Get Adobe Flash player

Mărirea şi decăderea genialului poet Ţiţu

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Se făcea că el, Ţiţu, stătea agăţat de-un zmeu uriaş, făcut din hârtie albastră, de învelit caietele de şcoală şi de pus în geam, să nu intre soarele în casă. De picioare avea legată o sfoară, iar la celălalt capăt al sforii se afla Bică, miliţianul satului. Acesta ba trăgea de sfoară, ba-i dădea drumul şi o forţă nevăzută se părea că-l absoarbe pe bietul Ţiţu spre înaltul unui cer negru, nedefinit. Îi venea să strige la miliţian, să-l lase în pace, că el, Ţiţu, n-a furat de la gospodăria agricolă colectivă nici măcar o pănuşă de porumb.

Nu-i vedea lui Bică faţa, dar era convins că nu putea fi altcineva decât Bică. Deodată simţi cum smuceşte plutonierul de sfoară şi atunci Ţiţu se simţi eliberat. Nu-şi dădea seama dacă sfoara se rupsese ori celălalt îi dăduse efectiv drumul, însă era convins că pământul de sub el se îndepărta vertiginos. „Nu-mi da drumuuuul!“, strigă el la miliţian. Dar acesta râdea cu gura până la urechi şi lui, lui Ţiţu, chiar chiar i se păru că simte stropi mărunţi de salivă udându-i obrajii. Îl înjură pe Bică de mamă. „Grijania mă-ti de pramatie!“, îi răspunse Bică şi atunci lui Ţiţu i se urcă stomacul în gât de spaimă: el, Ţiţu, tocmai cădea.
Se trezi gemând. Auzi cotcodăcitul speriat al unei cloşti, pusă pe ouă într-un coş chiar alături, în şpais. Prin întunericul clisos reuşi să distingă geamul şi se ridică în şezut. Apoi în picioare. Se apropie bâjbâind de comutator. Şterse de câteva ori peretele şi, după câteva încercări ratate, reuşi să-l dibuie. Odaia se umplu dureros de brusc de lumina albă a becului din tavan. Ţiţu deschise uşa de la şpais. Cloşca cotcodăcea şi mai tare.
- Taci, dracului, să nu spargi ouăle!
Pipăi în spatele unui dulap vechi de haine, în care nu mai erau nici haine, nici murături, ci doar borcane goale, pe care nevastă-sa nu apucase să le mai ia după partajul averii. Trase de acolo un sul de hârtie albastră, din care voia să facă un zmeu mare. Încremeni. Unul din capetele sulului era ferfelniţă. Privi mai atent. O gaură considerabilă se căsca şi pe la jumătate. Pe peretele dinspre curte, o şuncă uscată. Roasă şi aceasta. Auzi câteva chiţcăituri. Dădu la o parte un vas pentru untură, îndărătul căruia se găseau câţiva saci de iută. Acolo, într-un pumn de bucăţele de hârtie albastră, câţiva şoricei rozalii, cu ochii închişi, târându-se unul peste altul. 
Ţiţu îşi puse mâna la gură. Privi la sulul de hârtie, apoi din nou la cuibul de şoareci. Strânse din dinţi. Oftă din rărunchi. El nu va mai apuca să zboare peste Mureş cu zmeul. Şi abia ce reuşise să facă rost de hârtia asta albastră, că era mai tare decât cea de la magazinul Icăi, folosită pentru împachetatul untului de balenă sau a marmeladei. Pe tot sulul dăduse câteva duzini de ouă clasa întâi. Şi acum... Oftă iar. 
Ieşi până în coridor. 
- Hai, fir-ai tu al naibii de mâţ puturos! 
Pisioiul, trezit din somn de pe bucata de rogojină din faţa intrării, se arcui şi căscă. Ţiţu îl trase cu piciorul în coridor. Acesta mieună stins şi porni să se gudure languros pe lângă pioarele lui. Un nou şut şi bietul animal rămase închis în şpais, alături de cloşcă şi şoricei.
***
Dimineaţa, se trezi buimac. O stare aproape ca de mahmureală. Încă în izmene, luă din şpais bucata de şuncă de pe policioară, înlătură bucata începută de şoareci, după care-şi tăie şi sieşi o felie. Încă o jumătate de ceapă, o felie mare de pâine şi micul dejun fu înfulecat cu poftă. O cană mare de apă, îmbrăcatul, spălatul pe faţă cu apă din ciubărul de sub streaşină şi Ţiţu era apt pentru o nouă zi de tăvăleală, cum îi plăcea lui să spună. Adică de muncă pe rupte. 
Luă din magazie un hârleţ, un topor şi-un târnăcop, după care ieşi pe uliţă. Privi înciudat la şirul de salcâmi bătrâni. Pe de altă parte, însă, se bucura că va avea lemne bune pentru foc, mult mai bune decât amărâtele de paie ori tuleie de porumb care-i amărau zilele din toamnă până-n primăvară. Dar îl bucura şi mai mult gândul că, după ce va planta cei douăzeci de puieţi de prun, în câţiva ani va avea prune pentru ţuică. 
Nici nu apucă să doboare primul salcâm când auzi soneria unei biciclete. În dreptul său opri Grăvilă Poştaru, cu tolba sa plină de ziare şi scrisori.
- Ce faci, Ţiţule, tată? Sănătos, a? – îl întrebă acesta chinuindu-se să-şi găsească echilibrul. Dar ce naiba faci? Tai copacii? 
- Rachiul de acasă nu se poate uita. Gustul şi mirosul lui te urmăresc până şi dincolo de moarte! – răspunse Ţiţu, apăsat.
- De unde ştii? – îl întrebă Grăvilă, mijindu-şi ochii.
- Mi-a spus moşu meu, Mitru.
- Da moşu´ tău îi mort înainte să te fi născut tu! – îl luă poştaşul în tărbacă.
- Auzi – se apropie Ţiţu de el, când îl visez aproape în fiecare noapte şi-mi spune că ar bea o răchie ca la noi, crezi că este o invenţie de-a mea? Nu, Grăvilă, înseamnă că...
- Înseamnă că tu vorbeşti cu morţii – râse celălalt, cu gura până la urechi. 
- Zău, dacă-ţi spun...
- Da hai să-ţi zic eu una care-i adevărată. Poţi s-o-ntrebi şi pe baba Sida, că a fost şi ea la drumul de piatră. Or adus grănicerii nişte magneţi mari, cât roata de la tractorul „UTB“ din spate. Erau puşi pe nişte remorci cu două roţi, aşa cum sunt popotele mobile, că ştii şi tu, că doar ai făcut armata...
- Da, ştiu, am văzut şi eu...
- Ce! Magneţii?
Ţiţu se făcu a nu fi auzit ultima întrebare, însă răspunse iute cu un „da“ apăsat.
Grăvilă se apropie de Ţiţu, mai să-l dărâme. Nu vedeau niciunul că înspre ei venea, şontâc-şontâc, baba Zorca, vecina lui Ţiţu.
- Asta am vrut să-ţi zic. Au vrut unii să fugă peste graniţă, peste Mureş, cu zmeele. Atunci s-au pus grănicerii pe ei. 
- Or tras? – sări Ţiţu.
Nu. Au pus magneţii în funcţiune. Ştii cum veneau ăia înapoi, în contra vântului? Ca mâţii legaţi cu aţă. Unul câte unul. 
- Da´ cine să fi fost, că n-am auzit până acum? – se miră Ţiţu, surprins. Mă, Grăvilă, tu-mi vinzi prune verzi, luate-ar naiba de şmecher! 
- Ţiţule, copilul lu´tati, noi doi nu ne cunoaştem de ieri, de alaltăieri. Ţii minte că am fost odată şi colegi de bancă...
- Da – mormăi Ţiţu, aducându-şi aminte de ghionturile pe care le primise atunci de la Grăvilă.
- Da´ ştii ce-o păţit unul dintre ăia? Nu l-au putut atrage cu magnetul fiindcă nu avea blacheuri la papuci. Când s-a dus la Heteş să-i bată nişte blacheuri, ăla tocmai şi-a făcut cu ciocanul un deget chisăliţă. Aşa că a fost musai să-şi pună tenişii albi, de duminică. Ştii, din ăia chinezeşti, de la librărie...
Baba Zorca se opri în dreptul lor. Scutura din cap ca o apucată. Prea Milostivul o pricopsise cu un Alzheimer păcătos.
- Ei, p-ăsta...
- Da´ cine să fi fost? – îl întrerupse Ţiţu, gânditor.
- Nu ştiu, asta n-am aflat.
- Da´ restul cine ţi-a spus?
Celălalt nu răspunse imediat. Încălecă din nou bicicleta, după care aranjă mai bine tolba cu ziare şi scrisori de pe portbagaj. 
- Ştii tu cine – şopti, făcându-i semn cu ochiul. 
- Şeful de p...
- Taci, mă.... Şi cum îţi spuneam, p-ăsta nu l-au putut trage până la malul nostru, de partea noastră de graniţă. Da´ i-au încetinit zborul. Şi ştii de ce? Avea o gaică de metal la şliţ...
- Bată-vă Dumnezeu să vă bată că numa la muieri vi-i gândul! – îi blestemă baba Zorca şi o luă din loc, dând şi mai iute din cap. 
- Şi ce s-a întâmplat după aia? – întrebă Ţiţu, extrem de curios.
- Chiar atunci s-a mai domolit vântul ce bătea atunci dinspre sârbi şi bietul om s-a prăbuşit cu tot cu zmeu în Mureş şi s-a înecat – oftă poştaşul.
- Săracul! Înseamnă că n-a fost din sat. Dacă s-a înecat, se oprea în grătarele de la Seghedin...
- Mă duc, mă, Ţiţule, că mai am multe de împărţit... Da... vezi, să nu spui la nimeni ce ţi-am spus că mă-mpuşcă ăia, grănicerii... O, era să uit,... ai o scrisoare...
Grăvilă Poştaru scotoci îndelung prin tolbă, scoase de acolo un plic albastru şi i-l întinse lui Ţiţu. Preţ de câteva secunde, celălalt se holbă la ea ca blocat. Bucata de hârtie avea culoarea albastră şi tot ce era albastru venea de la Miliţie. Cel puţin aşa credea el. Întinse încet palma şi aproape că o smulse dintre degetele poştaşului.  Grăvilă încălecă pe bicicletă şi se duse. Ţiţu privi îndelung în urma lui. Apoi îşi strânse uneltele, mai călcă de câteva ori în jurul salcâmului abia doborât şi intră în curte, cu scrisoarea la piept. 
- Du-te mă dracului de mâţ! – şuieră la pisica ce tocmai ieşise din şpais, lingându-se pe bot.
După ce dădu cu piciorul în pisica ce i se gudura la picioare, puse zăvorul, apoi se duse pe coridor şi se prăbuşi pe o canapea veche, din nuiele împletite. Privi iar bucăţica de hârtie vânătă. Degetele îi tremurau uşor. Pe plic scria cu litere de-o şchioapă: „Pt. Ţiţu“. Nici o semnătură, nimic. Rupse cu grijă plicul şi scoase coala albă de hârtie. O despături încet-încet, ca pe un loz în plic. „Tovarăşului Ţiţu...“ „La dracu! – exclamă el în gând. Asta nu-i de la Miliţie. Ăştia nu mi-ar fi scris pe numele de poreclă.“ Citi mai departe. „Sunteţi invitat a lua parte la întâlnirea cu tov. Bandu, marele poet al Raionului nostru, propus recent pentru marele premiu de Stat pentru Literatură. Cu acest prilej va fi lansată culegerea de versuri «Spicul din spic«, un extraordinar elogiu adus oamenilor simplii, făuritori ai socialismului de la sate şi a bunăstării poporului nostru harnic şi muncitor. Întâlnirea va avea loc la căminul Cultural din localitatea noastră, în ziua de 15 septembrie, de la orele 17,00 fix. Trăiască clasa muncitoare!“
Ţiţu simţi că ia foc. Începu să se întindă pe canapea. Întâi îşi puse un picior, apoi, se puse pe-o rână, după care îşi ridică şi celălalt picior. Simţea că pluteşte. El, Ţiţu, grăjdarul Bicăriei, el care întreaga zi este slujbaş la un armăsar Nonius, la trei vieri Alb de Banat şi la un taur Bălţata Românească, el este invitat la... „nu ştiu ce“ de la Căminul Cultural. Atunci sări şi pisoiul alături de el şi porni să toarcă.
- Du-te, mă, dracului de mâţ, tu ştii...
Îl aruncă jos. Privirea-i căzu pe chipul pozat al neveste-si, agăţat de unul din stâlpii coridorului. Se ridică în coate. Apoi în şezut. Pe urmă se ridică de tot de pe canapea, fluturând cu scrisoarea dinaintea portretului alb-negru al femeii.
- Mă, dracu te-o pus să mă laşi, că acum te duceam şi pe tine la Cămin să-l vezi pe tov Bandu. Vezi tu cine mi-s io mă, ha?
Femeia nu-i răspunse. Se mulţumea să-l privească zâmbind şters, parcă în batjocură. Ţiţu coborî în curte în paşi de dans. Pisica, după el. Deodată, Ţiţu se opri trăsnit. Pisica nu era nicidecum motanul său, Corci vărgatul. Nu era decât Roxana, tot vărgată, o pisică de prin vecini. Alergă spre şpais. Un cârâit de găină. Era cloşca dintre cele două coşuri de nuiele puse unul peste altul. Apoi un chiţcăit de şoareci. Privi în jur. Pe urmă pe dulapul plin cu brocane goale. Pe dulap, motanul său vărgat. Era rece şi ţeapăn. Alături de acesta, o bucată de slănină rozalie. Găsise momeala otrăvită pentru rozătoare...
Se duse la Răcanu, câinele său „de vaci“, o javră de talie mijlocie, cu părul negru, creţ, legată lângă o cupă de tulei. De bucurie, Rpăcanu îl umplu pe faţă de bale. Iar când nu mai simţi cureaua de la gât, o zbughi drept pe uliţă, pe poarta lăsată deschisă. 
- Mă, dobitocule...! – mai apucă Ţiţu să fluture scrisoarea albastră. M-a invitat tov Bandu, mă...!
***
Când se trezi a doua zi dimineaţă, găsi scrisoarea cu tov Bandu sub el, mototolită, aproape ruptă. De fapt, îl trezise goarna de alamă a lui Biboanţă Ţiganu, hingherul jumătăţii de sat în care trăia Ţiţu. Tot în izmene, aşa cum dormise, Ţiţu îşi puse dinainte un şorţ albastru, din pânză de doc. Se repezi în cămară, luă de pe o poliţă bucata de şuncă începută de şoareci şi alergă în stradă. Doar ce nu dădu nas în nas cu hingherul. 
- Na ho! – strigă acesta, făcându-şi semnul crucii. 
- N-am vrut să te sperii, mormăi Ţiţu în loc de bună dimineaţa. Mă, Biboanţă, ce zici tu dacă mi-o murit mârtanu´? Aşa-i că nu-i mare bai? 
Ţiganului îi sticliră ochii. Mai cu seamă că Ţiţu îşi ţinea mâinile în buzunarul cel mare de la piept al şorţului şi acolo putea să fie plata pentru căratul motanului mort. 
- La dracu, de ce să fie mare bai? Îţi aduc io zece pui de mâţ, Ţiţule... Zece. 
- Morţi, ha? – îl zgândări celălalt, hâtru. Ştii tu ce am în buzunar, mă, Biboanţă?
- Clisă...
- Dar pe lângă clisă? Ha? Nu ştii? Am o scrisoare, mă.
- Vânătă... – sări hingherul.
- Ce...?
Ţiţu se uita blocat la tuciuriu. 
- Şi tu... ai primit?
- Da, da´ nu cred că-i a bună. Cred că mă cheamă la Miliţie – bâjbâi Biboanţă, vizibil crispat. Să ştii că io n-am făcut nimic, io-s un ţâgan cinstit, io nu fur, să-mi sară ochii dacă te mint. Da´, să-mi sară ochii dacă te mint... Uite-o – zise şi scoase un plic albastru.
Ţiţu i-l smulse. Scoase foaia albă şi o despături tremurând. „Sunteţi invitat a lua parte la întâlnirea cu tov...“. Se opri din citit şi se uită încruntat la Biboanţă. 
- Ai belit-o, Biboanţă, ai belit-o... E de la Miliţie, mă... – zise, se întoarse brusc pe cîlcâie şi intră valvârtej în curte.
- Da´ cu mâţu´ ăla mort cum rămâne, mă? – auzi în urmă. Încuie poarta şi intră în casă furios. Şi până a doua zi dimineaţă nici nu mai ieşi în stradă.
***
Primul lucru pe care-l văzu de cum păşi pe uliţă fu albul pomilor proaspăt văruiţi de prin vecini. Iar el nici măcar nu-şi dusese înăuntru salcâmul tăiat cu o zi în urmă. Încă-i mai stăruia în minte faptul că la întâlnirea cu tov Bandu fusese invitat şi Biboanţă. Se îndreptă spre nevasta lui Cap de Pomană, aflată la câteva case mai încolo. Era furios că el nu aflase că trebuie să văruiască pomii, de sărbătoare.
- I s-o spart lu´ Pişta Dubaşi duba. S-o pus beat cu curu´ pe dubă şi i s-o spart. N-or mai avut cum să ne anunţe. Io am tot bătut aseară la tine-n poartă, da´ n-ai răspuns.
- Da´ de ce-ai bătut? – întrebă Ţiţu.
- C-o să vină după-amiază un om mare...
- Ai primit şi tu...? – sări Ţiţu.
- Ce să primesc?
- Scrisoare?
- Ce scrisoare? – se aprinse femeia.
- Păi... cu tov Bandu?
Nevasta lui Cap de Pomană se cruci. 
- Măăă, da´ io nu mi-s aşa de mare să-mi scrie mie Bandu... Da´ ţie ce ţ-o scris?
- Da, da... mormăi Ţiţu şi se îndepărtă, pipăind scrisoarea de la piept.
Cu greu trecu dimineaţa. Pe urmă şi prânzul. Ţiţu îşi pregăti bicicleta de damă. Rămăsese cu bicicleta de damă, fiindcă, după divorţ, din grabă să plece de la el, fosta nevastă luase din greşeală bicicleta bărbătească a lui. Şi nici nu i-a mai cerut-o înapoi. Reuşi cu chiu, cu vai să găurească apărătoarea din faţă cu un cui. În gaură puse un şurub, iar prins de şurub, un arc răsucit din sârmă de legat baloţii. Dintr-o cravată de pionier, rătăcită la el nici acum nu ştia cum şi de unde, tăie un steag triunghiular micuţ, pe care-l cusu şi-l puse pe arc. Aşa văzuse că avea şi Paia Şcătulă. Când mergea Paia cu bicicleta prin sat, arcul se balansa în toate direcţiile şi flutura grozav de frumos steagul roşu. Acum avea şi el un steguleţ roşu ca sângele. Poate-l va vedea tov Bandu şi-l va felicita pentru idee. Împleti între spiţe câteva fâşii de hârtie creponată de diferite culori. Iar când se făcu ora 16,00 fix, îşi trase pe el helanca albă, de silon. Se uită îndelung în oglindă. Se duse în soba mare, cea dinspre uliţă, deschise vechiul dulap al bunicului şi scoase de-acolo o pălărie neagră, cu panglică de mătase, tot neagră. Îşi făcu o cruce mare. Era pălăria bunicului. Uitaseră să-l înmormânteze cu tot cu acoperământul de cap şi acesta rămăsese acasă. N-a mai vrut nimeni să vină de la cimitir şi să-i ia pălăria până nu dă popa dispoziţie să se bată capacul sicriului în cuie.
Pălăria-i stătea grozav şi acest lucru îl bucură. „Dar cum dracu să primească şi Biboanţă Ţiganu invitaţie?“, îl fulgeră un gând nenorocit. „A furat-o!“, se linişti tot el. Scoase sticluţa cu spirt din sertarul unui armoar ros de carii. Îi desfăcu cu grijă căpăcelul. Puse în palmă câţiva stropi şi-şi dădu pe faţă. Mirosea bine... Trase o duşcă, strâmbându-se. 
***
În gară aşteapta fanfara lui Vundăr Neamţul. În centru, un ringhişpil şi o grămadă de copii. Babe cu năframe negre. De tarabe cu nimicuri, nici pomeneală. Ţiţu auzi până la urmă că le interzisese miliţianul. Cică nu voia să aibă probleme. A permis însă instalarea unui cort plin cu borcane, cu tot felul de ciudăţenii în ele.
- Mă, cât spirt aici! – se mira lumea.
- Păi de ştiam nu mai aruncam alaltăieri căţeii. Unul a avut trei ochi, din care unul după urechea stângă – zise careva, mucalit.
- Eu le-o aduceam pe soacră-mea, dacă n-ar fi dat ortu popii acum trei săptămâni. Că i-o crescut barba ca la moş Velea: de-o palmă – îi ţinu un altul isonul, holbându-se la cilindrii de sticlă, plini cu un lichid gălbui. 
Ţiţu nu spunea nimic. Era fericit că nu-l văzuse pe niciunde pe Biboanţă Ţiganu. 
- Hai, toată lumea la Căminul Cultural! – se auzi vocea ca de tunet a miliţianului. 
Ţiţu îşi scoase ceasul din buzunar: mai erau zece minute şi trebuia să înceapă întâlnirea cu tov Bandu. Se precipită, se împinse, dădu câteva ghionturi şi reuşi să ajungă în rândul al doilea de scaune, la doi paşi de scenă. Rândul întâi era gol, însă acolo nu-l lăsă secretarul de la Sfatul popular. Cică era rezervat pentru ăi mari. Încet-încet, sala se umplu de oameni. Pe pereţi şi pe tavan fâlfâiau panglici colorate. Se făcu repede cald. Mirosea a transpiraţie. Câţiva bărbaţi deschiseră geamurile. 
Trecu aproape jumătate de ceas şi întâlnirea încă nu începea. Gălăgia devenea tot mai mare. Şi, deodată, în sală se făcu linişte. Ţiţu îşi întoarse capul. Nu se întâmpla nimic. Şi-n acel moment în uşă se ivi silueta inconfundabilă a lui Biboanţă Ţiganul. Ţiţu doar ce nu înjură. Se linişti rapid. În spatele lui Biboanţă se ivi Bică, miliţianul. Ţiţu văzu cum dispar amândoi. Şi-n locul lor apăru un ins înalt, cu o pălărie maro pe cap, cu mustăţi...
- Tov Bandu... – murmură Ţiţu.
Lumea porni să bată din palme. Da, era tov Bandu. Acesta se apropie de scenă, urcă cele trei trepte de scândură şi se aşeză la masa roşie, alături de secretarul de partid, de secretarul de la sfat şi de profesorul de matematică, mare poet de ţară. Lui Ţiţu i se umeziră ochii. Apoi nu mai văzu decât o pată de lumină difuză. Îşi scoase batista.
- Stai jos, Ţiţule, că nu vedem nimic – strigă cineva din spate şi Ţiţu simţi o mână grea pe umăr. 
Întâi vorbi secretarul de partid. Cum că satul este onorat de vizita lui tov Bandu, marele poet al Raionului. Apoi vorbi Leana, de la Pomicultură. Apoi Mircu, preşedintele G.A.C.-ului. Profesorul de matematică vorbi însă cel mai mult. Îl compară pe tov Bandu cu însăşi matematica, cu Thales din Milet, cu Pitagora... Ţiţu începu să caşte. Lumea în jur fremăta. 
- Şi acum, va recita din poeziile sale de neasemuită frumuseţe tov Bandu – rupse secretarul de partid pisica-n două. 
Tăcere. Lumea din sală amuţi. Abia se mai auzeau respiraţiile. Se făcuse şi mai cald. Tov Bandu îşi lepădă pălăria şi o aşeză pe masa acoperită cu pânză roşie. După care se ridică, îşi drese glasul, bău o jumătate de pahar de apă, privi îndelung în sală, scoase de la buzunarul de la piept al sacoului un sul de hârtie şi începu să recite. După fiecare poezie, la semnul secretarului de partid, lumea aplauda frenetic. 
- „Căci Partidul, soare de lumină
Fără de apus şi fără de hodină
Spre nalturi falnic mărşăluieşte...- încheie tov Bandu. 
Încă o serie de aplauze. Cineva strigă „bis“. I se alăturară şi alţii. 
- Dragi... dragi... nu mulţumesc, e timpul să recite şi reprezentanţii dumneavoastră – se împotrivi tov Bandu. 
Sala amuţi.
- Da, ştiu că există şi aici o mulţime de talente. Satul nostru este un izvor nesecat pe veci de talente latente ... – spuse tov Bandu.
Oamenii se uitau unii la alţii, dând din umeri. Nu avea nimeni curajul să spună că în satul lor nu există poeţi. 
- Hai, hai...! – îi zori şi secretarul de partid.
- Hai, Ţiţu, spune şi tu ceva! – auzi Ţiţu din spate vocea baritonală a lui Bică.
Sângele parcă-i îngheţase în vene. Nu avea curajul nici să se întoarcă, nici să scoată vreun cuvânt.
- Hai, Ţiţule! -  strigară şi câţiva săteni. 
Ţiţu ţâşni din scaun ca o rachetă „Vostok“. Secunde întregi se chinui să deschidă gura. Simţea ochii lui tov Bandu aţintiţi asupra sa. Îşi scoase batista şi se şterse pe faţă. Îşi simţea capul în flăcări. Se aşeză moale ca o cârpă. 
- Ţiţu, drepţi! – îi şuieră Bică aproape de ureche.
Se ridică din nou. Îşi trase gulerul de la helancă. Apoi luă o mină de om foarte serios, îşi drese glasul, aşa cum îl văzuse şi pe tov Bandu, şi începu:
- „Pagu-mi p...a-n Baba Giula
C-o mâncat tătă păsula, 
Păsula s-o strâcat
Şî baba s-o constâpat!“
În sală, tăcere. Nu aplaudă nimeni. Atunci, dintr-o dată, tov Bandu bătu din palme. Câţiva îl imitară anemic. Câteva râsete înfundate.
- Constat existenţa unui filon extrem de autentic şi de expresiv în poezia tovarăşului... mă scuzaţi, nu am reţinut cum vă numiţi...
Ţiţu se însenină brusc. 
- Da p-asta o ştiţi: „Au Doamne Păvăluţ, io-s beteagă tu mă f...?
- Gata, nemernicule! Ieşi afară, nenorocitule, chiabur împuţit, duşman al clasei muncitoare! Afară! – urlă secretarul de partid.
Mult timp după aceea, Ţiţu încercă să-şi explice ce anume a urmat. Tot ceea ce mai reţinea e că Bică l-a scos nu în stradă, ci în curtea Căminului Cultural. Şi bastonul acela pe care nu l-a văzut niciodată atât de aproape. Şi mult, mult întuneric. Şi un zbor îndelung, deasupra norilor. Fără zmeu.

 

____________________

 

Duşan Baiski 

Păsări pătrate pe cerul de apus 

Editura "Marineasa"din Timişoara 2006 (proză scurtă) 

ISBN 973-631-293-3 

© Duşan Baiski şi Editura Marineasa

No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 218 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 1 vizitator online.

    Visitors

    • Total Visitors: 1070701
    • Unique Visitors: 37283
    • Registered Users: 7
    • Since: Sâm, 03/05/2016 - 01:48

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter