Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Mâţele italianului sau privatizare cu succes

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Sparse oul de muchia tigăii cu o mişcare precisă, îndelung exersată, de burlac specializat în căigane şi ochiuri de ouă. Apoi îl duse la nas şi-l mirosi îndelung. Pentru o clipă îşi imagină că inhalează parfumul de rozmarin din părul Matildei, fata şchioapă a lui Hanzi din cartierul Hibl. Oul mirosea a cloacă de găină, a găinaţ şi a umed. Nu era unul clocit aşa cum fusese cel pe care i-l fiersese bunicul său pentru a sparge ouăle de Paşti ale colegilor săi din clasa I-a. 

Ideea moşului i se păruse grozavă, mai cu seamă că îl asigurase că va câştiga toate ouăle din şcoală, unul clocit fiind mai tare decât celelalte. Mai puţin decât cele din lemn sau de bibilică. Numai că s-a întâmplat ca prietenul său Ghiţă, fiul poştaşului, cel care crescuse şi locuia în cartierul ţigănesc, să aibă un ou mai tare. Iar acesta nu fusese nici din lemn, nici de bibilică, nici clocit. Fusese un ou enigmă, la fel ca şi grăuntele de „necurat“ ce-i sălta aceluiaşi Ghiţă în palmă doar pentru că era încălzit până la temperatura corpului uman, iar Ghiţă nu-i dezvăluise niciodată secretul.
Îşi concentră întreaga atenţie asupra celor două părţi de ou ce se ghiceau după linia apărută în urma ciocnirii cu muchia tigăii. „Cam aşa arată globul pământesc de-l strângi de Ecuator“, gândi, iar acest gând îl înfioră. Auzise de pe la cei care-şi făceau veacul în faţa televizorului că acolo unde pocneşte globul pământesc se nasc vulcani.
 Îşi înfipse unghiile degetelor mari, până când pojghiţa subţire de calciu crăpă şi ieşi la iveală albuşul ce porni să i se prelingă pe falangele păroase. Atunci îşi aduse aminte că nu se spălase pe mâini, iar pe sub unghiile netăiate la timp avea mari depozite de pământ de grădină. Şi nu numai atât. 
- Oh, yes, yes, yes... – exclamă, aşa cum auzea el tot mai des prin filmele americane de pe „cablu“, acelea ce înlocuiseră cu succes „niet, niet, nietu“-urile ruseşti. La mama dracului! – exclamă şi aruncă oul în curte. În câteva clipe, din acesta nu rămase decât coaja albă şi lucioasă. Trecându-şi tot mai des limba peste bot, Rexi îl privi preţ de câteva clipe aşteptând urmarea, dar, cu ochii pe chipul întunecat al stăpânului, lătră scurt şi se refugie glonţ sub şura de paie. Acolo de unde fugi cotcodăcind de două-trei ori Mariana, găina ce-i mai rămăsese după ultima vizită de aprovizionare a puştimii tuciurii din cartier. Îi rămăsese deoarece Mariana avea prostul obicei de a acţiona după instinct şi prefera să se culce în dudul negru din curte. 
Îşi tăie tacticos o felie de pâine. Înveli într-un prosop cenuşiu jumătatea de franzelă ce-i supravieţuise foamei de aseară, după care ieşi din nou în curte. Oul tocmai dispăruse pe gâtul prietenului său, Rexi. Nu-i mai rămâneau decât vişinele din pomul ce scăpase după seceta cumplită de anul trecut, secetă ale cărei cauze porneau de la urmările bombardamentelor mai mult decât „prieteneşti“ asupra unei foste ţări prietene şi, cândva, aparent independente. Muşcă flămând din felia de pâine. Din fericire, era proaspătă, poate chiar prea proaspătă pentru foamea lui. Primele vişine, prea acre pentru gusturile sale, îi mai potoliră din elan. Scuipă sâmburii sub grămada de lemne, acolo unde se refugiase prietena Mariana mai adineaori. Nu văzu nici o mişcare. Găina nu veni să ciugulească sâmburii aşa cum se aşteptase. Atunci auzi un cârâit ciudat. Era cârâitul inconfundabil al galinaceei. Apoi Mariana începu să cotcodăcească disperată. Nu de sub stiva de lemne, unde crezuse el că se refugiase, ci undeva din cealaltă curte. Apucă mătura ca ars, deschise precipitat uşa dintre cele două spaţii şi alergă într-un suflet spre fundul curţii a doua. Rexi i-o luă înainte, alergând ca bezmetic şi lătrând cu isterie. 
Ilie mai apucă să vadă dihorul repezindu-se la Mariana, apucând-o de aripă, încercând să sară cu ea peste gard, scăpând-o din gură şi dispărând fără ea în grădină. Mariana căzu la pământ, cu aripa frântă. Rexi mai lătră de două-trei ori după dihorul fugit dinclo de ochiurile plasei de sârmă ce despărţea curtea de grădină, după care se repezi la Mariana. 
Atunci simţi Ilie toată presiunea sângelui forţându-i capilarele părţii superioare a corpului.
- Marş, dobitocul dracului! – urlă şi aruncă după câine cu propriul pantof. Urmă ceea ce, de regulă, se numeşte ruletă rusească. Nu-ţi trebuie prea mult creier pentru ca, ţinând ţeava pistolului îndreptată asupra creierului sec al prietenului tău sau al altcuiva, să-ţi scape glonţul în ţeastă. Îl nimeri în cap. Rexi se prăbuşi chelălăind. Se prăbuşi cu burta în sus, dând disperat din picioare. Lângă el, Mariana mai cârâia din când în când, într-o baltă de sânge. 
Ilie scoase briceagul cu plăsele în formă de peşte, un briceag pe care-l avea de treizeci şi cinci de ani, de pe vremea când era copil, un obiect deja mai subţire ca o lamă de bărbierit de atâta ascuţit. Îl deschise, se apropie iute de Mariana şi, cu ochii în lacrimi, o prinse de cap, îi potrivi la repezeală briceagul sub gât, închise ochii şi trase puternic cu lama. Capul găinii îi rămase în mână, fierbinte. Trupul păsării se zbătea la picioarele sale, în spasme, cu sângele ţâşnind din gât. Alături, Rexi continua să se zvârcolească scâncind. Totul se petrecu în doar trei-patru secunde. Se aplecă asupra bietului patruped. Era pentru mintea lui aidoma unei secvenţe de coşmar nocturn în care se prăbuşea cu un avion atâta vreme cât putea să pună punct, în somn, la tot ceea ce  nu-i făcea nici un fel de plăcere.
- Măi, Rexi, mă, ce naiba...
Rexi încetă să se mai zbată. Rămase înţepenit, cu picioarele-n sus. Urmară câteva clipe de nemişcare, care aproape că-i dădură lui Ilie speranţe că patrupedul îşi va reveni. Însă acesta zvâcni scurt, îşi întinse labele şi-şi dete sufletul. Bărbatul îl privi lăcrimând. Încă mai ţinea în mână capul însângerat al Marianei. Îl aruncă cât colo. Acesta se lovi de plexicul pe care scria, alb pe roşu, „Coca-Cola“, furat de însuşi Ilie de la firma luminoasă a primului birtaş privatizat din sat şi pus la gard, să nu fugă puii Marianei în grădinile vecinilor. Atunci îşi reveni. Mariana încetase şi ea să mai dea din picioare. În jurul ei, plin de sânge. 
O prinse de aripi. Observă că rana de la aripa stângă era superficială. Îşi dădu cu palma peste frunte, înjurând. Mariana putuse să supravieţuiască fără nici o problemă. Aşa, însă, nu-i mai rămânea decât s-o pună la fiert. Se duse repede în bucătărie. Turnă apă într-un vas mare şi-l puse pe reşoul de aragaz. Atunci îşi aminti că, de o săptămână şi trei zile, i se terminase butelia. Nu rămânea decât alternativa aprinderii focului în soba de tuci. Rupse la repezeală câteva surcele uscate de salcâm, câteva foi dintr-un ziar local şi, abia cu un ultim chibrit, încercă să aprindă focul. Atunci sări ca ars. Dar dacă Mariana... Nu. Era tot acolo unde o lăsase. În pridvor, în vasul acela mare. Totuşi, temerea sa avusese temeiuri. Din curte îl privea sfidător Coco, motanul roşcat al vecinei sale, Lucreţia. În clipa aceea, parcă-i dispăru din creier orice altă problemă. Coco era mai aproape de el ca niciodată. 
- Ţiţu miţu! – îl alintă, privindu-l galeş şi întinzând mâna.
Atunci îşi dădu seama că nu avea cum să-l ademenească pe motan cu mâna goală. Reintră în bucătărie. Deschise uşa sobei. Focul se stinsese. Luă lampa de pe masă, îi luă sticla, deşurubă partea cu fitilul, reveni la sobă, dădu la o parte un ochi de fontă, după care turnă puţin petrol lampant deasurpa surcelelor. Se căută prin buzunare după chibrituri. Scotoci prin toate sertarele din casă doar-doar va găsi măcar o cutie cu un băţ bun în ea. „Nu, nu...!“ – exclamă în sinea sa. Era urmarea la imaginea ce-i apăruse brusc în minte. Atunci i se declanşă acelaşi perpetuu coşmar: se făcea că intră în soba mare, adică în ceea ce bănăţenii numesc cameră bine aranjată dinspre uliţă, apoi trage unul din cele două sertare mari ale dulapului de haine al stră-străbunicului şi ia de-acolo una dintre sutele de cutii de chibrituri din marea colecţie începută de bunicul Teodosie, reluată de tatăl său Eftimie şi continuată de el însuşi. După care scoate un singur băţ, îl freacă de cutie şi flacăra se iţeşte pe băţul subţire dintre degete. Parcă-l auzi pe prăpăditul de Teodosie spunând printre sughiţurile duhnind a rachiu de tranziţie: „Şi tu, băiatul meu, Ilie!“ 
Îşi adună toate puterile de care era în stare la acel ceas de vară şi se cutremură, dorind parcă să scape de vreun blestem poposit pe neaşteptate pe capul său. De fapt, un anumit blestem exista. Era cel al Ilonei, unguroaica din Sânnicolau Mare, care-l iubise asfixiant. O părăsise în ceas de seară. Mai curând, ea fusese cea care l-a părăsit seara, în plină toamnă. Li se terminaseră chibritele tocmai când puseseră la fiert bostanii pentru porci. Femeia aprinsese focul cu un chibrit din cea mai veche cutie din colecţia lui. Şi-acum se vedea dunga albicioasă pe muchia neagră a cutei, urmă a chibritului ce alunecase pentru a i se aprinde fosforul din măciulie. 
Brusc, se repezi în pridvor, luă vasul cu tot cu găină, îl duse întindă, închise uşa, o încuie şi apoi îl privi sfidător pe motan.
- Coconel, coconel... – îl alintă din nou pe motanul Lucreţiei. Ce-i al tău e pus deoparte... Vin imediat, Coconelule, şi să vezi ce maţe o să mănânci, măi, măi...
Spre norocul său, vecinul de după casă, Drăgan, stătea şi fuma pe scaunul din stradă. În jurul său, plin de dude negre, strivite, şi de scuipaţi. 
- Bună, nea Drăgane... Ce mai zici? – îl întrebă.
Bătrânul părea că nu-l auzise. Se aşeză lângă el. 
- Te costă un ţâmp şi o aripă – spuse moşul pe neaşteptate. 
- Pentru un chibrit?
- Nu. Pentru mucul ăsta de „Carpaţi“ fără filtru – răspunse Drăgan, după care aruncă restul de ţigară şi fu cât pe-aci să-l strivească sub călcâi.
- Nu! – exclamă celălalt, aplecându-se şi recuperând mucul. Rânza şi o aripă.
- Nu. Eu plătesc comision de zece mii în fiecare zi numai pentru că mi se aduce pita acasă. Acum mi s-au terminat chibritele. Crezi că-i uşor să fii bătrân şi să-ţi tremure picioarele? Dacă nu fugi repede cu mucul acasă, nu mai ai cu ce să aprinzi focul şi ţi se împute Mariana... Îţi scoţi tu pârleala de la italian...
Ilie nu mai aşteptă să audă restul. O zbughi spre casă, intră în tindă, ridică un cerc de pe plită şi focul răbufni. 
- ... un ţâmp şi-o aripă numai pentru o scânteie... Al naibii, moşul! Dar de italian de unde dracu mai ştie...?
Odată ce dădu apa în clocot, luă vasul de pe plită, îl puse pe pardoseală, o apucă pe Mariana de picioare şi o aruncă în vas. Aerul se umplu de aburi şi de miros de găină opărită. Atunci deschise larg uşa. Coco stătea în acelaşi loc, în poziţia Sfinxului. 
- Să-i dau eu lui moş Drăgan un ţâmp şi-o aripă... nu, tu meriţi mai mult decât scârba aia de moş...
Atunci îl străfulgeră un gând urât. De unde ştia bătrânul de moartea găinii? Da, se uitase peste gard, ca de obicei. Îl spionase din nou. Curiozitatea moşului era exasperantă. Văzuse probabil şi moartea lui Rexi şi mâine va şti tot satul cum el, Ilie, şi-a omorât propriul câine. Câtă batjocură se va abate asupra lui, nici nu-i venea să se mai gândească. 
Luă un scăunel, îl puse alături de vasul cu apă clocotită, se aşeză şi începu să o cureţe de pene pe biata Mariana. Munca asta era una dintre cele pe care le detesta. Nu atât mirosul de pene opărite, cât faptul că acestea i se lipeau de degete. Evident, însă, nu agreea nici curăţitul abdomenului, o operaţiune deosebit de scârboasă în viziunea sa. 
Se ridică precipitat şi-i aruncă motanului capul găinii. Acesta îl privi câteva clipe cumva mirat de gest. Dar, după câteva ezitări, se ridică în picioare, făcu un pas, apoi încă unul şi, în cele din urmă înşfăcă bucata de os, pene şi piele şi se ascunse sub ciotul de viţă de vie din grădiniţa din faţa casei. 
Ilie îl urmări un timp cum încearcă să dea penele la o parte, apoi cum roade din cap bucată cu bucată. Se duse la sertarul mesei din bucătărie. Scoase de acolo foarfeca şi un ghem de sfoară de cânepă. Luă covata de tablă zincată din cămară. Pe urmă o lingură de lemn. Legă lingura cu sfoară şi depănă ghemul până aproape de geamurile dinspre stradă din soba mare. Duse vasul cu apă şi găină tot lângă geamurile din soba mare. Sprijini apoi covata cu lingura de lemn. Un singur tras de sfoară şi Coco va fi al lui, gândi, fascinat de idee. Coco va fi bomboana de pe tort. 
Italianul trebuia să pice din clipă-n clipă. Italianul va veni cu bani mulţi şi-l va plăti regeşte. Îşi va putea schimba televizorul „Lux“ alb-negru cu un televizor în culori, îşi va plăti abonamentul la „cablu“ pe un an înainte, va lua o butelie galbenă, îşi va cumpăra o sticlă mare de vodcă şi-i vor mai rămâne bani şi pentru o cină-n doi cu Mărioara, văduva din capătul satului. 
În scurt timp, pe ceea ce fusese Mariana nu mai rămase urmă de pană. Lui Ilie aproape că-i dădură lacrimile. Reuşi cu greu să şi le stăpânească. Aruncă pe pat faţa de masă şi puse în locul ei găina. Mirosul de gelatină opărită umplu rapid şi soba mare. Mai aduse o oală pentru maţe şi cuţitul de tranşat. Erau nişte clipe minunate. Coco prinsese curaj şi se apropiase de pridvor. Ilie luă oglinda şi o duse în tindă, într-o poziţie de unde aceasta îi putea arăta orice mişcare ulterioară a motanului. Se înapoie în soba mare şi se apucă s-o tranşeze pe Mariana. Aceasta fusese, pe când era doar un pui, preferata sa. Cât pe-aci să-i dea din nou lacrimile. Înfipse lama cuţitului în pieptul găinii.
Coco trebuia ademenit neapărat până sub covată. Atunci, haţ şi covata îl va bloca pe motan sub ea. În rest, era o treabă relativ simplă. La naiba!, exclamă. Cum să fie simplă. Prietenul său de nădejde, Rexi, tocmai ce şi-a dat duhul şi acum cutreieră veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Cine-l mai poate ajuta acum să mai prindă vreo pisică...?
„Nu dispera, Iliuţă, nu fi muiere, ce mama dracului!“, încercă el să se consoleze. Gândul că-l poate captura pe Coco îi dădu brusc noi speranţe. Va face schimbări în soba mare. Televizorul color îl va pune după uşă. Va cumpăra un camion de lemne de la munte şi toată iarna va putea să stea la filme, la animal planet şi la discoveri. Poate şi la vivere, de ce nu, că şi Lucreţia stă cât e ziua de mare cu ochii beliţi la televizor. E drept că ei teveul i l-a adus Georgică, şoferul de taxi de la oraş. Când are curse mai lungi, Georgică se odihneşte la Lucreţia. Ahurile şi ohurile se aud deseori până la el în cameră. Aşa cum se aude de după casă tusea lui moş Drăgan.
- Haide, dragule... – zise şi aruncă în bucătărie una din aripile Marianei. Privi în oglindă. Motanul se făcea a nu fi observat bucata de carne proaspătă. Naţi-o şi p-a lu moş Drăgan, adăugă şi azvârli şi cealaltă aripă. 
Doar câteva clipe trecură până ca motanul să apuce una din aripi, s-o şteargă în pridvor şi să dispară înspre grădină. Atât putu să urmărească prin oglindă. Coco putea să fi sărit peste gard sau putea să fi rămas în curte, în unghiul mort. „Acum e momentul!“, îşi spuse. Tăie la repezeală un hartan şi-l duse sub covată. „E din partea lu moş Drăgan.“ 
Coco trebuia să revină. Era convins de asta. Stăpâna lui, Lucreţia, îl ţinea mai mult înfometat şi toţi vecinii îl cunoşteau drept un mare hoţ de ouă, salam, carne de găină din frigider şi chiar de pui de avicola. 
„N-are importanţă!, gândi. Te voi aştepta chiar şi o zi întreagă dacă trebuie. Dar n-o să scapi, derbedeule. Mi-ai furat destule ouă...“ Se uită spre „Lux“, bătrânul său televizor. Reuşi să-şi înăbuşe impulsul de a-l porni. Nu putea să privească în acelaşi timp şi spre oglindă, şi la ecranul televizorului. Ce minunat ar fi să vadă filmele în culori, aşa cum le vede până şi moş Tăgârţă de Drăgan... Poate banii-i vor ajunge şi pentru un ceas de masă. Şi, de ce nu, şi pentru un ceas electronic de mână. Unul dintr-acelea cu calculator. Şi cu deşteptător, aşa cum văzuse la fiul cel mare al Lucreţiei. „Motanul!“ – exclamă. Coco apăru din nou în raza sa vizuală. Se apropia tiptil de aripa de lângă obiectul de tablă zincată pentru spălat rufe. De covată. Se pocni peste faţă. Cum de nu se gândise să aşeze aripa sub covată? Acum, hartanul Marianei i-ar fi rămas lui. Sau lui moş Drăgan. O făptură ajunse în dreptul bucăţii de carne. O mirosi. Stătu câteva clipe parcă pe gânduri, privi la ţâmp, oscilă între aripă şi ţâmp, după care se repezi la ţâmp. Exact în acel moment, Ilie trase de sfoară şi covata se prăbuşi peste animal.
- Yes, yes, yes! – ţipă Ilie sărind de pe scaun. 
Se apropie de covată şi o mângâie. Coco era al lui. Televizorul color se apropia de proprietatea lui. Poate va reuşi să-şi renoveze casa şi o va pune la dispoziţia celor cu paşaport de mic trafic. Va câştiga o grămadă de bani. Satul se găsea lângă graniţă, deci oportunităţi de afaceri cu duiumul... Reveni la masă. Va continua cu tranşatul Marianei dimineaţă. Se simţea deja prea obosit. Motanul Lucreţiei, vecina din faţa casei, poate să doarmă şi el, fiindcă mâncase deja destul. Se întinse pe pat. Adormi în câteva minute, cu ochii privind la un televizor color imaginar.

Îl trezi un claxon nervos. Deschise mirat ochii. Pentru o clipă visul se întrepătrunsese cu realitatea, astfel că îşi permise să se întindă cât era de lung. Întredeschise ochii. Televizorul color părea că se află după uşă. Zâmbi automat. Un nou claxon.
- Italianul!
Sări în picioare, buimac. Aruncă o primă privire la covată. Italianul va fi fericit. Un motan pe cinste. Fugi să descuie uşa la stradă. Într-adevăr, cel care claxona din „Fiatul“ cel mic şi roşu parcat în faţa porţii lui Ilie era Giancarlo. Îi deschise zâmbind. Se arăta atât de fericit încât abia îşi stăpânea hohotele de râs. 
- Coco, il grande mâţa, e la mine, domnu Giancarlo... Teve color, păi nu? Merit... că nu numai vecinii să aibă cablu, ce mama dracului... Toate sunt la mine în pivniţă. Una şi una...
Italianul îl urmă în curte. Ilie intră în tindă. 
- Aici e... l-am prins aseară... Nu-ţi închipui ce uşor a fost. Numai o aripă şi-un ţâmp, îţi dai seama. Pentru Frida am cheltuit aproape o găină întreagă... La dracu s-o ia. Iar pentru Mindula am cumpărat chiar o pereche de pui de porumbei de la moş Tăgârţă de Drăgan... Hai să-l vezi pe Coco! Ăsta a fost cel mai viteaz motan din cartier. Toţi puii din zonă seamănă cu el, îţi dai seama?... Poate mai negociem, ce spui?
- Ce zice la tu, individ? Sa dai mai mult bani? Ultim dat tu dat la mine schelete, mai...
- Hai să-l vezi pe Coco. Apleacă-te că eu ridic încet covata... aşa...
De sub covată răzbătu un chelălăit slăbuţ, însă destul de tare pentru ca Ilie să rămână blocat preţ de câteva secunde. Prinse muchia covatei şi o ridică. Ceea ce gândise i se confirmă. Sub obiectul de tablă se afla nu Coco, aşa cum fusese convins până atunci, ci Credli, o corcitură de Fox Terrier cu Pekinez. Şi, culmea, de aceeaşi culoare cu motanul vecinei sale Lucreţia. 
- O glumă, numai o glumă, domnu Giancarlo. Aici – arătă el cu degetul spre uşa pivniţei, aici se află marfa, măi...
Scoase din buzunar o cheie uriaşă. Nu se dezlipise de ea nici măcar azi-noapte, în somn. De cum o introduse în uşa ce dădea în subsol, de dincolo răzbătu un cor de mieunături.
- Patruzeci şi şase, cu şase mai mult decât ai comandat, sinior Jancarlo. Ce-i cinci peste înţelegere e pentru cablu. Una ţi-o dau pe gratis. E, ce spui?
- Sa vad la pisici, răspunse italianul.
Ilie aprinse lumina şi întredeschise uşa pivniţei. 
- La dracu, mai, omule, am spus să fi piccolo pisici, nu grande pisici, cavallo... Filio de putana... drum degeaba Italia-Rumania, cavallo de magar. Piccolo pisici, mici, nu grande... filio de putana... Cine maninca batrini pisici, cavallo? Ruinat la io, scalzone...
Ilie rămase ca şi blocat. Italianul, cel pe care-l aşteptase cu atâta nerăbdare, nu era decât un porc de câine. Lumea se prăbuşea întreagă peste el. Tuciuriul peninsular urcă precipitat în „Fiat“ şi demară în trombă. Exact în clipa în care din pivniţă începură să alerge pisicile. Patruzeci şi şase la număr. Pentru douăzeci şi patru dintre ele cheltuise douăsprezece găini. Pentru restul rămăsese fără cinci curci, un curcan şi trei raţe mute. Cele şapte perechi de porumbei nu mai contau. Şi nici cele cinci perechi de pui de porumbei. Plus Rexi şi Mariana. Îşi duse degetele prin păr. Dar se răzgândi. De ce să-şi mai smulgă şi părul? Maşina italianului se pierdu în spatele birtului din centrul satului. Pisicile încă mai continuau să iasă din pivniţă. 
Scuipă dezgustat. Atâta amar de vreme îi aşteptase pe americani. De fapt, pe ăştia îi aşteptase bunicul său, Teodosie. Tatăl, Eftimie, i-a întâmpinat pe ruşi. El, Ilie, i-a aşteptat pe americani, dat fiind faptul că nepoţii au aceleaşi gusturi ca bunicii. S-a întâmplat să vină italienii. Un mieunat îl readuse la realitate. În jurul lui se găseau vreo treizeci de pisici.
- Hai, mă, Ilie, că n-o să-ţi fie uşor. Ia-l şi pe Coco. 
Moş Drăgan deschise o paporniţă şi din ea zbughi Coco, motanul cel roşcovan al Lucreţiei.

____________________

 

Duşan Baiski 

Păsări pătrate pe cerul de apus 

Editura "Marineasa"din Timişoara 2006 (proză scurtă) 

ISBN 973-631-293-3 

© Duşan Baiski şi Editura Marineasa

No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 223 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 1 vizitator online.

    Visitors

    • Total Visitors: 229249
    • Unique Visitors: 11071
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter