Get Adobe Flash player

Miloš Crnjanski, mai mult decât un nume de stradă

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Considerat a fi cel mai important reprezentant al modernismului sârb, el s-a şcolit la Timişoara

O uliţă-n Mehala 
De regulă, multora prea puţin le pasă de cine sau ce se ascunde dincolo de numele străzii pe care locuiesc. Iar dacă i-a interesat cu adevărat cândva, a fost după Revoluţia din decembrie 1989, când edilii au început seria schimbării denumirilor a zeci şi zeci de străzi timişorene. Una dintre aceste recent rebotezate uliţe ale Mehalei, cartier situat la nord-vestul urbei de pe Bega, se află trecută în anuarul telefonic sub numele de Cirneanski Miloş (pe harta aceluiaşi anuar, Miloşi). Potrivit grafiei latine, numele se scrie Miloš Crnjanski şi se citeşte, cu aproximaţie, Miloş Ţârnianski. Uliţa este paralelă cu altele două, şi anume Grigore Alexandrescu şi Cetatea Albă, şi poartă numele celui considerat a fi cel mai important reprezentant al modernismului în literatura sârbă. 
De la Csongrád în oraşul de pe Bega  
Pe 26 octombrie 1893, la Csongrád, în Ungaria, vedea lumina zilei Miloš Crnjanski. Trei ani mai târziu, tatăl său, funcţionar, este mutat la Timişoara. Primele clase Miloš le va urma la micuţa şcoală sârbească a învăţătorului Beria, un mare cunoscător de literatură, cu mult talent actoricesc şi totodată şeful opoziţiei în comunitatea bisericească şi expert în dreptul naţional şi bisericesc. Şcoala funcţiona, spun persoane avizate, în localul actualei Biblioteci Sârbeşti din Piaţa Unirii nr. 5 sau în sala de vizavi. Şcoala lui Beria îşi va pune puternic amprenta pe viaţa ulterioară a copilului Miloš de atunci. 
Gimnaziul, la piarişti 
“Gimnaziul l-am făcut la fraţii catolici, la piarişti, ordin deloc obscurantist, chiar mason. La ei, sărbătoarea zilei naţionale a Ungariei (Idele lui Marte) începea cu Marseieza” ? îşi va aminti Crnjanski mult mai târziu, în “Lirica Itacăi şi comentarii” (parţial tradusă de Ioan Radin, în “Europa Centrală -  Memorie, paradis, apocalipsă”, volum coordonat de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu şi apărut la “Polirom” din Iaşi, în 1998, în colecţia “A treia Europă”). “Până la moartea tatălui meu, spre sfârşitul clasei a cincea de liceu, am fost un elev mediocru. După aceea, am decis să fiu printre primii. Am fost printre primii” îşi va mai aminti el. 
Prieteni de tot felul  
Până la examenul de maturitate, a locuit împreună cu mama sa în Piaţa Unirii nr. 5, în clădirea Comunităţii Sârbeşti. Prieteni îi erau “fiii nobililor catolici şi surorile lor parfumate” alături de care lua ore de franceză. A luat şi ore de engleză cu un profesor căruia trenul îi retezase amândouă picioarele. Tot în particular a învăţat şi pictura. În “Itaca” îşi aduce aminte de o serie de prieteni de pe vremea aceea: Kalinfalvi Jurka Gyula, Kapdebo Elemér, Gică. Miloš a jucat fotbal mai întâi în selecţionata gimnaziului, a activat la clubul de gimnastică al Timişoarei (TTK), iar începând din clasa a VII-a, la clubul feroviarilor (Kinizsi), un club profesionist de fotbal. Cel mai bun prieten de la acest club i-a fost lăcătuşul Sidon, prin care a început să se familiarizeze cu literatura socialistă. Participă la demonstraţiile socialiştilor la teatru, cu prilejul reprezentaţiei cu “Hoţul” lui Bernstein, fiind ulterior interogat de poliţie. “Dar pe lângă această Timişoară a nobilimii şi a proletarilor, mai exista o alta, căreia, pe atunci, familia îi aparţinea trup şi suflet. Timişoara sârbească, rămăşiţele rămăşiţelor, oraşul vechi, muribund, religios până la fanatism. Diaspora semănând cu Timişoara evreilor.” 
Oraşul din inimă 
Tot despre Timişoara, unde şi-a şi plasat acţiunea Cărţii a II-a din romanul “Migraţiile”, îşi va aminti pe larg în “Lirica Itacăi şi comentarii”. “În inima oraşului se aflau multe clădiri construite în stil baroc: marea catedrală catolică, vestită pentru concertele din Bach care se organizau aici, mănăstirea fraţilor catolici, între care una, cea a piariştilor, a fost şcoala mea. [...] Timişoara se dezvolta pe atunci rapid, căruţele alergau prin oraş pe roţi de cauciuc, iar printre ele se vedeau, deja, primele automobile. Femeile se îmbrăcau după ultima modă de la Paris, adusă prin Viena, iar deasupra pălăriilor ample am urmărit zborul celui dintâi aeroplan?.  
  
Ziarist şi scriitor 
După terminarea Facultăţii de Filosofie de la Belgrad, va lucra ca profesor la Pančevo şi Belgrad, unde va preda istoria şi limba sârbă. Dar, în paralel, va avea o intensă activitate publicistică, colaborând la “Vreme”, “Politika”, “Naša krila”, “Jadranska stra?a”. Va înfiinţa săptămânalul “Ideje”, revistă pentru literatură, probleme politice şi sociale, considerată ulterior a fi de orientare profascistă, însă la care a colaborat şi viitorul laureat sârb al premiului Nobel pentru literatură, Ivo Andrić. În 1936, va pleca la Berlin, în calitate de corespondent de presă, iar în 1938, la Roma, în aceeaşi postură. Vor urma şederi la Lisabona, apoi la Londra, unde va lucra pentru serviciul de informaţii al guvernului în exil al Regatului Iugoslaviei. Va locui la o fostă viceregină a Indiilor. În 1951, va primi şi cetăţenia engleză, pe lângă cea iugoslavă. În Iugoslavia, unde nu se va putea întoarce din cauza revistei sale “Ideje” (care şi-a încetat apariţia încă din 1935), va ajunge abia în 1965. Se va sfârşi din viaţă la 30 noiembrie 1977. În toţi aceşti ani va publica o serie de cărţi, printre care  “O picătură de sânge spaniol” (apărută în traducere şi în România), “La Hiperboreeni”, un roman care-l va consacra drept unul dintre precursorii postmodernismului, şi “Migraţiile”, roman de inspiraţie istorică, din care prima carte a fost publicată în 1991 la “Editura de Vest” din Timişoara, în traducerea lui Duşan Baiski şi a Octaviei Nedelcu. Tradus în limba franceză, “Migraţiile” a fost declarat de critica pariziană drept “cel mai bun roman străin al anului 1987”, iar la Belgrad a fost numit “romanul deceniului” din literatura iugoslavă. Şi tot “Migraţiile” a fost ecranizat, filmul purtând acelaşi nume. Cărţile lui Miloš Crnjanski au fost traduse în patrusprezece limbi. 
În marea Vienă  
După absolvirea liceului, Miloš va pleca în 1913 la Viena, lăsând la Belgrad o piesă de teatru, la Sarajevo o culegere de poezii, iar la Sremski Karlovci un roman. Unchiul său voia să-l înscrie la Academia de Export, însă el s-a dus la Medicină, drept pentru care s-a trezit alungat din casa rudei sale. Mai apoi, scârbit de ideea de a fi nevoit să suporte duhoarea din pivniţelor unde se făceau disecţiile, a renunţat la studiile medicale. “Ştiu doar că trăiam la Viena şi că doream să mă mut la Paris” ? va scrie el ulterior.  “Şi m-am dus acolo unde se învăţa revoluţia franceză, Rusia şi filosofia pură.” La Viena va apuca să vadă sicriul erzherzogului Franz Ferdinand, ucis la Sarajevo de către Gavrilo Princip. Va fi înrolat, dar, descoperindu-se că avea probleme cu plămânii, va ajunge la spital. Cu ajutorul mătuşii sale, o prinţesă austriacă, şi al unei verişoare de-a mamei, călugăriţă la Viena, Miloš va fi multă vreme plimbat de la un spital la altul, pentru a scăpa de front. În 1916, este totuşi dus la muncă la Seghedin, apoi în Italia, unde va fi repartizat la o unitate comandată de Reiter Sandor, un vechi prieten din Timişoara, al cărui tată, arhitect, construia case în cartierul Elisabetin.  “Nici nu e nevoie să menţionez că serviciul era strict confidenţial. Cititorul se întreabă, poate, cum a fost posibil ca, după toate câte le-am povestit, să fiu trimis tocmai eu într-o astfel de slujbă. Răspunsul la această întrebare este următorul: aşa era Austria.” Ceva mai târziu, i se va permite să plece însă la Viena, pentru examene. 
AGENDA nr. 15/12 aprilie 2003
No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 218 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 2 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 1040252
    • Unique Visitors: 35355
    • Registered Users: 7
    • Since: Sâm, 03/05/2016 - 01:48

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter