Get Adobe Flash player

Nici un seif din lume nu este suficient de sigur

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Singurul semn de întrebare este dacă mai poate fi refăcut  

şi adus la standardul de securitate iniţial 
După 1989, în România au reapărut meserii dispărute pe vremea comunismului. Ori s-au ivit altele noi, de care nici nu s-a auzit. Unele sunt atât de exclusiviste datorită pieţei, încât ne surprind că există. Una dintre acestea este şi cea de ?spărgător? de case de bani. În Banat funcţionează o singură firmă cu un asemenea obiect de activitate, cu un singur salariat: Corneliu Crişan din Timişoara.  
   
Doar din întâmplare  
În 1993, un tehnician principal încadrat în câmpul muncii la I.S.I.M. Timişoara se hotărăşte să lucreze pe cont propriu, într-un domeniu despre care nu cunoştea absolut nimic. Aceasta întrucât îi lipsea capitalul financiar de pornire, iar piaţa locală era suprasaturată cu agenţi economici născuţi pe bandă rulantă. Aşadar, îi trebuia ceva care să nu-i solicite decât propria lui inteligenţă. În plus, singurul ?spărgător? oficial de case de bani, bătrânul recăşean pe nume Schmercz tocmai plecase definitiv în Germania. Astfel, fostul isimist Corneliu Crişan intră pe o piaţă a serviciilor efectiv lipsită de concurenţă. Iar firma pe care a înfiin-  
ţat-o, cu toate că, potrivit modei acelor primi ani de după Revoluţie, are la capitolul ?obiect de activitate? o listă întreagă de acte şi fapte de comerţ, nu desfăşoară decât o singură activitate: service ? deblocări de case de bani.  
Momente nostime  
La un moment dat, Corneliu a fost solicitat de agenţia unei bănci din municipiul Lugoj. Bancarii au trimis după el maşina blindată. În timp ce timişoreanul robotea la seiful aflat aproape de camera de tezaur, în încăpere a dat buzna contabilul agenţiei efectiv înspăimântat şi ţinând în mână un ziar. Ce se întâmplase?  Contabilul citise că omul care meşterea la seif era un vestit ?spărgător? care spărsese până atunci peste o sută de case de bani. Cu greu l-a putut convinge Corneliu să citească şi textul din ziar nu doar titlul. În cele din urmă, omul cifrelor s-a lăsat înduplecat, a parcurs articolul cu pricina şi s-a liniştit. În final, l-a cinstit pe ?spărgător? cu o bere.  
Un alt episod s-a petrecut la o unitate militară din Timişoara, unde se aştepta o importantă inspecţie de la Bucureşti şi unde se blocase broasca seifului. Nenorocirea era că în seif, alături de diverse acte secrete şi ?cereri cu dop? din partea militarilor în termen, se afla şi ştampila unităţii. Încuietoarea seifului avea un sistem în cascadă, deci a fost de lucru berechet. Cu toate că este un munte de om, Corneliu a trebuit să stea în genunchi şi pe burtă, seiful fiind amplasat direct pe podea. Timp de două zile cât a muncit să deschidă încuietorile, în preajma lui s-au făcut fel şi fel de pariuri privind rezultatul acţiunii sale. În cele din urmă, a reuşit să deschidă cutia, iar comandantul să ajungă la ştampilă. Pentru Corneliu a fost ?spargerea? care a durat până acum cel mai mult. O altă serie de pariuri, cum că nu va reuşi nimic, a urmat în cele trei zile cât a durat repararea încuietorii seifului. Evident, că, în final, obiectul a fost ca şi nou. 
Vechime şi calitate  
Cel mai vechi seif l-a văzut la Ohaba de Mureş. Acesta avea, nici mai mult, nici mai puţin, o sută cincizeci de ani. În general, în Transilvania şi Banat, aflate cândva sub stăpânirea austro-ungară, cele mai multe case de bani sunt produse cam de aceleaşi fabrici din Austria şi Ungaria. Cu excepţia celor care, după Revoluţia din 1989, au fost aruncate din sediile fostelor C.A.P.-uri şi au ajuns la fier vechi,  toate pe care Corneliu le-a întâlnit funcţionează şi în ziua de astăzi, poate chiar mai bine decât cele noi, moderne, susţine el. Secretul unei asemenea longevităţi constă în modul de realizare şi echilibrare a uşilor, în vechile seifuri creându-se vaacum la închidere. În acest context, trebuie amintit un alt episod din cariera sa de ?spărgător?. La un moment dat a fost solicitat să găurească un seif uriaş tocmai pentru faptul că vaacumul îi dădea de furcă salariatului la deschiderea uşii. Bineînţeles că nu a dat răspuns unei asemenea comenzi.  
De unde vin necazurile?  
Dar de ce anume trebuie sparte seifurile? Din diferite motive. Casele de fier cele mai vechi, deoarece prin vaacumare păstrează în interior aceeaşi temperatură şi produc astfel condens, umezeala afectând sistemele de siguranţă. Pe de altă parte, în timp se uzează nu doar organele metalice din seif aflate în mişcare, ci şi cheile. Apoi de vină mai pot fi vaselina ori uleiul auto puse nu doar la balamale, ci şi la sistemele de siguranţă. Odată cu trecerea vremii, după evaporarea particulelor volatile conţinute de aceste substanţe, rămâne o componentă mai lipicioasă decât uhu-plus, de pildă, spune Corneliu. Şi nu în ultimul rând, de vină poate fi omul, care încuie cheia de rezervă în seif şi-o pierde pe cea uzuală. Eroul nostru s-ar bucura dacă firmele ce deţin seifuri ar face cu el contracte de întreţinere. Şi şi-ar schimba cifrul la chei ori de câte ori îşi schimbă salariaţii responsabili cu ceea ce se poate numi casă de bani, seif, fişet, casă de fier, casă de valori etc. 
Cataloage? Nuuu...  
Corneliu nu are în palmă iarba-fiarelor. El deblochează case de bani folosindu-se de banale scule de lăcătuşerie. L-am întrebat de unde ştie unde se află călcâiul lui Ahile la un seif de un tip pe care nu l-a mai întâlnit până atunci. Ştie. Fiindcă toate sunt făcute după aceleaşi principii constructive. Dacă ar realiza un catalog chiar numai pentru uzul propriu, le-ar da de gândit hoţilor. Cel mai important lucru, susţine el, este să poată să repare  un seif deblocat. Până acum a ?spart? sute de asemenea obiecte şi le-a reparat. Nu a primit nici o reclamaţie. Consideră că seifurile cele mai bune sunt cele cu cifru mecanic şi încuietori în cascadă. Nu are încredere în cele asiatice, care pot fi tăiate şi cu un flex. Iar cele turceşti sunt de unică folosinţă: dacă se blochează, după deblocare nu se mai merită a fi reparate.  
   
Legende   
Deseori am fi preferat să nu cunoaştem mai multe despre un anumit lucru sau faptă, fiindcă, prin cunoaştere, pierdem acel sentiment special pe care ni-l induc o legendă sau un mister. Şi deblocările sau spargerile caselor de bani îşi au deja legendele lor. Pe plan local, se spune că, dacă ţi se blochează seiful ori ai pierdut cheia, apelezi la vreun specialist ?cazat? la Penitenciarul de pe str. Popa Şapcă. O altă legen- dă spune că, odată, vestitul recăşean Schmercz, căutat pe vremuri şi de proprietari de seifuri din Ungaria şi Serbia, a fost solicitat să deschidă o casă de bani. El le-a cerut celor de faţă să se întoarcă cu spatele. După care a deschis cutia în câteva secunde. Dar există şi o legendă născocită pe vremea primelor încuietori şi pe care mi?a povestit-o, în câteva cuvinte, Corneliu Crişan. Se spune că, dacă cineva doreşte să găsească iarba-fiarelor, încuie un pui de cârtiţă într-o incintă. Cârtiţa-mamă va căuta iarba-fiarelor, va descuia incinta şi va abandona firul de iarba-fiarelor, care va fi recuperată de către cel care a încuiat puiul.  Ulterior, acesta o va folosi la descuiatul lacătelor, broaştelor, seifurilor ori al cătuşelor. O altă metodă pentru a se găsi misterioasa plantă este descrisă în mitologia populară românească. Se spune că, pe 24 iunie, de Sânziene, cel care doreşte să găsească iarba-fiarelor trebuie să ia un lacăt încuiat, să-l lege cu o sfoară şi să-l plimbe prin iarbă până când se va deschide, semn că a dat peste iarba-fiarelor. Literatura şi filmele de acţiune au creat două imagini tipice pentru spărgătorii de seifuri: răufăcătorul fie stă cu urechea lipită de casa de bani şi răsuceşte încet, înainte-înapoi, butucul cu cifru al încuietorii, fie lipeşte cu scotch ex plozibil de uşa seifului. Nimic mai fals, susţine Corneliu.  
   
Fabrici de case de bani  
Fabrici de case de bani au existat de-a lungul timpului şi în Timişoara, iar produsele acestora Corneliu le întâlneşte şi acum pe teren. Este vorba de ?Lion saffe?, ?Jakab & Son? şi de ?Anhauer?. Despre aceasta din urmă a relatat mai pe larg istoricul timişorean dr. Ioan Haţegan în cotidianul local ?Prima oră?. Fabrica a funcţionat în clădirea existentă şi astăzi vizavi de firma ?Banatul?. În 1901, Johann Anhauer junior şi Ludwig Pausz, amândoi timişoreni, cumpără clădirea şi înfiinţează ?Prima fabrică maghiară de case de bani şi maşini J. Anhauer? (Elsomagyar penzszekreny es gepgyar / Die erste ungarische Kassenfabrik und Eisengiesserei). Numărul angajaţilor va ajunge la o sută. ?La acea vreme ? afirmă dr. Haţegan, strada (ce azi e Ştefan cel Mare) se numea Buziaşului şi numărul era 12. Reclamele prezintă imaginea unei fabrici înfloritoare, care îşi vinde integral producţia de seifuri în oraş, în Banat, ba chiar şi în fosta monarhie. Este adevărat faptul că seifurile Anhauer se bucură de un foarte bun renume în lumea celor cu bani. Şi azi mai există prin diverse firme timişorene asemenea case de bani blindate. Oare cine se va gândi să le adune şi să le expună?? Întrebarea din urmă şi-a pus-o şi Corneliu. Poate artizanii muzeului tehnicii se vor gândi la asta, iar firmele care mai deţin asemenea seifuri le vor dona şi-şi vor cumpăra altele noi. Poate. 
AGENDA nr. 38/21 septembrie 2002
Your rating: None Average: 10 (1 vote)

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 218 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 0 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 988367
    • Unique Visitors: 32738
    • Registered Users: 7
    • Since: Sâm, 03/05/2016 - 01:48

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter