Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Lae faţă în faţă cu „Sfântul“

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Lae se apropie cu paşi mărunţi de armoar. Trase cu delicateţe sertarul. Ridică vârful unei batiste frumos călcate. Simţi furnicături până-n vârful urechilor. „Băga-mi-aş...“ – murmură. Pipăi cu degetele. Bătăturile din palmă îl ardeau. Şi totuşi!  Cutiuţa de tablă, mare cât o monedă veche de cinci lei, se afla acolo unde o pusese. O apucă tandru cu degetele şi o scoase la lumină. Nici măcar nu o deschise şi deja-i mirosea a camfor în toată camera dinspre stradă. Îi mângâie fericit steaua roşie de pe capac.

Bietul curcan „Pauker“, cel care slujise de catalizator în munca de convingere a domnişoarei Herta de la farmacie pentru ca domnu’ Lae să obţină alifia minune, era deja de mult oale şi ulcele în buda domnească a lui herr Franţi, soţul lui frau Herta şi, totodată şeful acesteia. Când s-a dus la frau Herta să-i propună schimbul, aceasta s-a uitat la el stupefiată. Adică domnu’ Lae a găsit o monedă romană dând cu plugul prin grădină?, l-a întrebat. Nu, a răspuns el. Domnu’ Lae doreşte o alifie într-o cutie cât o monedă romană, adică românească. Deci frau Helga nu trebuie să-i dea bomboane contra monede, aşa cum le dă copiilor care aduc monede bătute de la Hadrian încoace, până la regele Mihai, găsite de beţivii satului în fundaţia viitorului magazin sătesc universal, ci o alifie într-o cutie cât o monedă contra curcan baban. Una dintr-aia care face minuni. Vietnameză. De război. Doamnei i-au lucit ochii. Schimbul reciproc avantajos a fost acceptat pe loc. Domnu’ Lae a jubilat în sinea lui. O şi vedea pe nemţoaică, de slabă ce era bună doar de scoabă la cornişele din pod, înfulecând un ditamai ţâmp de curcan crescut cu bunătăţuri din grădina lui Lae din Satu Nou. 
Multe auzise Lae despre această cremă. Chiar şi faptul că noul produs farmaceutic prezent în rafturile lui Franţi se datora lui Pişta brigadierul, un ungur gras ca o sârmă, primul şi singurul voluntar pentru frontul antiamerican din Vietnam. Se aşeză pe scaun. Puse cutiuţa aurie pe masă, cu steaua roşie în sus. Îşi duse mâinile împreunate la bărbie şi oftă prelung. Luă iar cutiuţa în palme. O prinse în degete şi-i săltă capacul. Mirosul de camfor umplu soba mare în câteva secunde. Lui Lae îi dădură lacrimile. Inspiră adânc. Apoi pipăi îndelung prin buzunarul şorţului de lucru până dădu de cutia de chibrituri. Scoase un băţ şi, tremurând, îi muie coada în pomada gălbuie şi... Atunci îşi dete seama că uitase de oglindă. Se sculă, luă oglinda de pe perete şi se apropie de fereastră. Îşi deschise gura. Apropie chibritul de măseaua ce părea că-l doare. 
- Laeeee!!!
Băţu-i alunecă printre degete pe preşul din cârpe colorate. Împinse perdeaua la o parte. Pe uliţă, Dudi stătea de vorbă cu doi domni îmbrăcaţi domneşte, unul înalt, iar celălalt scund şi gras, cu mutră de secretar de partid. Acesta ţinea în mână o servietă cu încuietori, ca a domnului Titi, fostul perceptor. „La mama dracului să vă ia!“, îi scăpă în gând. „Iar vreo cotă, bătu-o-ar Dumnezeu cel de sus!“ Bietul „Pauker“ tocmai încheiase un lung şir de generaţii de curci crescute numai Lae ştia cum. Şi Florica, nevastă-sa, plecată de câteva luni la mumă-sa, în satul alăturat. De fapt, Floricăi îi plăcuse să îndoape gâşte. Muiat cucuruz, adică porumb, deschis gâtu’, băgat tolceru’, adică pâlnia, băgat cucuruz umflat pe tolcer în gâtul gâscoasei şi gata marfa, zicea femeia. Era bun ficatul de gâscă, auzise Lae. Păi de-atâta cucuruz, e şi normal, zicea el. 
Dudi dispăru cu tot cu străinii. Lui Lae îi scăpă degetul mare până la fundul cutiuţei. După care, cu lacrimi în ochi de la înţepăturile camforului, îşi unse bătăturile din palmă. Ultima dâră de cremă o puse pe măseaua buclucaşă. Nu-l durea neapărat, însă voia să prevină soluţia finală, cum spunea Kafka birtaşul despre plivitul pirului din grădină. Adică nu voia să pună pe măsea acid de la acumulatorul radioului, aşa cum o făcuse vecinul Blagoie din faţa casei.
De unde oare-l cunoştea el pe străinul ce oprise mai adineaori în faţa casei sale? Şi cu cine şi-a găsit să stea de vorbă? Cu Dudi Şintăru’, adică hingherul cartierului, cel cu trompeta din pană de gâscă şi sacul plin de mortăciuni pe care-l plimba prin sat tot a doua zi dimineaţă?
- Laeee... unde eşti, măăă...?! – auzi Lae din nou.
Lae nu avea de unde să ştie dacă el era sau nu acasă. Bundaş lătra de zor şi muşca lăteţele din gard. 
- Marş, dracu’ să te ia! 
Doar cuvântul „marş“ fu slobozit cu putere din gâtlej, fiindcă cele ce urmară le spuse aproape în şoaptă. Dacă tâmpitul acela de câine va continua, în câteva zile putea să schimbe din nou stinghiile. Şi numai ce le schimbase pe cele roase. Avea Bundaş ce avea cu Dudi şi întotdeauna când îl vedea lătra ca un apucat. Nici nu era de mirare având în vedere faptul că ţiganul îl prinsese pe bietul câine blocat în postură de mire cu Brigitte, căţeaua sa, şi-i arsese cu sete câteva biciuri pe spinare. 
Privi prin ochiurile perdelei. Străinii mai stătură de vorbă câteva minute cu Dudi, după care ţiganu-i pofti în casă. Lae chicoti, ţinându-se cu mâna de nas. Zâmbetul îi dispăru brusc de pe figură. Individul cel înalt semăna izbitor cu nimeni altcineva decât cu „Sfântul“ de la televizor. De fapt, cu Roger Moore, actorul. „Ce să caute unu’ ca ăla în Satu Nou?“- se întrebă. Se uită iar în stradă. Ceva mai încolo de casa lui Dudi staţiona o „Volga“ neagră, masivă, pe care o tot ştergea un tip mărunt şi chel. În clipa aceea, barza de pe coşul lui Blagoe începu să bată toaca. Îşi ţinea capul în sus şi dădea iute din plisc. Urmă un răcnet puternic. Şoferul „Volgăi“ se luase după doi copii care fugeau pe mijlocul drumului de mâncau pământul, lăsând în urmă un nor de praf. 
Lae se uită spre casa lui Dudi. O casă cât grajdul lui Dudi, doar că avea două camere şi acelea micuţe, cât să-nvârţi un ac de cusut şi să nu te împungi. La unul din geamuri Dudi pusese un sac de iută, fiindcă cineva vrusese să-i fure maşina de omorât şobolani şi spărsese geamul. 
Băgău începu să behăie. Băgău era ţapul lui Dudi şi consolatorul tuturor caprelor din sat. Ştia că Dudi se afla în casă şi-l ignorase cu desăvârşire. Altfel spus, ajunsese acasă şi, contrar obiceiului, trăsese tiliga plină de iarbă până în fundul curţii, îl deshămase pe Dartanian, măgarul, şi-l legase de tiligă, la mâncat verdeaţă proaspăt cosită, iar pe el, pe Băgău, nu-l luase încă în seamă. 
„Acuşa vă săturaţi voi de Dudi, de Băgău şi de Dartanian. O să vă pută ţoalele o lună de azi înainte, tăntălăilor!“ -  chicoti Lae din nou, cu ochii spre casa vecinului. Se apropie de geam. Nu se vedea nici o mişcare. Nici Bundaş nu se mai auzea. Privi către uşă. Apoi din nou spre geam. Se apropie de telefon. Puse mâna pe receptorul din ebonită neagră. După care îl duse la ureche. Ştolverţ, şeful de post, trebuie să ştie că în sat se află doi străini. Altfel – Ştolverţ oricum va afla – el, Lae, se va număra printre cei care au ştiut şi n-au raportat. Nu demult au prins grănicerii un spion american care a fotografiat Sfatul Popular. Vecinii au dat apoi cu subsemnatul fiindcă nu s-au dus imediat la Miliţie să anunţe. 
Lăsă receptorul în furcă. „Dar dacă ăştia au venit după cotă?“ – se întrebă. Se cutremură. Îşi duse palma la nas. Camforul îl reînvigoră neaşteptat de bine. Îi simţea mirosul pătrunzător până în creier. Inspiră adânc aer în piept. Atunci auzi behăitul Melaniei. Uitase de ea. Vru să facă un pas spre uşă, însă renunţă în ultimul moment. Capra mai putea să rabde. Măcar până dispar străinii cu tot cu şofer şi „Volga“ lor neagră pe Uliţa Mare. 
Bătrânul ceas CFR arăta ora şase şi jumătate şi străinii încă se mai găseau în casa lui Dudi. Lae se strâmbă. Era aproape sigur că erau de acelaşi neam cu Dudi, fiindcă rezistau de atât de multă vreme în putoarea din casa acestuia. Lina îl părăsise de vreo doi-trei ani tocmai pentru că Dudi nu vrusese nici în ruptul capului să se despartă de Băgău. „Ăsta face bani, pe când tu-ngraşi căpuşele“ – i-a replicat Dudi la proces. Judecătorul s-a strâmbat şi a fost de acord cu divorţul. Lina a plecat, Băgău a rămas. Şi toată lumea din sat a răsuflat uşurată: Băgău avea să presteze şi în continuare servicii de calitate.
„Ăştia nu-s de la percepţie“, gândi Lae. Putea să fi ieşit atunci când l-a strigat Lae. S-ar fi descurcat el cumva cu străinii. Dacă erau perceptori, îşi spuse, atunci ar fi venit neapărat cu domnul Titi ori cu fiu-său, care i-a moştenit funcţia la Sfat, dar cu alt nume. Ceva cu f... nu mai ştia sigur. Parcă fisc, îşi aminti.
Ieşi tiptil în curte. O dezlegă pe Melania. Aceasta tropăi behăind direct la gardul lui Dudi. În clipa aceea, nimeni nu ar fi putut să spună dacă Melania s-a dus doar pentru că-i mirosea a iarbă proaspătă din tiliga unde mesteca Dartanian de zor ori pentru că dincolo de gardul de lăteţe se zbenguia Băgău. 
Dinspre sud se auzi un tunet. „Iar au ungurii tragere de seară“, gândi Lae. Dar se răzgândi imediat, cu ochii ţintă la cer. Tocmai fulgerase scurt şi dinspre Ungaria se auzi iar un tunet. De fapt, la radioul lui, un „Bucureşti 500“, pe care-l asculta în fiecare seară holbându-se vrăjit la ochiul acela magic, de culoare verde, care parcă era o flacără verde, aflase că urma o săptămână de ploi torenţiale. 
- Hai, mă, Bundaş... – strigă. Mă, Bundaş, hai încoace...
Câinele apăru de undeva de sub şira de paie din fundul curţii. Era foarte apatic, însă Lae nu mai stătu să-l privească. Lae privea ţintă la casa lui Dudi. „Volga“ zăcea în ontinuare pe uliţă. Nu se vedea nici urmă de şofer. Aşadar, străinii se găseau tot în casa lui Dudi. Lae se strâmbă iar gândindu-se la mirosul înţepător al lui Băgău. Când intra ţapul în călduri, mirosea jumătate de cartier. După aceea, când îi trecea lui Băgău, mai mirosea doar în curtea lui Dudi...
- Noroc, Lae!
Lae încremeni. Dudi stătea dincolo de gard şi urina. 
- Fraier ai fost, mă, Lae. Io le-am zis să vină la tine că ai o cameră mai mult, numa’ că tu n-ai fost acasă. Ştii... – se apropie Dudi de gard, încheindu-se la şliţ. Dacă stau ăştia trei nopţi la mine, îmi mai cumpăr un măgar... Ha, ha, ha... Două ceasuri le-am povestit cum dispare Băgău noaptea şi se duce la femei. Se uitau la mine ca la şuncă. 
- Da’ cum au ajuns la tine, mă, Dudi? Nu puteai să strigi mai tare. Eram acasă. 
- Mă, Lae, Băgău o să fie actor mâine, mă. Ăştia fac un film despre nu ştiu ce frate a lu’ Dracu, Dracula, parcă aşa au zis... Da’, ştii cine-i ăla cu ochi albaştri?
- Nu... da’ puteai să strigi mai tare...
- Sfântu, mă, ăla care joacă sâmbăta la televizor în Sfântu...
- Cum dracu?! Hă, hă, hă, auzi, vine Sfântu-n Satu Nou, să facă film cu ţapu’ lu’ Dudi... 
- Zău, mă, Lae. Îmi povestea românu nost, că zicea româneşte ce zicea englezu’, că Dracula, parcă, ar fi avut un frate, Drăgulă, un beţivan mai rău ca Ciuşpais. Că Dracula se prefăcea în vampir şi sugea sângele la oameni. Da’ frate-său trăgea la măsea...
- Du-te, mă, Dudi, că te-aude şi Băgău cât de bine minţi şi te lasă-n curu’ gol. Hai, mă, lasă vrăjeala... Măcar mie puteai să-mi spui adevărul...
- Să mor dacă te mint.
Atunci se văzu un fulger orbitor şi trăsnetul nimeri într-un salcâm de pe uliţă. Dudi şi Lae se holbară unul la altul. Apoi fugiră fiecare la casa lui. Bundaş dispăru scâncind de frică în grajd. Şi atunci se slobozi potopul. 
Se făcu miezul npţii şi continua să plouă cu găleata.
***
Se făcea că el, Lae, zboară pe deasupra gardului. Zbura cu faţa în sus, paralel cu pământul şi cu picioarele înainte. Nu prea sus, fiindcă mai simţea uneori câte-un bolovan zgândărindu-i noada. Se sforţa un pic şi, cumva stors de vlagă, reuşea să prindă o oarecare înălţime. Atât cât să nu mai dea cu fundul de bolovani şi ciulini. În stânga zări un lac imens, pe urmă un râu care curgea năvalnic pe lângă el. 
- Laeee…
Se prăbuşi pe malul râului. Strigătul venise de nicăieri. Încercă să se ridice din nou. Plutitul acela era foarte reconfortant. Însă nu mai reuşi nici măcar să-şi ridice capul. Iar picioarele-i erau ca de plumb. 
- Laeee, scoală mă…!
Râul dispăru. La fel şi semiîntunericul acela moleşitor. Lae întredeshise ochii. Auzi bătăi în geam. Afară se făcuse binişor de ziuă. 
- Ce vrei? – întrebă el, buimac. În urechi încă-i mai clocotea furios râul din somn.
Fără îndoială, cel care bătea în geam şi-l striga nu era nimeni altcineva decât Dudi, prăpăditul de Dudi, nenorocitul de ţigan, pramatia dracului, jigodia… Se ridică în capul oaselor. O durere surdă îi străbătu pieptul. Era de la reumatism. Acolo îl durea întotdeauna când ploua. Sări în picioare. Uitase s-o lase pe Melania în grajd. Iar peste noapte o fi udat-o ploaia ciuciulete. 
- Hai, mă, Lae, scoate calu’ că ăştia vor să plece şi nu pot!
- Da’ de ce nu pot?
- Li s-o împotmolit maşina aia cu nume de râu...
- Mureşu’? 
- La dracu, Lae, că Mureşu’ nu curge prin Moscova. Volga aia, cum dracu-i spune. Aia neagră, de aseară, din uliţă... că ai văzut-o şi tu, ce naiba! 
Lae se încălţă. Îşi târî picioarele până la geam. Trase perdeaua. Afară încă mai ploua. 
- Hai, Lae, că domnul Roger Mur trebuie să se ducă până la Sfatul Popular după autorizaţia de filmare...
Da, ăsta era, răcni Lae de bucurie, dar numai în gând. Străinul acela înalt, cu ochi albaştri, era Roger Moore, actorul care-l juca pe „Sfântul“. Acum stătea între Dudi şi alţi doi indivizi. Aceştia din urmă se certau. Ziceau ceva de ploaie şi de Paşti. Şi de mamă. Lae lăsă draperia să cadă la loc.
- Murgu-i beteag, mă. Şi-o scrântit un picior la groapa de pământ galben. Şchioapătă. Ia-ţi măgaru’, că şi-aşa vrei să-ţi mai cumperi unu’. 
- Hai, mă, Lae... Uite, te roagă şi tov Micşa de la raion...
- Nu pot, îl doare picioru’...
Lae se întinse iar sub plapumă. Un timp auzi bombănelile celor de afară. Apoi nu mai auzi decât un zumzăit persistent. Închise ochii. Zâmbi. Ăştia n-o să mai vină-n veci pe-aici. Aşa noroi ca-n Satu Nou nu mai există nicăieri în lume. Când plouă mult, se împotmolesc până şi caii. Darămite „Volga“ aia neagră şi Sfântu’, gândi. Zâmbi iar. Şi la cine şi-au găsit să înnopteze? La cel mai prăpădit om din sat. La Dudi. Ori la el i-ar fi putut pune să doarmă în soba mare, dinspre stradă. Două paturi separate... Unde or fi dormit la Dudi? Ăla are şi acum nu dricală cu pănuşi de porumb, ci cu snopi de ovăz. Că lui Dudi nu-i place cum se face groapă-n patul cu dricală din pănuşi. Nu, n-or să mai vină ăştia să-l filmeze pe Băgău în vecii vecilor. Auzi tu! Pe Băgău, pe Dudi... Pe nima-n drum. Şi cine-o fi trebuit să-l joace pe acest Drăgulă, fratele lui Dracula? Dar cine-o mai fi Dracula? 
Lae se întoarse cu faţa la perete. Închise ochii. După un timp, reuşi iar să plutească. Acum plutea mult mai sus. Chiar pe deasupra firelor de curent electric de pe uliţă.
***
Se trezi aproape de prânz cu dureri în stomac. Ceasul CFR arăta aproape de prânz. Sări din pat speriat. De afară se auzea behăitul Marilenei. Apoi un tropăit prin pridvor. Se repezi în tindă. Ieşi în pridvor. Văzu negru-n faţa ochilor. Băgău tocmai o prinsese pe Marilena la înghesuială, între două ciubere, şi o consola de zor. De Bundaş, nici urmă. În gardul dinspre Dudi lipseau vreo trei-patru lăteţe. Lae porni spre grajd. Uşa de lemn era larg deschisă. Lui Lae inima începu să-i bată cu putere. Porni să alerge. Ajunse. Temerea de moment i se confirmă. Calul lipsea. Hamul se afla însă la locul său, în cui. Se apropie. În semiîntunericul din grajd, hamul părea a fi un om. Un om fără gât, dar cu un chip care semăna izbitor cu al străinului. Cu al Sfântului. Lae întinse mâna. De cui, peste ham, stătea agăţată o mască. În locul ochilor albaştri ai lui Roger Moore, două orbite goale. Lui Lae i se păru că aude un nechezat. Apoi zarvă mare pe uliţă. 

 

____________________

 

Duşan Baiski 

Păsări pătrate pe cerul de apus 

Editura "Marineasa"din Timişoara 2006 (proză scurtă) 

ISBN 973-631-293-3 

© Duşan Baiski şi Editura Marineasa

No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 223 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 0 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 186554
    • Unique Visitors: 8723
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter