Dușan Baiski

Miloš Urošević scria pentru membrii listei de discuţii serbianforum (http://www.eGroups.com/list/serbianforum): „Pe CNN au publicat faptul că Pentagonul are probleme cu identificarea ţintelor pe care le-au nimerit sau nu. Pentru aceasta se folosesc de orice izvor de informaţie, oricum şi de acesta de faţă (lista de discuţii, n.n.). Vă rog, fraţilor din Iugoslavia, nu descrieţi detaliat ceea ce a fost nimerit (de bombe, n.n.), ci doar din ce direcţie s-au auzit detonaţiile. Cu cât sunteţi mai nehotărâţi, cu atât mai bine.” Nu cumva era vorba de un ordin prin CNN pentru spionii americani aflaţi în acel timp pe teritoriul Iugoslaviei să-şi facă mai bine treaba şi să trimită detalii despre efectele bombardamentelor? Sau să fi fost însuşi individul cu numele de Miloš Urošević cel care a retransmis acest ordin, spionii americani fiind cuplaţi la lista de discuţii serbianforum? Evident, totul este posibil. Nu există mijloc mai facil pentru transmiterea de informaţii decât Internetul, mai cu seamă că poşta electronică poate transporta de la expeditor către destinatar nu doar un banal text, ci şi imagini statice ori în mişcare şi fişiere audio. Este adevărat că în Timişoara, în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989 şi chiar în ianuarie 1990 era relativ periculos să fii văzut pe stradă fotografiind ori filmând. Însă pe-atunci încă mai persistau prejudecăţile şi ferocea teamă de Securitate. În 1999, însă, când existau aparate digitale de fotografiat şi filmat miniaturale, nu era greu să filmezi un pod distrus la Novi Sad, să fugi în apartament şi să transmiţi imaginea direct din aparat, prin e-mail, către cel care te-a angajat să spionezi. Chiar şi într-o Iugoslavie cum era cea de sub Milošević, aflată în plin război. În acelaşi mesaj, Miloš Urošević îi sfătuia pe membrii listei de discuţii să viziteze site-urile albaneze, citând „Kosova press” care dădea informaţii despre poziţiile exacte ale forţelor iugoslave la Drenica şi în alte localităţi din Kosovo, şi să anunţe cele mai apropiate posturi de miliţie care, la rândul lor, să anunţe armata că se află în pericol. În încheiere, Urošević scria: „Acţiunea: Toţi suntem ţinte!“