Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Păsări pătrate pe cerul de apus

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version
Un  stol de vrăbii se certa pe afişierul rotund de lângă Primărie. Pe afişier, sub cărămizile de pe care căzuse mortarul - un singur afiş. Iar pe afiş, sub iniţialele M.A.I., de la Ministerul Afacerilor Interne, scria cu majuscule: „Pe toată durata zilei de duminică se interzice cumpărarea a cel mult de două baloane de persoană. Cei care vor fi prinşi în caz contrar vor fi drastic amendaţi.“ Nu semna nimeni. Persoanele care se opreau să citească aproape că dădeau cu nasul de jumătatea de coală albă. Cei ce apelaseră măcar o singură dată la secretarul Primăriei pentru vreo copie de buletin sau certificat de naştere ghiceau imediat că era vorba de maşina de scris a Primăriei. Era singura din sat. Iar culoarea indigoului folosit nu lăsa loc de nici un dubiu pentru apropiaţii secretarului. Era indigoul folosit de Otto pentru multiplicatul bancurilor porcoase. Acelaşi afiş fusese lipit cu făină şi apă chiar şi pe uşile celor patru birturi ce mai rămăseseră în localitate. Nu se întreba nimeni de ce, dacă era un anunţ al Primăriei, lipsea şampila. În mod limpede, nu era anunţul Primăriei, ci al Miliţiei. Care Miliţie nu punea ştampile pe orice hârtie. 
De-a lungul gardului din fier forjat al uneia dintre cele patru bisericii, o sumedenie de vânzători ambulanţi mai mult sau mai puţin tuciurii îşi întinseseră încă de dimineaţă nimicurile pe tarabe. Trecuse binişor de ora prânzului şi satul părea mort. Pe străzi, nici o mişcare. Arareori, câte-o pisică se încumeta să străbată în goană şoseaua principală. Ioji, proprietarul caruselului cu lanţuri instalat în faţa Căminului cultural, călărea un scaun cu spătar şi scuipa seminţe. Ionela, cea de-a doua nevastă a sa, socotea ceva de zor şi, din când în când, muia creionul chimic cu vârful limbii. Nu departe de ei, şezând în fund, cu spatele sprijinit de gardul bisericii, stătea Bandi cel Tuciuriu. Era un bătrânel într-adevăr foarte tuciuriu, cu două baloane umflate ale căror sfori erau ancorate de cureaua lui de la pantaloni şi cu alte baloane, dezumflate, galbene, albastre, verzi şi roşii, întinse pe o bucată de hârtie în faţa sa.  
Dinaintea magazinului mixt, un chipiu. Sub chipiu cotidianul „Scînteia“, iar de la „Scînteia“ în jos, o pereche de pantaloni şi una de pantofi negri. Pe deasupra ziarului se puteau vedea, destul de des, ochii căprui ai plutonierului Bercică, şeful de post.  
Dinspre pichetul de grăniceri se auziră comenzi scurte. În câteva minute, pe şosea se iviră alergând cadenţat doi soldaţi însoţiţi de un sergent. Ajunşi în dreptul tarabelor, schimbară alergatul cu mersul la pas. Aveau arme pe umeri. După ce depăşiră zona comercială, începură iar să alerge. Bercică lăsă ziarul în jos şi privi la ceas. „Au întârziat la gară“, gândi satisfăcut. Îi va raporta deseară la companie. Poate şi la primăriţă. Să pună problema acolo unde trebuie. Două erau punctele nevralgice pe unde puteau să apară potenţialii infractori de frontieră: şoseaua şi calea ferată.  
- Ce-ţi mai face porcul, nea Bercică...? 
Vrăbiile gureşe de pe afişierul de lângă Primărie îşi luară zborul ciripind speriate. Bercică împături ziarul. Pe şosea, clătinându-se, Mişa, cel poreclit Pizdici, porcarul satului. Avea faţa mai roşie ca de obicei. Parcă-i luase foc. Bărbatul se ţinea de o bicicletă de damă, cu plase de protecţie la roata din spate. Din buzunarul sacoului se iţea gâtul unei sticle de un sfert. 
- Nu i-au picat belciugele? 
Plutonierul simţea că ia şi el foc. Terchea-berchea de pe drum se trezise tocmai acum să-l întrebe de animal. Simţea ochii tuturor celor de dinaintea bisericii şi Căminului cultural măsurându-l din cap până-n picioare.  
- Te-oi chema, n-ai grijă... Dar du-te mai repede că te-aşteaptă muierea şi de aud că iar ai făcut scandal, te-am ras... Hai, dă-i drumul, că-ncurci circulaţia. 
- Da’ să mă chemi neapărat, dom’ şef. Că poate să-ţi dărâme şi postul. Nu-i de glumă. Şi eu... 
- Du-te, bre, că trec maşinile şi te calcă, du-te! 
- Nu-ţi fă probleme, dom’ şef, că nici Mimi nu-şi face. Ajung io ş-acasă, dacă-i musa-i... da’ să mă chemi… că nu oricine ştie să pună belciuge… 
Mişa se pierdu în josul străzi, ţinându-se de bicicletă. Şeful de post făcuse „Scînteia“ sul şi tot lovea cu ea de picior. Îi ardeau tâmplele. Simţea privirile ţiganilor de la tarabe aţintite asupra sa. Ştia de ce nu aveau aceştia clienţi. Ştiau şi ei. Ştia şi Bandi cel Tuciuriu, singurul furnizor de baloane care primise autorizaţie de vânzare pentru ziua respectivă. Acesta din urmă nu avea voie să vândă unei singure persoane decât maximum două baloane. La început se bucurase aflând că va fi unicul vânzător de asemenea produse, dar de vreo două ceasuri îl blestema pe Bercică de zor. Însă numai în gând. Pe stradă, ţipenie. Nici un balon vândut. Îi stătea pe limbă să-i spună plutonierului: „Păi bine, bre, chiar de Rusalii să nu laşi oamenii să se bucure de baloane?“ Însuşi Bercică se născuse într-o zi de Rusalii, undeva în Bărăgan. Acolo aflase pe urmă, când se făcuse mare, că exista în ţară o regiune tare bogată, unde oamenii o duc bine şi, când terminase şcoala, tare mult se bucurase aflând că va fi repartizat la post tocmai în Banat. Părinţii îi povestiseră ce harnici au fost bănăţenii când au fost duşi în Bărăgan să facă la gospodării colective şi sate noi-nouţe, în plin câmp. Ajuns în Banat, prinsese ciudă pe bănăţeni. „Ie-te ai dracu’... ce case au şi au venit tocmai la noi să ne facă colectivă...!“  
Dinspre gară se auzi un şuier de locomotivă. Bercică se nelinişti. Va avea mai mult de lucru decât de obicei. Era convins că a sosit cu trenul un puhoi de neamuri, aşa cum se întâmplă întotdeauna de Rusalii. În câteva minute şi piaţa se va umple de lume. Prin lume, potenţiali infractori, frontierişti... Nervi, înjurături, bastoane, implorări de iertare, uneori intervenţii... În soldaţi nu avea nici o încredere. Cedau la un banal de pachet de ţigări sârbeşti. Sau la o duzină de gume de mestecat. Dintr-un punct de vedere era pe deplin liniştit. Cu două baloane nu se putea ridica în aer nici măcar un bebeluş de trei zile, darămite un adult de câteva zeci de kilograme. La ultima şedinţă, generalul fusese deosebit de limpede: „În zona de frontieră nu se mai admit mai mult de două baloane de căciulă. Nu mai vreau să aud că iar a fugit careva agăţat de snopul de baloane. E clar?“ Generalul avea dreptate. De când cu fuga acelei gimnaste peste graniţă, dusă de vânt cu cele câteva duzini de baloane peste Mureş, superiorii suflau şi-n iaurt.  
De-atâta lovit de picior, din „Scînteia“ nu mai rămăsese aproape nimic. Vântul zburătăcea de colo-colo bucăţelele de hârtie. Lumea ar fi trebuit să ajungă deja de la gară. Dacă nu cumva or fi luat-o pe alte uliţe. Deşi, în mod obişnuit, se adunau cu toţii aici, dinaintea bisericii. Mai cu seamă că, după slujbă, popa se transforma în fotograf şi-i poza cu neamurile. Privi spre cer. Vântul bătea dinspre sud şi când bate dinspre sud, dinspre sârbi, aduce furtună. Când bate dinspre nord, dinspre unguri, aduce ploaie. Acest lucru îl ştia de la săteni. Se felicită că reuşise să lipească afişe prin tot satul. Otto, secretarul Primăriei, mârâise când aflase ce sarcină i se pune în cârcă, dar în cele din urmă, se apucase să multiplice textul la maşina de scris. Mai cu seamă că şeful de post, bătându-l pe umăr, îi spusese că ştie despre patima lui Otto de a născoci bancuri politice bune. 
Vântul se înteţise. Direcţia de bătaie era tot mai îngrijorătoare. Generalul nu putea decât să aibă dreptate. Câteva baloane bune, un vânt precum acesta şi... direcţia peste graniţă. De gimnastă auzise şi el, Bercică. Era pe vremea aceea şef de post într-o comună învecinată. A urmat imediat rocada şi astfel a ajuns şef de post aici, pe unde fugise prăpădita aceea. Şi totuşi nu era pe deplin convins că putuse să fie adevărat. Un văr de-al său lucra la Fabrica de cauciuc şi-i adusese într-o sâmbătă vreo patruzeci de baloane. Le-a umflat pe toate şi le-a legat de Leo, cîinele-lup pe care-l moştenise de la fostul şef de post. Baloanele nu doar că nu l-au ridicat pe Leo, ci s-au lăsat cu toate în jurul câinelui, pe pământ, lipsite de orice vlagă. O săptămână întreagă după aceea l-au durut plămânii de la atâta umflat. Când s-a liniştit, a încercat din nou. De astă dată cu fum de ţigară. A fumat două pachete de „Carpaţi“ fără filtru până a reuşit să umfle toate baloanele. Le-a legat din nou de patruped. Diferenţa a fost că toate au stat atunci ridicate în aer, însă Leo alerga liniştit prin curte cu tot cu ele. „În condiţii speciale, câteva duzini de baloane pot ridica în aer şi un adult!“, a spus generalul. Bercică nu aflase care anume erau acele condiţii speciale. Prin urmare, nu ştia ce să mai creadă. Era însă convins că trebuia să fie deosebit de vigilent. De la oameni te poţi aştepta la orice, îşi spunea el deseori.  
Îl neliniştea lipsa sătenilor. La slujba de Rusalii nu se arătase nici măcar preotul. Nici vreo babă chinuită de reumatism. Şi nici crâsnicul, să deschidă lăcaşul. Acum îşi dădu seama că nu azise deloc clopotele. Aruncă pe caldarâm ultima fâşie ce-i mai rămăsese din „Scînteia“. Vântul o purtă iute sub un podeţ. 
Dinspre strada gării se auziră paşi tropăind pe caldarâm.  
- Un, doi, trei, patru, un, doi, trei, patru, stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’... 
Paşii se auzeau tot mai aproape. Trebuiau să fie soldaţii care se întorceau de la gară, din misiune. Bercică nu mai clipea. Strada continua să fie pustie. De soldaţi nici urmă. Se îndreptă spre colţul ce dădea în strada gării. Ajunse. Ţipenie. Se întoarse în zona tarabelor. Se apropie suspicios de Bandi cel Tuciuriu.  
- Câte baloane ai vândut până acum?, îl întrebă scurt. 
- Nic măcar unul de prăsilă, se văită ţiganul. Ce mi-aţi făcut, don şef... că dacă spuneaţi de trei baloane, poate mai vindeam ceva, don şef... 
- Dă-le încoace pe toate. Câte ai? Dă şi sacoşa încoace. Vă arăt eu vouă frontieră, fire-aţi ai dracu să fiţi de boanghine... Vreţi să fugiţi, ai? Dă totul încoace! Mâine vii la post după procesul-verbal. Ţi le dau înapoi. Astăzi se interzice orice vânzare. 
Smulse sacoşa din mâna ţiganului şi porni grăbit spre post.  
- Nea Bercică! 
Se opri ca trăsnit. Iar dobitocul acela de Mişa Pizdici. Ţinea pe bicicletă un obiect destul de mare, ce părea a fi făcut din hârtie.  
- Ce-i, bre, Mişa, ce este? 
Nici nu mai avusese putere să-l beştelească aşa cum acesta o merita pentru sâcâiala sa. Lăsă jos sacoşa luată de la Bandi cel Tuciuriu.  
- M-au trimis să vă întreb dacă nu vreţi să mergeţi şi matale cu ei. 
- Cu cine? 
- Păi... cu oamenii din sat. Că ei s-au dus. 
- Unde s-au dus? 
- Dincolo. 
Mişa făcu discret semn spre graniţă. 
- Cum s-au dus? 
- Mi-au dat să vă aduc asta.  
Mişa se chinuia să desfacă o sfoară din jurul şeii bicicletei. În cele din urmă reuşi. Îi întinse şefului de post ceea ce părea a fi un zmeu uriaş, aşa cum îi făcuse acestuia tatăl său, în Bărăgan, pe vremea când era mic. Ridică ochii spre cer. Vântul se înteţise. În partea de apus a satului, pe cer, i se păru că zăreşte un stol uriaş de păsări pătrate.  
 
_____________________
 
Duşan Baiski 
Păsări pătrate pe cerul de apus 
Editura "Marineasa"din Timişoara 2006 (proză scurtă) 
ISBN 973-631-293-3 
© Duşan Baiski şi Editura Marineasa 
No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 223 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 2 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 291419
    • Unique Visitors: 15267
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter