Get Adobe Flash player

Portretul

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version
Închise ochii şi-şi roti foarte încet capul. Atât de încet încât să-şi poată da seama dacă ceea ce auzea era căderea picăturilor de ploaie, pe pervazul ferestrei, ori a celor din calorifer strecurându-se printre cepurile de rugină din interior. Coapsa dreaptă, cea pe care stătea, îi amorţise şi-i provoca o tot mai pronunţată senzaţie de disconfort. Se întoarse pe partea cealaltă şi şi-o masă cu încrâncenare. Apoi îşi ciuli iar urechile, doar-doar şi-o da seama de sursa afurisitelor de picături. Da, gândi, aşa o fi şi cu picăturile chinezeşti. Şi acelea cad, cad, însă nimeni nu ştie de unde. Dar de ce i-o fi răzând pe chinezi pe cap?, se întrebă, surprins de propria-i nedumerire. 
   - Trăiască Mao...! - exclamă el deodată. Rasa galbenă...Anul două mii...Ăştia vor face ordine...Vom sfârşi cu toţii-n geamantane... - îngăimă.. 
Coapsa dreaptă i se dezmorţise şi îl durea. Iar sunetul picăturilor căzând îi sfredelea acum creierul. Întredeschise ochii. Primul lucru pe care-l văzu fu însă un gândac lunguieţ, de culoare maronie, încremenit pe piciorul scaunului. De afară năvăli zgomotul puternic al unui motor de helicopter. Câteva secunde numai, fiindcă dispăru la fel de repede pe cât apăruse. 
„Sper să scap - gândi Theo, urmărind cu mintea zborul aparatului. Pe Etienne l-au dus tot cu unul dintr-ăsta. Sărmanul Etienne! Îmi închipui ce-o fi fost atunci în sufletul lui, în clipele acelea groaznice.“ 
Gândacul se deplasase câţiva centimetri în sus şi încremenise din nou. Theo întinse mâna după sticla cu apă. Bău cu înghiţituri mari, precipitate, aproape o jumătate de litru. Nu ştia cum îi ajunsese aceasta în apropiere. Nu-şi amintea de o pusese el însuşi ori altcineva. 
„Etienne are dreptate! Trebuie să fim uniţi. Sigur că da... egalité, fraternité, unanimi...la dracu!“ Dădu cu pumnul în pardoseala acoperită cu linoleum.. „Înainte nu-şi făceau toate lichelele de cap. Era ordine şi disciplină. Nu mişca nimeni în front. Nici măcar ...papa de la Roma...Doamne iartă-mă!“ Apucă unul din papucii de casă de lângă el şi lovi cu sete în piciorul scaunului. În locul gândacului rămase o pată umedă şi o elitră neagră-maronie. Restul se lipise de talpa încălţării. 
Se ridică în şezut. Dar, în aceeaşi clipă, năpădindu-l o durere surdă, înăbuşitoare, se prinse cu palmele de cap. Se masă uşor ţinând ochii închişi. Îşi adună mai bine sub ceafă perniţa de scaun. Pe urmă porni să-şi treacă palmele pe lângă tâmple, fără a le atinge. Aşa făcea întotdeauna când avea vreo trecătoare durere de măsele. Citise asta într-una din revistele de popularizare a ştiinţei, „Magazin“ sau „Flacăra“, nu mai ştia nici el prea bine. Ceva cu restabilirea echilibrului bioenergetic. Văzuse în Piaţa Operei, pe la vânzătorii ambulanţi, o mulţime de cărţi de parapsihologie. „Nici nu e de mirare că-n spitalul de glumeţi de pe Văcărescu este mai mare înghesuială decât în colivia cu ciorditori de pe Popa Şapcă. - îşi zise. Acum te şi miri cine cumpără asemenea cărţi. Ba, mai mult: cine are acces la asemenea cărţi! Toţi nedez...“ 
- Canaliile! 
Întinse mâna după sticla cu apă. Era, de fapt, o sticlă de lapte, una dintr-acelea cum nu mai văzuse demult, de pe vremea preşedintelui împuşcat la Crăciun. Un timp adunase în ea bani. Monede de trei şi de cinci lei. Nu apucase să o umple deoarece, între timp, se schimbaseră banii. Un argument în plus pentru bombăneală. Numai că nu la bani îi zburase adineaori mintea, ci la cu totul altceva. Bău câteva înghiţituri. 
- Puteau să mă angajeze dacă ar fi vrut. Dar a fost totul o mascaradă. Acum e ca şi-nainte. Pile, asta e. Care merit...cum adică eu nu merit!? 
Îşi ciuli iar urechile. Auzea din nou picăturile. De data aceasta mult mai clar. De parcă se găsea într-o peşteră.  
„Trebuie să-i scriu lui Etienne o scrisoare. Să-i spun că sunt de acord...Doar uniţi putem învinge. Ăştia nu ne vor da niciodată dreptate. Ne vor trage pe sfoară şi atât. Singurul nostru drept va fi să ne lăsăm traşi pe sfoară. Da...să ne lăsăm traşi pe sfoară. Ca nişte ardei pentru boia. Exact ca nişte ardei pentru boia.“ 
- Şi ce dacă mă consider roşu?! - exclamă ridicându-se într-un cot.  
Îşi revăzuse pentru o clipă întreaga copilărie. Undeva, într-un sat pe jumătate nemţesc. Numai că vecinii lui fuseseră unguri. În fiecare an, Pişta baci atârna în spatele casei, întinşi pe sfoară de cânepă, mii de ardei, iar primăvara, când se uscau, făcea din ei boia. Apoi vindea praful acela cu linguriţa, chiar şi la uliţă, iute ori dulce, după gustul clienţilor. „De rămâneam acolo, la Etienne, îl ajutam, făceam o echipă trăsnet. N-ar fi mişcat un patron în front.“ 
- Da, dar eu am ascultat de alţii, m-am întors acasă, ce să caut eu printre străini, de ce să mă-ngroape un popă de-al lor când eu, vezi Doamne, îl plătesc pe popa al meu de aici, plătesc locul de veci în cimitir deja de nouă ani...Nu, pe popă nu-l mai plătesc. Nu mi-a mai fost de Bobotează de vreo cinci ani, da’ de politică se ţine...I-am zis: Bă, Ştefane, ăăă, Etienne, nu umblă nici la voi câinii cu covrigi în coadă. Da, exact aşa i-am zis.  
Oftă. Îşi adusese aminte de chefurile din apartamentul lui Etienne. De fapt, era o simplă  cămăruţă pe Route des Franchises, cu o baie cu duş şi cu o bucătărie cât o cutie de chibrituri, despărţită de restul cu o uşă-armonică, din carton presat. Îi defilară prin minte lacul, Grădina Engleză, faleza cu tineri...Tinerii aceia îi păruseră dubioşi. Parcă trăiau pe altă planetă. Pe unul îl văzuse la împărţitul serin-gilor gratuite, lângă supermagazinul „Croisette“. I-a fost limpede că adunătura aia ce se holba la lebede şi cânta anemic la ghitară se droga. Da, totul numai spoială, farbă, cum ar zice bunicu-său, fie iertat. Afară-i vopsit gardul...Lozinci...Timpurile se schimbă, dar lozincile rămân. 
Picăturile se auzeau ceva mai tare. Încercă iar să se dumirească de unde vine sunetul. Zadarnic. Din poziţia aceea direcţia era înşelătoare.  
- Mao, trăiască tovarăşul Mao...mau, maaaau.... 
Întinse din nou mâna după sticla cu apă. Nu reuşi s-o apuce şi aceasta se răsturnă pe podea. La început gâlgâind, lichidul se scurse cu repeziciune pe podea. 
- La naiba! - exclamă, simţind ud sub el.  
Se întoarse pe partea celalată. Renunţase la ideea de a mai bea apă.  
- Poate Mao...nu, nu Mao...mau...mauuu...Ţepeş ar fi făcut dreptate. Le-ar fi sucit gâtul ca la puii de găină...Am ştiut să răspund la tot ce m-au întrebat. Dar a fost totul aşa de formă...se ştia de la bun început cine va prinde postul...Adică ce, eu nu puteam să aştept dimineaţa doctorii în poziţie de drepţi, şi să-i salut, şi să le deschid uşa, şi...şi...fir-ai tu să fii... 
Îşi amintise de portret. Primul gând fu să meargă în sufragerie, să-l dea jos de pe perete şi să-l distrugă. Să-l facă mii de fărâme.  
- M-ai făcut să cred în tine, dar m-ai nenorocit. De ce te-oi fi ales, nu ştiu. Nu voi şti niciodată...Sfinte Mao, că bine le-ai făcut, da, bine le-ai făcut, bătrâne...La zid cu ei, ca şi cu nişte câini...Nu, că vouă vă plac câinii...Am văzut eu într-o poză cum frigeau nişte chinezi un câine într-o tigaie uriaşă. O tigaie ca o pălărie de paie, chinezească, conică, întoarsă cu fundul în sus...Pfui, fir-aţi ai dracului cu spurcăciunile voastre cu tot! - bombăni. 
„Ce vei face când se află spitalul-n carantină şi vine un tată gră-bit nevoie mare să-şi vadă odrasla nou-născută? Păi...ce să fac, îl opresc, nu-i dau voie să intre. Că şi-n armată, când am fost, s-a întâmplat să fie odată o gripă mare şi cei din infirmerie primeau de mâncare prin geam. Dar dacă tatăl îţi bagă în buzunar o bancnotă de zece mii de lei. Ori chiar una de zece mărci. Ce faci atunci...Păi...atunci, nici atunci nu-i dau voie să intre, că doar aţi văzut ce s-a-ntâmplat la spitalul acela din Brăila, când au murit vreo zece copii. Dar dacă-ţi dă o sută de mărci? Păi...atunci mă duc la doctorul de gardă şi văd ce zice ăla. Că...destul, destul...dumneata şovăi şi noi nu ne putem juca cu vieţile micuţilor, a zis directorul spitalului. De n-aş fi auzit de la femeia de serviciu că la concurs s-a înscris şi cumnatul contabilului-şef de la spital, aş fi crezut. Să nu-mi spună nimeni că a fost un concurs cinstit. Pile, asta e...pile... Mare hahaleră şi Etienne. Toată ziua-bună ziua să fim uniţi, dar m-am cam lămurit eu ce ţi-e şi cu unirea asta. Este foarte uşor să tot predici lozinci dintr-astea când ai burta plină. O faci chiar din plăcere, să nu te-ngraşi. Este ca un fel de sport. Unire este cât au ei de lucru. Când nu mai au - nici nu te mai cunosc. Inventează războaie...Eu şi politica...N-am fost bun nici pentru utece“. 
Aici Theo minţea. Se simţise într-al nouălea cer când l-au făcut pionier. Umbla cu cravata la gât şi atunci cînd trebuia să meargă la înmormântările din cartier, îmbrăcat în diac. Şi întotdeauna când o întâlnea pe Maricica, şefa de detaşament, o întreba când mai au şedinţă, de ajunsese fata să-l ocolească, să treacă pe cealaltă parte a uliţei. Mai târziu, când l-au făcut şi utecist, se gândea chiar la o posibilă carieră de secretar de partid în satul lui de origine. Femei, băutură, bucate, totul la picioarele lui. Cine avea curajul să înfrunte un ditamai secretar de partid, mai ales că-n hotarul localităţii se afla şi o pădure plină cu vânat de soi şi, se ştie foarte bine, tovarăşii au fost întotdeauna mari amatori de vânătoare şi chiolhanuri. N-a mai ajuns să fie făcut membru de partid. În glumă, zice-se, i-au pus colegii în servietă nişte piese şi l-au găsit cu ele cei de la poarta fabricii unde lucrase. Au vrut să-l dea afară, dar au renunţat nici el nu-şi poate explica de ce şi cum. Însă l-au dat afară la un an după Revoluţie. Pe motiv de lipsă de comenzi pentru producţie. „Mizerabilii! Nu m-au iertat. Ăştia nu iartă niciodată. Că mi-a zis mie secretarul de partid pe fabrică: Numai Dumnezeu iartă. Da, Etienne, ai dreptate, trebuie să recunosc. Împotriva ăstora trebuie să fim uniţi. S-au schimbat vremurile, dar ăştia au rămas pe loc şi o duc la fel de bine...Cred că directorului spitalului nu i-a plăcut mutra mea, nu că şovăi. Totul a fost o mascaradă. Să nu se prindă ăia de sus că treaba este aranjată şi pos-tul deja ocupat.“ 
Întinse mâna după sticla cu apă aproape fără să-şi dea seama ce anume face. Nu o găsi la locul ei. Abia în clipa când dădu cu degetele de linoleumul ud îşi aduse aminte că recipientul se răsturnase mai adineaori. Strâmbă nervos din nas. Iar picăturile acelea blestemate îl deranjau acum parcă şi mai mult, îl călcau deja pe nervi. Ca şi stomacul, de altfel, propriul lui stomac cuprins de flăcări.  
„Portretul!“ 
Se ridică în şezut. Pe urmă, prinzându-se de masă, reuşi să se scoale în picioare. Din nou aceeaşi senzaţie insuportabilă că bucătăria o ia la vale, chiar dacă acum spre dreapta. Se duse sprijinindu-se de perete până în sufragerie. Portretul era la locul său, în ramă. Se aşeză pe unul din scaunele din încăpere. De aici nu se mai auzeau clipocitul acela insuportabil. Pentru a se convinge se înapoie în bucătărie şi se duse la geam, lângă nenorocitul de calorifer. Afară era soare. Nici urmă de ploaie. Câţiva puştani băteau mingea de uşa de tablă a unui garaj. 
Se întoarse brusc pe călcâie. Picăturile se auzeau din cu totul altă parte. Privi nedumerit în jur. Apoi spre chiuvetă. Robinetul nu fusese bine închis. Atâta tot. Nu strânse rozeta. Se mulţumi doar să o privească, să înjure, după care se duse iarăşi în sufragerie, atras parcă de un magnet.  
Se uită la portret. „Ştefa...pardon...Etienne, îţi voi scrie cât de curând. Acuma sunt hotărât. Trebuie să fim uniţi. Mai cunosc eu pe unul tot atât de nemulţumit ca mine. Poate îi caut şi pe ăia de au fost cu mine la aşa-zisul concurs de la spital. O să vin la tine să vedem cum trebuie să începem...“ Gândul i se dizolvă în imaginea ce-i apăruse în ochii minţii. Se întinse pe divan, să viseze într-o poziţie lejeră.  
- Fără avion! Cu orice altceva, chiar şi pe jos, dar fără avion. În ultimii ani, astea cad ca muştele! - bombăni. 
„Sper că Etienne s-a mutat din chichineaţa aia păcătoasă, plină de gongi. Cred că de-acolo, de la el, le-am şi adus p-astea maronii, ce-mi mişună prin bucătărie. Atunci zicea că e pe cale să câştige procesul cu Edith şi să-şi primească înapoi casa din pozele pe care mi le-a tot arătat. Undeva pe malul lacului. Splendid...Dar cine-i mai poate crede pe străinii ăştia? Şi Marinela, înainte de a pleca în America, îmi tot spunea că mă-sa are un hotel al ei. Şi când s-a dus şi mi-a trimis pozele, nu era decât o prăpădită de baracă, aşa cum au constructorii de hidrocentrale de pe la noi, Doar că avea şi etaj. Mare scofală. La americani rar o casă de piatră, ca pe la noi, o casă cum îşi fac ăştia, cu turnuleţe şi briz....“ 
- Trebuie să învingem, orice ar fi! - exclamă.  
Pentru o clipă văzuse negru dinaintea ochilor. Îşi amintise iarăşi de concurs, de locul pe care-l pierduse, de portret, de Franţa, de Etienne. Şi totul într-o singură clipă. Ca înainte de moarte. „N-am să ajung niciodată...“ Nu-şi termină gândul. Fiindcă nu putea concepe că totul era pierdut, că nu mai avea absolut nici o şansă de acum în-colo. „Nici n-am nevoie de ajutorul tău, Etienne. Mă voi descurca şi singur. Îi voi aduna pe toţi la mine acasă şi vom hotărî ce avem de făcut. Noi suntem mulţi şi ei puţini. Le voi arăta, de ce nu...şi car-netul. Eu nu l-am ars şi nici nu l-am distrus. L-am păstrat. Că nu se ştie niciodată. Şi ce dacă nu este roşu? Atâta au putut şi ăia...ăia...“ Dacă după Revoluţie făcuse vreo greşeală, atunci era vorba de faptul că se grăbise să se înscrie într-un partid din cele de buzar, care a fu-zionat apoi cu unul mai mare, şi acesta o parte ruptă dintr-altul, şi mai mare. El n-a acceptat şi l-au dat afară. Nu le-a dat carnetul înapoi. Plătise pentru el. „Poate-l vând pe la piaţa de vechituri. Ştiu pe unul care face colecţie de carnete de partid. Cică se vând bine. Să dea Cel de Sus. Dar până atunci poate să-mi mai fie de folos. O să li-l arăt, să-i conving că pot să le fiu şef, să-i conduc. Prima şi prima dată vom merge cu toţii la directorul spitalului. Nu, nu-i vom face nimic. Doar să-i spunem că totul a fost aranjat, că a fost o farsă, o poveste de adormit copiii. Nu suntem atât de orbi să nu ne dăm seama....Dacă ne dă afară... Atunci...“ 
- Atunci mergem la piaţa de vechituri şi cumpărăm o bombiţă de la fraţii de la Răsărit ori de pe dincolo, de pe la vecini, că le-or fi rămas destule după război, şi...pac...pac...! 
Pic...pic...pic! Clipocitul picăturilor în chiuveta din bucătărie se auzea până în sufragerie.  
- Da, asta am să fac! 
Sări în picioare. Numai că efortul fusese mai mare decât putea acuma duce. Trebui rapid să se sprijine de masă, să nu cadă. Se re-culese, apoi se duse şi umplu o cană cu apă. După care strânse rozeta până când simţi că, de mai insistă, va rămâne cu robinetul în mână şi apa va ţâşni în tavan. Bău pe nerăsuflate, cu înghiţituri mari. Lichidul avea un gust mizerabil, de clor. De afară se auzi iarăşi un helicopter. „Sărmanul Etienne! Unde l-a adus prăpădita aia de Edith a lui... Zicea că şi-n helicopter au trebuit să-l ţină de mâini, să nu-şi smulgă perfuziile. Nu, nu merită femeia să te sinucizi pentru ea.“ Zgomotul motorului se pierdu undeva în direcţia Spitalului Judeţean.  
Dora, de la ea i se trăsese totul. Totul. Începând cu farsa colegilor de fabrică, atunci, când l-au găsit la poartă cu piesele în servietă. Şi după Revoluţie, cînd s-a încurcat Dora cu fostul secretar de partid.  Tresări. Abia acum făcuse legătura dintre datul lui afară pe motiv că „n-avem comenzi pentru producţie“ şi relaţia dintre Dora şi ex-tovarăşul Vasilescu. „Poate şi acum, la concurs, şi-a băgat dracul coada“ - gândi. „Dar de ce-aş mai crede că ...nu, nu...“ Privi spre portretul atârnat deasupra divanului. Pe Dora o văzuse ultima dată prin februarie. Purta pe ea o blană de vulpe polară, aşa cum îşi dorise dintotdeauna iar el unul nu-i putuse oferi. I-a oferit-o probabil domnul Vasilescu, ex-tovarăşul secretar de partid şi actual patron al firmei de import-export „Romaringo Impex Co“. 
„Recunoaşte, domnule...domnule Theo, că eşti gelos, că eşti invidios...“ 
- Unde eşti tu, Mao...Mâine îi caut. Suntem destui pentru a trece la acţiune. După ce-l vizităm pe directorul spitalului, mai vedem ce e de făcut. Însă asta este prima noastră sarcină. Trebuie să ne facem singuri dreptate. Ar trebui să pregătesc un statut. Îl mai am pe acela vechi, dinainte de Revoluţie, când mi l-au dat să-l studiez. Îl am şi pe ăsta de după Revoluţie. Din două fac unul bun. Iar dacă trebuie, mai caut unul sau două. Nicolae are maşină de scris. Poate va vrea şi el să ni se alăture. Îi promit o excursie în Franţa, la Ştefan... Etienne. Nu cred că va refuza. Şi-aşa a mai schimbat vreo trei partide. Francezii sunt alături de noi... 
Tăcu. I se ivise iar în minte chipul cu zulufi al Dorei. Chipul ei drăgălaş, cu pomeţii îmbujoraţi. 
- La dracu! - strigă, cuprins deodată de furie. 
 Se ridică de pe divan cu mişcări încete, studiate. Puse cu delicateţe mâna pe portretul înrămat. Pentru o clipă, doar pentru o cli-pă, vru să ridice rama de sticlă împodobită cu granule din plastic colorat şi să dea cu ea...dar nu, nu cu ea. Îşi întinse cealaltă mână în jos, spre podea, cu mişcări la fel de încete. Degetele căutară febril ceva anume, iar când dădură de unul din papucii de casă, prinseră ca într-o menghină încălţarea de partea de dinainte, o ridicară şi... Lovitura fu de-a dreptul violentă. Din gândacul maroniu, ce încremenise preţ de câteva secunde bune lângă vaza cu trandafiri artificiali de pe masă, nu mai rămase decât o pată. 
- De mi-ar fi fost popa de Bobotează, să-mi stropească prin casă cu apă sfinţită, eram şi eu mult mai liniştit - zise Theo cu năduf. Nu mai aveam acum probleme nici cu gângăniile astea scârboase, nici cu multe altele...Da’ popa...popa...el e cu, cu...cum le zice la as-tea... cu prestările de servicii. El veşnic sfinţeşte câte ceva...Doamne iartă-mă! Economie de piaţă, dar...dar...Cu cât mai mulţi morţi, cu cât mai multe closeturi publice de sfinţit, cu atât mai bine... 
Îşi făcu de trei ori semnul crucii cu limba. Aruncă scârbit papucul. „Nici Ştefan, de-ar fi rămas acasă, nu ar fi făcut mare brânză, de asta sunt convins. El e bun numai de gură. Nici patronilor nu le plac hahalerele, fie ei şi acolo, în Franţa. Da, da, ce-a realizat Ştefan dincolo? Că sunt deja şase ani de când a vândut steagul acela cu gaură şi semnături. Da’-i tot dă cu echitatea, fir-ar a dracului de echitate... Că la vremuri noi, tot ei, cum să facă ceva?“ 
Apucă iar portretul. Îl frământă preţ de câteva secunde între degete, pe urmă se ridică furios în picioare. „Măcar să-mi fi spus: domnule, du-te acasă că-ţi vom trimite noi rezultatul concursului prin poştă. Dar cum să se comporte ei civilizat când răspunsul «respins» se poate da şi pe loc. De ce să mai bată secretara scrisoarea la maşină, de ce să mai cheltuie bani şi pe timbru când este aproape gratuit răspunsul sub...sub...centură...“ Ochii-i rămaseră aţintiţi asupra unui punct mişcător pe tocul uşii. Se cutremură. Îşi închipuise pentru o fracţiune de secundă că este atacat de mii şi mii de termite. Apucă unul din papucii de casă şi sări în picioare. Se apropie de uşă cu mişcări încete, să nu sperie gândacul, pe urmă lovi cu sete. În locul insectei rămase o pată maronie, care aducea cu un cap de om. O studie atent, aşa cum studiază o ghicitoare zaţul de la fundul unei ceşti de cafea. „Parcă aduce cu numărul ...nouă. Însă numai la ochi. Ăla are barbă, pe când aici s-ar zări doar o mustăcioară...Poate că...“ Se duse în dormitor. Acolo, înrămate toate la fel, fotografiile tuturor celor doisprezece candidaţi la preşedinţie ieşiţi din cursă la ultimele alegeri. Se uită îndelung la fiecare în parte. Dar cel mai mult la cel cu numărul nouă.  
- Tu...tu...tu o să-mi porţi noroc... 
Reveni în sufragerie şi agăţă portretul pe perete Iar pe celălalt, aflat pe masă, îl înşfăcă furios, îl duse şi-l aruncă în coşul de gunoi. De pe marginea chiuvetei îl privea, pasiv, un gândac negru de bucătărie.
 
_____________________
 
Duşan Baiski 
Păsări pătrate pe cerul de apus 
Editura "Marineasa"din Timişoara 2006 (proză scurtă) 
ISBN 973-631-293-3 
© Duşan Baiski şi Editura Marineasa 
No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 218 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 1 vizitator online.

    Visitors

    • Total Visitors: 9776
    • Unique Visitors: 829
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter