Marcă dădu din umeri. Apoi scoase din buzunar portmoneul, număr opt sute de euro şi-i întinse muzicantului. Acesta înşfăcă hârtiile şi le înghesui la piept, într-un loc numai de el ştiut.
- Mirii pe masă! – strigă naşa şi chiui cât o ţinură bojocii.
- Pe masă, pe masă! – îi răspunseră femeile ţipând
Marco o lovi iar cu cotul pe Stanca. Din poala miresei se rostogoli şi cel de-al doilea pantof. Coroniţa şi voalul se desprinseră de tot din părul femeii şi doar blaturile tortului din faţă, acolo de unde se tăiaseră câteva felii pentru cei mai pofticioşi, aminteau că tortul e tort, iar coroniţa – coroniţă.
- Nu poate fina, să urce naşa! – răcni Ihliebedih.
Urmară câteva clipe de tăcere. Ceva nu era în regulă cu propunerea neamţului. Cine pomenise ca naşa să urce pe masă, se întrebau femeile mai în vârstă.
- Şi ce dacă? – întrebă careva. E totuna...
La ora aceea, majorităţii îi era totuna. 
- Hai, sus, pe masă!
Marco se ridică. Atinse cu piciorul ceva moale. Privi alături. Naşul dormea dus, sub scaun. Lângă el, şeful haitei de câini îi lingea voma. 
- Hai, Marco, sus, să te vedem.
Marco se urcă pe scaun. În clipa în care puse piciorul pe masă, de sub haină îi alunecă revista porno a lui Ihliebedih. Îi îngheţă sângele în vine.  Dură o veşnicie până când îi fu limpede că revista nu se va opri pe masă, în văzul tuturor. Se linişti abia când poza cu femeia goală de pe copertă căzu sub masă, alături de naş. Atunci începu şi Pişta Ţiganu să tragă vârtos din burduful acordeonului. Atmosfera se încinse din nou. 
- Naşa pe masă! Naşa pe masă, scandau câteva femei cu obrajii plini de flăcări.
- ... pe masă... pe masă... le răspunseră în cor câţiva bărbaţi treziţi din somn, căscând. 
Marina nu se lăsă rugată. Se prinse de spătarul unui scaun şi ridică un picior. 
- Coroniţa, puneţi-i coroniţa şi voalul...
O femeie luă coroniţa de lângă tortul miresei şi o îndesă pe cocul ca de activistă de partid al naşei. Coroniţa căzu cu tot cu cele două-trei agrafe rămase şi părul negru al Marinei se prelinse valuri-valuri peste umerii dezgoliţi. Marco o privi lung, cu ochii sclipind.
Măgarii porniră să ragă în duet.
- Hai, daţi-i drumul!
Marco o apucă pe naşă de mână. O luară peste mese, fără să le pese de farfurii, de bolurie cu ce mai rămăsese din ciorba de potroace, de tăvile cu prăjitură şi friptură.
- Dansaţi, dansaţi...
Maestrul de ceremonii nu era altcineva decât Ihliebedih, cu pomeţii mari şi îmbujoraţi ca două piersici. Mirosul de lavandă ajunse până la nasul lui Marco. Neamţul mirosea întotdeauna a lavandă.
O apucă pe Marina de mijloc, în paşi de dans, învârtindu-se din când în când, atent să nu calce vreunul din ei în gol. Ajunseră la masa de lângă uşă. Acolo fură luaţi pe braţe de femei şi duşi în tiligă.
- Acasă, să mergem acasă, la fulgi!
Ihliebedih continua să facă pe maestrul de ceremonii. Îl puse pe Pişta să urce şi el în căruţă. Scoase o bancnotă de douăzeci de euro, o scuipă şi o lipi de fruntea ţiganului.
- O polkă, Pişta, o polkă pentru mine...!
Muzicantul se dezlănţui de parcă abia atunci luase acordeonul în mâini. 
- Să mergem! – strigă o muiere bondoacă, îmbujorată, gesticulând.
Femeile se uitară lung una la alta. Lipsea ceva şi, pe moment, nu-şi dădea niciuna seama ce anume. 
- Păi, aşa, fără naş?! – se minună soacra mică, sprijinindu-l pe socru mic.
- Da... da..., unde-i naşul? – se întrebară nuntaşele în cor. 
Din Căminul cultural începură să iasă bărbaţii unul după altul, bombănind şi frecându-se la ochi. Unul chiui şi pocni cu degetele. Apoi scoase o sticlă de un sfert din buzunar, îi smulse dopul de plastic alb şi dădu pe gât ultimele înghiţituri de ţuică. După care dădu cu recipientul de trotuar, de zburară cioburile în toate părţile. Unul dintre măgari porni să ragă în draci.
- Căutaţi-l pe naş! – strigă neamţul, disperat că vocea sa piţigăiată nu va acoperi glasul patrupedului.
Câteva femei se repeziră în Cămin. Cei rămaşi afară începură să danseze polka pe lângă tiligă. Careva înjură, fiindcă Pişta nu prea mai păstra ritmul. Trecură câteva minute bune până în uşa clădirii apăru figura tristă şi adormită a naşului.
- Ia priviţi, priviţi cu ce se ocupă naşul! – chiui una dintre nuntaşe, fluturând deasupra capului revista porno a lui Ihliebedih. Stătea sub masă şi se uita la poze. La ce dracu a putut să vadă în întunericul ăla?
- Vaaaai... fata mea, vaaai! – boci soacra mică, cu mâinile prinse de propiul coc. Pleci şi ne laşi singuri pe lumeeee... fata meaaaa...
Râsete înfundate.
- Stanca, unde-i Stanca? – se dezmetici socrul mic brusc apărut în uşa Căminului cultural.
- Mireasa, care a furat mireasa? – strigă Ihliebedih. 
Socrii mici se repeziră să-şi scoată fata. Şi, într-adevăr, o aduseră, dar mai mult pe sus. Mama ei se căznea să-i înlăture de pe ochelari resturile de frişcă. Stanca, ţinută de sub braţ de tată, îşi miji ochii.
- Deja s-a făcut de ziuuuu...? – îngăimă mireasa.
Întrebarea se transformă într-un  căscat prelung. Privind-o, ceilalţi se molipsiră. Mai ales bărbaţii. Urmă un cor de căscaturi zgomotoase. 
- Urcaţi-i în tiligă! – răcni Ihliebedih.
Nu se mişcă nimeni.
- Urcaţi-i în tiligă! – răcni Ihliebedih din nou.
Naşul şi mireasa fură aruncaţi în căruţă, pe grămada de fân.
- Nu mai am loc să cânt! – strigă Pişta şi-l împinse pe naş de lângă el. 
Careva biciui măgarii şi tiliga porni din loc scârţâind, cu alaiul în urma ei. 
- Cântă şi tu un ceardaş, Pişta! – strigă un tip mustăcios, brunet, care se sprijinea în mers de loitra tiligii... Hai, mă, te plătesc, ce naiba...
- N-am loc! – răspunse Pişta. 
- Naşul... naşul să coboare, să cânte muzica! – ordonă Ihliebedih.
Oamenii îl traseră jos pe naş. Acesta se puse pe înjurat şi blestemat, însă nu-l lua nimeni în seamă şi, în scurt timp, când ajunse alaiul în dreptul unei case cu băncuţă la poartă, acesta se opri, se aşeză şi adormi imediat. Câteva gâşte, vădit deranjate, se puseră pe gâgâit.
Alaiul se târa încet-încet spre casa mirelui. La fiecare colţ de stradă din el se desprindeau câte unu, doi, trei nuntaşi. În urmă se forma un alt alai, de câini scăpaţi de prin curţi. În faţa porţilor, babe şi moşi fără somn, stârniţi de acordeonul lui Pişta şi de chiotele femeilor. Curiozitatea îi determina să se alăture nuntaşilor, dar la vreo cincizeci-şaizeci de metri mai în spate, în urma câinilor. Casa mirelui nu era departe. Dinspre răsărit, razele soarelui scăldau deja într-o lumină aurie coroanele salcâmilor şi prunilor de pe o parte şi alta a uliţei. 
Alaiul ajunse la casa mirelui. Poarta acesteia era larg deschisă. Soacra mare aştepta nuntaşii ţinând în mâini un platou uriaş, plin cu prăjituri. Iar socrul mare trăgea de zor dintr-o sticlă de bere. Mai încolo, la poarta vecinului din faţa casei, staţiona „Mercedesul“ mirelui, plin de flori de plastic lipite cu bandă de scoch. Cu „Mercedesul“ a dus-o ieri pe mireasă la Primărie, la căsătoria civilă, iar după aceea şi la biserică. 
Ihliebedih opri măgarii. Lumea formă în grabă un semicerc cu deschizătura spre poarta casei mirilor. La început generos, semicercul se strângea tot mai mult. Speriaţi, măgarii se smuceau în hamuri. Unul dintre ei porni să ragă, acoperind ceardaşul cântat anemic de Pişta.
- O sârbă, băi, ţigane! Suntem la noi acasă, ce mama dracului! – strigă socrul mare, cu mâna dreaptă înfiptă de stâlpul porţii. 
Pişta se supuse. 
- Jos cu ei, jos cu ei! – strigă Ihliebedih, cu degetul spre tiligă.
Nu fu nevoit să repete. Cei din căruţă fură traşi jos. 
- Stancăooo... cui ne laşi, fata mea...? – se bocea soacra mică.
- La dracu, nu suntem handicapaţi – mormăi socrul mic, cu mâna în buzunar, pe gâtul unei sticle de bere plină cu ţuică. Până la urmă se hotărâ, scoase recipientul şi dădu pe gât câteva înghiţituri de tărie. După care râgâi zgomotos. 
În clipa aceea, chiuind şi ţipând, pe poarta socrului mare năvăliră vreo patru-cinci băietani cu perne descusute în braţe. Îi înconjurară numaidecât pe mire şi pe mireasă, pe naş şi pe naşă. Apoi îşi băgară palmele în perini, scoaseră de-acolo câte-un pumn plin de pene şi le aruncară în sus. În câteva secunde, uliţa, nuntaşii, câinii ce lătrau stârniţi şi cei curioşi fură umpluşi de fulgi de gâscă. Părea că iarna poposise pe stradă în plină lună septembrie. Oamenii chiuiau, cu braţele fluturând prin furtuna de fulgi.
Atunci Marco o prinse pe Marina de braţ şi o trase brusc înspre „Mercedes“. Descuie portiera, o împinse pe naşă în maşină, urcă precipitat, porni caii-putere şi, în chiotele nuntaşilor, „Mercedesul“ demară în trombă.
O luară înspre şoseaua principală, Iar de-acolo, spre graniţă. Spre Cenad. O vreme, nu spune niciunul nimic. Marina căsca de zor. Marco reuşi să-şi aprindă o ţigară. Duzii alergau bezmetic de-o parte şi de alta a şoselei. Trecură prin Cenad ca vântul. Lui Marco nu-i păsă nici de poliţistul apărut din senin în mijlocul şoselei, nici de căruţa ce traversa agale şoseaua, în plin centrul Cenadului, aproape de biserica ortodoxă. În câteva minute lăsă în urmă câteva gâşte călcate şi fosta zootehnie, cu grajduri aliniate de-o parte şi de alta a panglicii de asfalt. Cu vreo câteva sute de metri de cătunul numit Icar, după numele abreviat al fostului institut de cercetări agricole, se auzi un bubuit. Cu greu reuşi Marco să ţină volanul drept. Frână puternic. 
- Uite ce vaci frumoase! – bombăni Marina, cu ochii holbaţi la o cireadă de vaci Siementhal ce păşteau la marginea şoselei. Dar nu e bine să mănânce iarbă poluată...
- Bagă-ţi ceva-n vacile tale! – urlă Marco şi coborî.
Era evident: avea pană la roata din dreapta faţă. Deschise portbagajul. Scoase de-acolo roata de rezervă şi o aruncă jos. Spre disperarea lui Marco, aceasta căzu moale. Cerul începu să se apropie de Icar, de fosta unitate militară de grăniceri, de fostul turn de pază şi chiar de duzii de la margine. 
- Mergem pe jos! – decretă Marina. Bani avem destui. Treizeci şi cinci de mii de euro... Un concediu de milioane, nu-i aşa, iubitule... Dar unde mi-i poşeta, poşeta meaaaa! – urlă.
Mirele o privea năuc.
- Care poşetă? – se miră acesta. Păi...
- Ţi-am da-o ţie, nenorocitule! Ce-ai făcut cu ea, nenorocitule! Concediul meu pe Coasta de Azur s-a dus dracului, concediul meu...
- Mai taci o dată, că nu tu ai pierdut banii, ci eu.
- Cum tu, nenorocitule? Nu a fost planul amândurora? Crezi că ţi-ar fi dat soacră-ta treizeci de mii numai să-i iei fata de nevastă? Nu, eu am aranjat totul, eu i-am lămurit, nenorocituleeee...
- Mergem pe jos şi tot trecem de vamă.
- La ce să mai mergem. Că nu avem nici un sfanţ!
- Am eu două mii şi ceva, că doar nu şi-am dat toate plicurile cu daruri – încercă Marco să salveze situaţia şi o privi galeş, cu speranţa că iubita lui îl va ierta. Nici acuma nu-şi dădea seama cum de uitase de poşeta Marinei. Ştia că i-o dăduse, însă nu ştia ce făcuse cu ea. 
- Cum să mai merg cu tine, că nici roata de rezervă nu eşti în stare s-o repari la timp? Ce facem cu doar atâţia bani la mare, nu te gândeşti creier de gâscă? Vaiiii, ce mi-ai făcut!
Marina se puse pe plâns. Marco lovi cu piciorul în roata spartă. 
- Trebuie să mergem în sat. Să chemăm pe careva să repare roata.
O luară obosiţi şi plini de nervi spre Icar. Un stol de ciori recu croncănind pe deasupra lor. Soarele se ridicase deja binişor pe cer şi anunţa o zi fierbinte şi plină de praf. Un tractor ara de zor undeva spre orizontul dinspre pădurea Cenadului, spre nord-vest. Apoi nu se mai auzi nici acesta. Pătrunseră în cătun. Ţipenie de om. Geamurile fostei cazărmi erau bătute în cuie. În deapta, clădiri părăsite. Nu li se auzeau decât paşi tărşâiţi pe asfaltul şoselei. Se opriră amândoi în acelaşi timp, nedumeriţi şi nehotărâţi. În aceeaşi clipă de linişte auziră aceeaşi muzică. Era o muzică foarte cunoscută. Semăna cu muzica pe care o cânta Pişta Ţiganu. Se întoarseră concomitent. Le era limpede că sunetele veneau dindărătul lor. Într-adevăr, spre Cenad, pe linia şoselei, între cele două şiruri de duzi ce se pierdeau în negura de la marginea Cenadului, se zăreau două faruri. Spre ei venea o maşină. Cum se apropia autoturismul, muzica se auzea tot mai tare. 
- Ăsta-i Pişta! – exclamă Marco. 
Marina îşi desprinse din păr coroniţa de mireasă şi voalul şi le aruncă în şanţul de la marginea şoselei.
Muzica se auzea tot mai limpede. Şi tot mai limpede distingea Marco şi melodia. Era în mod evident o polcă. Farurile deveneau din ce în ce mai mari. Fază lungă în plină zi. Marco şi Marina se dădură pe marginea drumului, fluturând din mâini. Autoturismul nici gând să oprească. Se apropia ca o maşină de formula 1. 
- Ce dracu... ăsta... – mormăi Marco năuc.
Abia în dreptul lor frână autoturismul. Dar nu se opri. Geamul uneia dintre portiere era lăsat în jos. Pe acolo zăriră pentru o clipă chipul îmbujorat al lui Ihliebedih şi faţa întunecată a lui Pişta Ţiganu aplecată peste foalele în mişcare ale acordeonului. Şi tot pe-acolo zbură afară un obiect albastru. Şi flutură o mână. Marco simţi în nări o dâră uşoară de miros de lavandă. Nu mai încăpea la îndoială. În maşină se aflau Ihliebedih şi Pişta Ţiganiu. Autoturismul dispăru pe curba ce urma capătului de sat. 
- Asta-i poşeta mea! – ţipă Marina şi se repezi să ridice obiectul de pe panglica de asfalt. Cotrobăi înfrigurată. Banii... au furat banii... vai, mi-au furat toţi banii, nenorociţii, mi-ai furat toţi banii...
- Ne-au furat – accentuă Marco, mijindu-şi ochii la ugerele cât roata de la car ale vacilor Siementhal ce păşteau la marginea drumului.

Your rating: None Average: 10 (9 votes)

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 223 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 2 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 291419
    • Unique Visitors: 15267
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter