Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Măseaua de minte

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Nu apăsă acceleraţia imediat. Întâi mări volumul la radiou. Piesa îi plăcea. Îi amintea de tinereţe, de Rebeca, de gaşca de prieteni nebuni. Apoi deschise torpedoul şi pipăi cu mişcări iuţi până ce dădu de pacheţelul de şerveţele. Nu era desfăcut. Rupse celofanul cu dinţii şi scuipă scârbit resturile direct pe volan. Tot cu dinţii scoase un şerveţel, după care aruncă pacheţelul înapoi în torpedou. Îşi şterse fruntea. Apoi pleoapele. Nu-i plăcea senzaţia pe care o simţea atunci când îi ajungeau broboanele de sudoare în ochi.

„Şi acum ştirile…“. Privi la vitezometru. Şaptezeci la sută… în oraş. Apăsă pedala de acceleraţie. Trecu pe lângă vechiul „borcan“ de miliţie cu o sută la oră. „…la Timişoara sunt acum minus două grade Celsius. Pentru mâine se anunţă…“. Căută un alt post. Muzică simfonică. „Muzică de mort!“ bombăni. Căută în continuare. Jazz. Parcă mergea. Ba nu. Ţipetele solistei vocale îi produceau furnicături. La următorul post, tot ştiri. Apăsă brusc clapa de oprire. Puse crispat piciorul pe pedala de frână. 
- Dobitocule! – strigă, mijindu-şi ochii. Cel care-i venea din faţă schimbă fazele în ultima clipă.  
„Cred că am blocat-o“, gândi. Pipăi clapa. Aceasta rămăsese înţepenită în radiou. O zgărmăni cu unghia. Prinse cu mâna dreaptă de volan, iar pe stânga o întinse până la radiou. Pentru o clipă i se păruse că va avea mai mare succes folosind unghia de la degetul mic al stângii. Aceasta era întotdeauna ceva mai mare decât toate celelalte. Nu reuşi nimic. Bucata de plastic se încăpăţâna să rămână înţepenită. Schimbă iar mâinile între ele. Lovi uşor cu pumnul în radiou. Tot nimic. E drept, doar în clipa respectivă nu se petrecu nimic. Dar, după câteva secunde, din casetofon ţâşni caseta ce i se înţepenise acolo la ultimul transport. O introduse la loc şi porni casetofonul. „…mamăăă ce-ai făcut din mine….“
- Ai făcut un om de bineee… iu huuu! – ţipă el.
Îşi întoarse capul spre gemuleţul ce dădea spre platforma „Daciei”. Beznă şi-atât. Abia la a treia zgâlţâitură îşi dădu seama că a bate ritmul pe o pedală de acceleraţie nu era un lucru tocmai sănătos. 
Şoseaua era pustie. Duzii alergau nebuneşte pe alături. Oraşul rămăsese de mult în urmă. Punctul terminus era însă departe. Se întoarse iar spre gemuleţul din spate. Aceeaşi orbită goală, întunecată, pierdută-n întunericul general. Doar farurile spintecau la nesfârşit negrul de dinainte. Împărăteasa Maria Teresa a Austriei…, ba, nu, Franz Josef întâiul a plantat mii de duzi… pentru viermii de mătase… „Viermi nu mai creşte nici dracu’“ – gândi, amintindu-şi de vremea când fusese elev la generală şi-i trimiteau profesorii în vacanţa de vară să adune frunze de dud. Odată se căţărase, ţinându-se de-o mlădiţă, într-un asemenea copac, dar aceasta se rupsese iar el căzuse pe spate, în iarba de la marginea drumului. Pământul, sub el, cerul, deasupra, plămânii – blocaţi. Şi-a revenit atunci cu greu. Dar s-a ridicat pe propriile-i picioare. Da, nimeni nu mai creştea acum viermi de mătase. La început, cel care tăia un dud risca pedeapsa cu moartea. Pomii au crescut. Şi-au început ei să trimită oameni la moarte. Manu se cutremură. Încă-i mai stăruia în minte ultimul autoturism încolăcit în jurul unui dud, cu resturi omeneşti risipite în lanul de grâu de alături. 
Schimbă caseta pe pipăite. Din difuzoarele din portiere porni să ţipe Janis Joplin. Întotdeauna-i plăcuse fata asta. Chiar dacă murise ca o tâmpită, de la droguri. Sau cel puţin aşa ştia el. 
- …yes, yes… la dracu! – urlă. După care lovi cu pumnul în radiocasetofon. Iar se încurcase banda în capul de redare. Apăsă pe „eject“, însă nu se întâmplă nimic. Apăsă pe „off“-ul general şi-n maşină se aşternu liniştea. Nu se mai auzea decât torsul motorului. Pe scaunul de alături se ghicea o pată de alb. Era „Agenda“, un săptămânal local pe care-l citea din scoarţă-n scoarţă. Un titlu îl acaparase cu totul chiar înainte de plecare: „Crime, jafuri şi torturi în Banat“. „Ziaristu’ ăsta nu-i întreg la minte“, îşi spuse după ce parcursese pasajul cu supliciul lui Gheorghe Doja. Aşa ajunsese ceva mai înainte să-şi aducă aminte de pedeapsa cu moartea la simpla tăiere a unui dud.  Privi la ceas. Era aproape de ora unu. Noaptea. 
Duzii continuau să alerge pe marginile şoselei. Soldat după soldat. Ştia că de la Buziaş spre Berzovia le va spune adio. „Pompe funebre“. De la un gând la altul. Crâmpeie de gânduri care păreau a se lega de la sine. În urmă cu doi ani pleca spre graniţă şi, pe drum, până să iasă din oraş, întâlnise pe partea dreaptă a străzii nu mai puţin trei firme de pompe funebre. Nu-i lipsise mult să ceară oprirea autocarului, să coboare şi să renunţe la concediul la Marea Egee. Efectiv îl îngrozise faptul că, după nu mai puţin trei asemenea firme pe traseu, va avea ghinion pe litoralul turcesc. 
Îşi întoarse capul. Întuneric. Era convins că mişcarea pe care o sesizase colţul ochiului drept fusese doar o iluzie optică. Poate doar vreo pasăre speriată de faruri, trecând în zbor pe lângă autoturism.
Trecu de Buziaş. Urmă Silagiul. Mai circulase pe acest drum. Ştia că, între timp, bucata de drum de la ieşirea din localitate şi până la pădure fusese cârpită. Prin sat, ţipenie. Un câine se avântă după el lătrând, dar renunţă după câţiva metri de alergătură. Rulă în viteză până aproape de valea de dinainte de pădure. Aici TIR-urile muşcau întotdeauna din drum şi dizlocau hălci uriaşe de asfalt. Trecu şi de „aeroport“, cum numise el podul aflat la câteva zeci de metri de marea de copaci. Când trecea în viteză peste acesta, dincolo de cocoaşa accentuată a şoselei, simţea întotdeuna un gol în stomac. Privi instinctiv peste umăr, spre gemuleţul din spate. Începu să urce. Ajunse la graniţa dintre judeţe. În dreapta, pădurea. În stânga, câmpia. 
- La naiba… - mormăi. 
Privi descumpănit spre instrumentele de pe bord. Părea a fi totul în regulă. Inclusiv nivelul de benzină. Numai ce alimentase vreo patruzeci de litri înainte de plecare. Motorul nu se mai auzea. Răsuci cheia de contact. Tot nimic. De fapt, gestul fusese unul absurd atâta vreme cât mai rula din inerţie. Schimbă în viteza a doua, apăsă ambreajul, apoi îi dădu drumul. Motorul nu porni nici de data aceasta. Pipăi după telefon. Se scutură ca de frig. Necazul nu vine niciodată singur, gândise o clipă mai înainte. Un gând rebel, o întrebare nelalocul ei: „Dacă nu mai merge nici telefonul?“ Formă numărul. Suna. O dată. De două ori. De zece ori. „Abonatul nu răspunde“. Sec. Fără nici un sentiment. O voce de robot. Maşina mergea tot mai încet, tot mai încet. În cele din urmă se opri. Acum nu se mai auzeau nici măcar pneurile rulând pe şosea. O tăcere care-i sfâşia timpanele aidoma unui zgomot uriaş, de neevitat. Tresări. Căzuse ceva pe cabină. 
Apăsă de câteva ori pe acceleraţie. Întoarse din nou cheia de contact. În zadar. Motorul parcă murise. Mai încercă de câteva ori, însă tot degeaba. I se păru că pe şosea se furişează o umbră. Aprinse faza lungă. Nu era nimic. Reveni la faza scurtă. Apoi stinse luminile de tot, lăsând aprinse doar poziţiile.  Nu avea nici un sens să consume curentul din baterie aiurea. Variantele de acţiune i se derulau rapid prin minte. Pur şi simplu nu ştia ce să facă. 
Formă iar acelaşi număr de mai înainte. Robotul îi dete implacabil acelaşi răspuns. O nouă privire peste umăr. Pe urmă înainte. Aprinse pentru o clupă faza scurtă. Pe şosea, două luminiţe fosforescente mişcându-se în zig-zag. Se opriră în mijloc, pe linia întreruptă. După care dispărură în pădure. 
Blocă portierele. Scoase din torpedou o toporişcă. „Calmează-te!“, gândi, simţind cum îi bate inima. Formă un alt număr de telefon.
- Alo… alo, scuză-mă… sunt eu… eu, Manu, nu te superi că te sun acuma, nu? Care Manu, măi, Rebeca, dar nu mă mai ştii… da, desigur, ăla, da ăla… Mai am semnul. Nu trebuia să mi-l faci, da… alo, te rog, nu-mi închide… Cum ce fac? Nu fac nimic. Stau… Nu, nu în faţa televizorului… nu, nu m-am recăsătorit… e mai bine singur…, da, poate ai dreptate, poate-i doar o părere… ştii, ea, Nely… doar aţi fost prietene… alo, mai stai cu mine… te rog… Ştiu că am fost măgar… alo, alo…
Din nou linişte. De afară se auzi un fel de suspin. Pe urmă nişte vreascuri frânte. Strânse de mânerul toporiştii până simţi că-i intră unghia degetului mic în palmă. Stinse şi luminile de poziţie. Era o şosea prea puţin circulată pentru a avea vreun sens să-şi semnalizeze prezenţa. Luminile puteau atrage pe cine ştie cine, gândi. Formă iar primul număr de telefon.
- Fir-ar mă-ta a dracului... bombăni. 
Era abia ora unu şi cinci minute după miezul nopţii. Trecuseră deja zece minute de când se oprise. Mai avea câteva ore bune până să se lumineze de ziuă. 
- Alo, Rebeca, ascultă-mă... ce să fac, stau şi mă uit la televizor... la „Discovery“... mi se pare foarte bun... ce văd?... Nu, stai, cred că e un defect pe cablu... nu mai prind nici un post...
Minţea. Încerca să creadă că femeia nu se prinsese. Văzu un licăr de lumină în oglinda retrovizoare.
- Te resun în câteva minute. A sunat cineva la uşă, ciao, ciao...
Închise telefonul. Se holba la oglinda din plafon. 
- O maşină, Doamne, o maşină...
Deblocă uşile şi coborî. Cele câteva secunde ce urmară i se părură o adevărată veşnicie. Autoturismul se apropia vertiginos. Manu începu să-şi agite braţele.
- Opreşte... opreşte!
Maşina trecu fulger pe lângă el, aproape să-l atingă. O urmări cum se pierde în  noapte. Se întoarse brusc pe călcâie. Avuse senzaţia că i se apropie cineva din urmă. Urcă în „Dacie“ crispat. Tremura. Blocă iar portierele. Îşi atinse cu limba ultima măsea de minte ce-i mai rămăsese. O supse cu putere. Zadarnic. Durerea, cea care i-ar fi distras atenţia de la situaţia în care se înfundase, refuza să vină. Parcă... Nu, nu era decât durerea unui muşchi prea încordat al limbii. 
- Alo, Rebeca, ştiu că poate te deranjez... Nu, l-am închis. Cine a fost la uşă? Administratorul... la ora asta, păi nu e chiar atât de târziu... am uitat robinetul deschis la baie şi a început să curgă apa la vecinul de dedesupt... cum care vecin... Da, m-ai prins, sub mine sunt doar boxele, nu locuieşte nimeni... A venit să-i împrumut nişte varză murată... are nişte oaspeţi şi... tu ce mai spui, nu te-am mai văzut de multă vreme... stai, stai să dau mai încet...
Radioul pornise ca din senin. Nu-şi dădea seama de pornise fiindcă îi mai pipăise mecanic butoanele sau pornise pur şi simplu de la sine. 
- Dacă te deranjez, te rog să-mi spui, nu vreau să fiu necioplit... bine, dragă, sper să te văd cât de curând, ciao, ciao...!
Nu micşorase volumul. Îi era teamă să mai pună mâna pe aparat. 
Se lăsă moale pe spătarul banchetei. Bine că măcar mergea radioul. Nici nu-l mai interesa ce fel de muzică era. Privi la ceasul telefonului. Trecuse aproape o jumătate de ceas de când stătea pe loc. Căzu iar ceva pe cabină. Acel ceva se rostogoli apoi pe capotă. „Vreo ghindă...“, îşi spuse. Privi scurt în  oglinda retrovizoare, spre ferestruica din spate a cabinei. Nu văzu nimic. 
Atunci sună telefonul.
- Alo, da, da, eu sunt, cum ce fac, ce să fac... te-am tot sunat că am o mare problemă şi te rog să mă ajuţi. Ştii foarte bine că noi doi nu suntem concurenţi. Tu, într-un cartier, eu într-altul... Te rog din suflet, trebuie să ajung la Reşiţa... mi s-a stricat motorul, nu mai pot să-l pornesc, am rămas în mijlocul pădurii, îţi dai seama... vii, da, perfect, ne socotim la Timişoara... în cât timp ajungi... într-o oră?! Încearcă mai repede, cât poţi de repede...nu, nu mi-e frică, dar... ştii, mai sunt şi din ăştia care circulă noaptea... da, bine, te aştept... salut...
Îşi duse palmele la ochi. Era fericit. Deblocă portierele şi coborî. Se apropie de marginea dinspre câmp a şoselei. Se uşură. Apoi, ca ars, alergă spre maşină, urcă precipitat şi blocă iar uşile. Tremura. Simţea că-i ard timpanele. Măseaua de minte îi mutase bătăile inimii în creier. La radiou, muzică simfonică. Nu-i plăcuse niciodată muzica simfonică. Întinse mâna să schimbe postul, dar şi-o retrase imediat. Decât deloc, mai bine şi atât, gândi. Luă telefonul. Îl lăsă la loc. Îl mai luă o dată, apăsă trei taste, se opri, îl puse iar la loc. Îşi duse palma la frunte. Transpirase. Era o sudoare ca de gheaţă. Pipăi după şerveţele. Nu le găsi şi se şterse cu mâneca. Atinse fără să vrea măseaua de minte. O simţea ca pe-o bătătură uriaşă, pulsând. O licărire de lumină undeva în spate. O văzuse cu coada ochiului în oglinda din plafon. Rămase cu privirea lipită de sticlă. Nu se mai vedea nimic. Nu era sigur dacă fusese cu o clipă mai înainte vreo lumină sau altceva. Oricum, nu era ceea ce sperase să fie, adică vreo maşină. Cu atât mai puţin Tase, care, în cel mai bun caz, avea să ajungă într-o oră. Închise ochii. Cel mai nimerit lucru era să închidă ochii. Aşa cum fac copiii mici când fură ceva şi nu vor să fie văzuţi. 
Când îi redeschise, nu-şi dădu seama dacă aţipise ori nu. Acum nu-l durea doar măseaua de minte, ci întreg capul. Se uită buimac în jur. Mâna dreaptă-i amorţise, fiindcă stătuse sprijinit de ea. Da, se afla în cabină. Îşi reaminti întreaga situaţie în care se găsea. Începu să tremure. Pipăi cu înfrigurare după butonul de deblocare a portierelor. Coborî şi, fără să mai trântească uşa după sine aşa cum o făcea de obicei, să nu i-o lovească vreo maşină în trecere,, începu să fugă. După nici două sute de metri încetini de nevoie. Simţea că se sufocă. Inima-i ajunsese în gât. Şi-i bătea la unison cu măseaua. 
O lumină îl urmărea. Era tot mai puternică. Un claxon. 
- Hei, Manule... n-auzi, unde fugi aşa?
Maşina opri la câţiva paşi în faţa sa. 
- Eu sunt, Tase. Hai să mutăm sicriul cu mortul de la tine la mine în maşină, să ţi-l duc la destinaţie... Manule, n-auzi?
Manu continua să alerge. Manu nu mai auzea nimic. În lumea lui era acum linişte. Alerga. Alerga şi râdea. Râdea în hohote.  

 

 

____________________

 

Duşan Baiski 

Păsări pătrate pe cerul de apus 

Editura "Marineasa"din Timişoara 2006 (proză scurtă) 

ISBN 973-631-293-3 

© Duşan Baiski şi Editura Marineasa

No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 223 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 2 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 291419
    • Unique Visitors: 15267
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter