Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Hakingul, între patriotism şi terorism

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

În timpul agresiunii N.A.T.O. asupra Iugoslaviei, atacurile şi pătrunderile neautorizate efectuate de către sârbi într-o mulţime de pagini şi site-uri web au cunoscut o nouă dimensiune, opinia publică iugoslavă şi o bună parte a lumii acceptând ideea că există şi un alt fel de hacking şi anume hackingul patriotic. În permanenţă, însă, rămâne în prim-plan acelaşi semn de întrebare: unde se află graniţa între legal şi ilegal? În mod clar, totul depinde de partea de baricadă unde se află hackerul/crackerul, respectiv cel atacat. În acest context, americanii, cei mai vânaţi de iugoslavi, au catalogat atacurile drept crackuri, ilegalităţi etc. De partea cealaltă, iugoslavii au etichetat acţiunile respective drept hackuri perfect legale, mai cu seamă că acţiunea în forţă a N.A.T.O. nu a fost decât o grosolană agresiune, fără nici un temei legal. Aşadar, dacă facem apel la etică, trebuie să aplicăm acelaşi standard atât pentru acţiunile forţelor N.A.T.O., cât şi pentru atacurile digitale ale iugoslavilor şi aliaţilor lor: ori amândouă au fost legale, ori amândouă au fost ilegale. Dublul standard este încă, din nefericire, frecvent utilizat în relaţiile internaţionale, dreptate având cel puternic, câinele (democraţia nefiind pentru căţei). Scena politică internaţională pare mai curând un teatru de luptă între bandele mafiote din New York, de exemplu. Iar democraţia pare mai curând praf în ochii celor slabi. 

Iată că, astfel, chiar şi crackerul cel mai înrăit poate deveni un erou popular dacă, în timpul unei confruntări militare, intră în luptă de partea poporului său şi atacă, printr-o metodă sau alta, pagini şi site-uri web ale duşmanului. Desigur, într-o lume normală, el ar fi un proscris vânat inclusiv de poliţia ţării sale. În plin război, însă, atacurile sale pot servi o cauză mai mult sau mai puţin dreaptă. Iar el, hackerul, respectiv crackerul, aşa cum spuneam şi în rândurile de mai sus, poate fi un erou popular.  
Hackingul patriotic a ajuns o temă extrem de generoasă pentru cei care studiază fenomenul Internet. Ne vom limita totuşi la studiul noţiunii de bază: hackingul, dar şi la practicienii săi, hackerii, respectiv crackerii. 
În general, hackerii acuză mass-media de faptul că-i confundă cu crackerii, cei care, în accepţiunea hackerilor, sunt adevăraţii piraţi informatici. Ei, hackerii, susţin că respectă un fel de cod cavaleresc: niciodată să nu faci pagube, niciodată să nu furi şi niciodată să nu te laşi descoperit. „Doar o provocare a inteligenţei (vezi www.munty.150m.com/Hack/intro-htm, care preia materialul de la Cyberwarrior). Niciodată cu intenţie criminală. Cultura hacker este legată de numele marilor universităţi americane (Harvard, Berkley, Stanford) unde, de regulă, toţi studenţii sunt hackeri.” Ceea ce însă uită aceşti teoreticieni ai hackingului este una dintre legile fundamentale ale democraţiei: respectul faţă de proprietate. Dacă un hacker pătrunde în sistemul meu informatic el este un hacker. Dacă acelaşi individ începe să-mi fure date sau să-mi şteargă fişierele, el este un cracker. Numai că în ambele cazuri este vorba în primul rând de o intrare neautorizată, deci de o violare a proprietăţii. Chiar dacă hackerul declară că doar a vrut să studieze, să înveţe. Prin urmare, fără intenţia de a polemiza cu hackerii, ne vom asuma punctul de vedere al mass-media şi vom pomeni de crackeri doar acolo şi când va fi neapărat cazul.  
Pe lângă hackingul patriotic există şi cel politic, în care un hacker demonstrează prin fapta sa, evident, că nu este de acord cu ideile propagate de un om sau un partid politic şi decide să atace o pagină web, de regulă cea de început (indexul), sau chiar un site întreg. Pe de altă parte, se mai poate vorbi de un hacking antistatal, când un hacker atacă paginile web sau site-urile unor instituţii de stat pentru că nu este de acord cu una sau cu mai multe laturi ale politicii unui stat dintr-un domeniu sau altul. Sau ia atitudine împotriva celor care au pedepsit un alt hacker, caz în care se poate crea chiar un curent internaţional de pedepsire a pedepsitorului, aici celebru fiind cazul lui Michnik. După atacul asupra World Trade Center din 11 septembrie 2001, a apărut aşa-numitul terorism cibernetic şi care, susţine mass-media, ar consta din folosirea Internetului de către grupările teroriste de tip Al-Qaeda pentru comunicaţii, recrutare şi colectare de fonduri. „Chiar şi acum – scria cotidianul bucureştean «România Liberă» la 11 septembrie 2002 -, în condiţii de securitate sporită, Al-Qaeda se foloseşte de internet pentru a pune la cale noi atacuri. Experţii au ajuns la concluzia că teroriştii au studiat cu mare atenţie sistemul telefonic american, alimentarea cu apă, serviciile publice, dirijate computerizat.” Acelaşi cotidian citează un oficial de la Centrul de protecţie a infrastructurii din cadrul F.B.I. care afirmase că „Nu pot să dorm de teama unui atac clasic, fizic, combinat cu un atac cibernetic care ar distruge sistemele noastre de intervenţie în caz de situaţii de urgenţă”. Pare totuşi de necrezut nu faptul că nu ar putea exista pe viitor asemenea atacuri, ci faptul că, deşi previzibile, asemenea riscuri sunt efectiv acceptate. A lăsa la îndemâna hackerilor, crackerilor ori a altor persoane controlul asupra, să zicem, alimentării cu apă a unui oraş este nebunie curată atâta vreme cât se poate izola complet de exterior orice reţea de calculatoare. Nu este departe în urma noastră virusul mileniului, care aproape că a isterizat o planetă întreagă şi nu a fost decât un bluf. Ce anume se urmăreşte prin crearea unor asemenea stări de panică nu e uşor de ghicit. Însă, în mod cert, cineva câştigă din asemenea manipulări în masă.  
În 1997, televiziunea rusă anunţa: „încercările repetate ale hackerilor de a pătrunde în sistemele informatice ale instituţiilor de stat”. Şeful agenţiei federale pentru comunicaţii afirma că folosirea cu rea intenţie a tehnologiei moderne de telecomunicaţii poate „influenţa psihologia unor întregi naţiuni”. Nu se cunoaşte ce efect a avut în Belarus atacul hackerilor asupra site-ului preşedintelui Belarusului, Lukaşenko, în care fotografia acestuia din urmă începea să se transforme în portretul lui Hitler, apoi în cel al lui Stalin, pentru a redeveni la chipul preşedintelui, dar cu siguranţă a provocat cel puţin o mulţime de zâmbete. 
În ultimii ani, s-a constatat că grupurile care activează în domeniul politicului organizează tot mai multe atacuri de tip hacker din ce în ce mai sofisticate. Aici este vorba despre agende politice naţionale, internaţionale şi transnaţionale. Astfel, o grupare de hackeri care activa sub denumirea de „Mossad”, a atacat site-ul oficial al preşedintelui iranian Mohammed Khatani. 
În 1998, în Australia, în pragul alegerilor, un hacker necunoscut a modificat pagina oficială a Partidului Liberal, ministrul liberal al afacerilor externe, Alexander Downer, devenind, în opinia hackerului, „ministrul pentru umilinţa externă”. Mai mult decât atât, intrusul a legat pagina ministrului cu cea a Disneyland-ului, iar paginile altor miniştri, cu pagini porno de pe Internet. Ministrul pentru relaţii de muncă, Peter Reith, a devenit „ministrul distrugerii locului de muncă şi a dreptăţii, pentru Gestapo şi propagandă”.  
Kashmirul, provincia indiană dorită atât de mult de islamiştii pakistanezi, a fost nu o dată mărul discordiei şi pe Internet. După ce armata indiană a lansat un site dedicat Kashmirului, hackerii pakistanezi l-au şi atacat. Agenţia indiană de presă PTI a anunţat că atacul l-au înfăptuit „persoane suspectate a fi membri ai serviciilor de spionaj pakistaneze”. Armata a refăcut site-ul, însă hackerii l-au atacat din nou, chiar de mai multe ori. Conflictul este anunţat şi pe site-ul BBC-ului (http://www.monitor.bbc.co.uk/), la 25 octombrie 1998, sub titlul „Războiul lumilor pe Internet”. Se presupune că multe din atacurile pakistaneze aparţin hackerilor din grupul intitulat WFD. În mod cert, conflictul digital indo-pakistanez nu va înceta atâta timp cât problema Kashmirului nu va fi rezolvată convenabil pentru ambele părţi.  
Un an mai târziu, în 1999, Republica Populară Chineză a lansat un site dedicat drepturilor omului. Reacţia nu a întârziat să apară, hackerii care optează pentru libertăţi mai mari decât cele oferite de Beijing atacând imediat după aceea. 
Sub titlul „Pentaguard, cel mai puternic grup de hackeri???”, la adresa http://silviu.4t.com/hack.htm a apărut o adevărată radiografie a unui puternic grup de hackeri români. La un moment dat, aceştia declarau: „Ne-am întors... după o lungă perioadă de tăcere, Pentaguard s-a întors. Cu un nou echipaj format din: Diablo (membru fondator), Halo, Killtec şi G-man. Ca întotdeauna, principalele ţinte sunt serverele militare şi guvernamentale (pentru că acolo se găseşte marfă). Ieri, 26.10.1999, am început un nou război numit: Războiul WWW... un război împotriva Statelor Unite şi a celorlalte state care se cred puternice atunci când luptă cu un adversar mai slab, dar care se sperie când ar trebui să lupte cu un inamic de talia lor...”  
Autorul articolului, bun cunoscător al evoluţiei celor de la „Pentaguard”, aproape că spune în ce oraş activează aceştia: „Nu se ştie cu exactitate când au apărut, cert este doar că cel care a pus bazele acestui grup de «haiduci ai Internetului» e Diablo. De asemenea, componenţa Pentaguard s-a schimbat permanent, însă, printre cei mai cunoscuţi se numără G-man, n0nam3, Light, H3X0r (alias Andripopa sau Linuxman), Beculetz (alias joaka cruce) si BM-Freak. […] De multe ori, paginile modificate conţineau menţiunea «Copyright WRHC (West Romanian Hackers Corporation)»”. În textul de mai sus apare un nume care te duce cu gândul la una dintre melodiile lui „Phoenix”, legendara formaţie de muzică din Timişoara, şi anume „Andripopa”. La fel şi menţiunea: „Copyright WRHC (West Romanian Hackers Corporation)”. Dar cel mai convingător argument nu este că Pentaguard s-a aliat cu hackerii ruşi, ci faptul că membrii săi au început un „război WWW” împotriva Statelor Unite ale Americii. Or se ştie că în Banat trăiesc cei mai mulţi etnici sârbi din România, iar timişorenii au înţeles poate cel mai bine nedreptatea ce li s-a făcut sârbilor prin agresiunea N.A.T.O. asupra Iugoslaviei. În colaborare cu hackerii ruşi de la „KpZ”, cei de la „Pentaguard” au atacat în câteva săptămâni 21 de servere militare ale SUA. Dar iată încă un fragment din textul de pe http://silviu.4t.com/hack.htm: „Anul 1999 a reprezentat însă un adevărat coşmar pentru americani, după ce Pentaguard s-a aliat cu KpZ, un grup de hackeri din Rusia. Cele mai mari succese le-au avut conducătorii acestora, Diablo şi Windows 95, care în câteva săptămâni au atacat 21 de servere militare ale SUA. Mesajele lăsate, uneori pline de umor, se referă, în general, la politica practicată de anumite state şi la încălcarea drepturilor omului. De exemplu, pe un site al US Navy apare următorul mesaj: «Motivul pentru care am spart acest server este următorul: Când Miloşevici a început să omoare albanezi în propria lui ţară (Kosovo este o parte a Serbiei) aţi început războiul împotriva lui pentru a-l pedepsi. Foarte bine! Acum vine întrebarea: Rusia a început să omoare civili ceceni. Unde este armata SUA? Unde sunt faimoasele bombardiere F117? Unde sunt rachetele Tomahawk? Auuuuu... vă temeţi de Al Treilea Răboi Mondial! În cazul acesta va trebui să vă descurcaţi cu Războiul WWW. Pentaguard, cu o nouă echipă condusă de Diablo, porneşte noul război pentru a arăta lumii că unii oameni au curajul de a înfrunta orice putere de pe glob. Nu contează de unde este sau cât de mare este armata sa. Vom câştiga acest război!»” 
Exemplul de mai sus le conferă celor de la „Pentaguard” o aureolă de eroi. Iar acţiunile lor par fireşti într-un context în care marile puteri aplică diferite standarde în relaţiile interstatale.  
În octombrie 2002, motorul de căutare www.google.com dădea nu mai puţin de 900 de adrese conţinând numele de „Pentaguard”. Poate cea mai completă istorie despre acest cel mai cunoscut grup de hackeri români se găseşte la adresa www.halbasus.go.ro şi este, probabil, realizată de unul dintre membrii grupului. Autorul descrie, succint, momentele naşterii grupării, în 1998, fără a numi oraşul. Potrivit www.transindex.ro, acesta ar fi Oradea. Un capitol care avea să „consacre” acest grup a început în ianuarie 1999, când guvernul chinez a condamnat la moarte doi hackeri care au spart o bancă şi au furat 10 000 de dolari. Cităm: „Era o încălcare grosolană a drepturilor omului. Întreg underground-ul a ripostat... Hackeri de peste tot atacau serverele chinezilor... PentaGuardul nu a făcut excepţie şi câteva site-uri ale guvernului chinez au fost sparte ca semn de protest faţă de legile lor stupide.” Dacă e să ne luăm după informaţiile din www.halbasus.go.ro, episodul KpZ a fost mai mult un concurs între Diablo, cel care a pus bazele grupului românesc, şi hackerul rus care-şi spunea Windows 95, cei doi întâlnindu-se în timp ce Diablo spărgea o pagină anonimă. Cităm din nou: „…cei doi au ajuns la o oarecare prietenie şi Windows 95 a lansat o provocare. Site-uri .gov si .mil... un subiect tabu la acea oră... nimeni nu se atingea de ele (nu ştiu din ce motiv). Cine sparge mai multe pagini .gov si .mil... Şi cursa a început... La sfârşitul zilei, KpZ a spart 3 site-uri... Diablo 18... oricum site-urile aveau aproximativ acelaşi text (KpZ and PentaGuard forever :))... atunci a intrat PentaGuardul în atenţia presei... şi după acea colaborare ciudată PG-ul nu a mai făcut alte colaborări. 
Acest moment a fost unul care a format stilul PG... de aici încolo PG a spart (cu mici excepţii) doar site-uri .gov şi .mil... pentru a demonstra că şi ele sunt site-uri la fel de vulnerabile... şi un nume că NASA sau US Air Force nu poate proteja un server. De aici încolo au urmat o grămadă de hackuri... de la nasa.gov-uri până la .navy.mil şi .af.mil-uri nimic nu a fost lăsat neatins...”  
În 2000, Diablo îl întâlneşte pe [LiGHT], din acelaşi oraş, apoi pe n0_nam3, „colegul, prietenul şi verişorul lui [LiGHT]”. La rândul său. [LiGHT] „…întâlnise câţiva tipi din Timişoara… BM-Freak, beculetz şi H3X03…” Cei şase vor băga spaima în administratorii de pe Internet. Cităm din nou: „... la turma de .gov-uri si .mil-uri care a dat culoarea PG-ului acum s-au adăugat noi victime autohtone... ministerul finanţelor (de multe ori), romtelecom (numa’ de vreo 2 ori), RASDAQ, eximbank, porsche.ro, europeandrinks, şi altele (cateva ISP-uri, etc...). PG era deja un nume binecunoscut pentru presa română şi cea străină, s-au scris articole, interviuri (mai mult sau mai puţin corecte:), etc. poate acesta a fost apogeul grupului...” Între timp, BM-Freak este obligat să părăsească grupul, locul său fiind luat de către Jaymzu, „administrator şi hacker liber profesionist”. În 2001, Diablo şi [LiGHT] pun la cale ceea ce mai târziu a fost declarat, cităm: „cel mai sistematic atac asupra unor servere guvernamentale din toata lumea”. Scenariul a fost simplu, povesteşte autorul istoriei grupului: „[LiGHT] şi Diablo, închişi într-o cameră cu ţigări, beri şi două calculatoare legate la net printr-un dial-up. Operaţiunea a început la 10 seara şi s-a terminat pe la 6 dimineaţa... Rezultatul? O grămadă de servere sparte. Ziarele vuiau... PG (Pentaguard, n.n.) era din nou în atenţia presei... era deja timpul să reintre în underground.” Acum, pentaguarzii s-au liniştit, unii fiind la facultate, iar alţii ocupându-se de lucruri mai cuminţi. Scurta şi interesanta istorie a grupului se încheie cu un şir cuprinzând adresele unora dintre site-urile atacate, precum şi adresele la care se pot vedea şi rezultatele de la vremea respectivă ale atacurilor (mirror) din 2000 şi 2001. Printre adresele atacate şi menţionate pe site-ul www.attrition.org (54 de poziţii) se află şi următoarele: US Naval Hospital, Yokosuka Japan (http://www.nhyoko.med.navy.mil), NASA COTS Year 2000 Software Compliance Tracking Database (cotserver.lerc.nasa.gov), #2 Fe-deral Maritime Commission (http://www.fmc.gov/), Department of the Treasury - CSM (http://www.ots.treas.gov/), McGhee Tyson Air National Guard Base, Knoxville (http://www.tnknox.ang.af.mil/), #2 Ministry of Foreign Affairs of Georgia (http://www.mfa.gov.ge/), US Courts, District of Idaho (http://www.id.uscourts.gov/), US Courts (http://www.idd.uscourts.gov/), US Office of Surface Mining (U.S. Department of the Interior) (http://www.coh.osmre.gov/), US Department of the Interior, Alaskan Office (http://www.ak.doi.gov/), Australian Institute of Marine Science (http://www.aims.gov.au/), Naval Air Facility in Washington (http://www.nafwash.navy.mil/).  
Lista unei părţi a site-urilor sparte de către membrii Pentaguard se găseşte la adresa http://www.attrition.org/mirror/attrition/pentaguard.html. Un interviu cu Diablo a fost accesibil pe site-ul www.epress.ro. Ce anume se putea citi la un moment dat pe site-ul Ministerului Finanţelor din România, spart de acelaşi grup, se poate citi la adresa http://floweros.tripod.com. Taxa pe prostie, instituită de „Noua coaliţie guvernamentală formată din: Pentaguard, Getto Daci şi Institutul Român de Cercetări Alcoolice”, care a preluat controlul Ministerului Finanţelor, a făcut furori în România: „Pentru a spori veniturile bugetare, Ministerul Finanţelor introduce taxa pe prostie... Această taxă poate aduce venituri nelimitate pt că ştim de la chimie că în lume există 2 elemente omniprezente: hidrogenul şi proştii... Această taxă va creşte proporţional cu mărimea funcţiei... deci dacă un măturător de stradă va plăti 100.000 lei, un preşedinte prost poate ajunge să plătească o sumă de: 10.000.000.000.000.000 lei.... Deci avertizăm pe domnul Ion Iliescu ca să se gândească de 2 ori sau de 3 ori înainte de a candida pentru că dacă vine el la putere România va putea trăi numai din impozitul pe care îl plăteşte domnia sa pe prostia pe care are tupeul de a o afişa.”  
„Monitorul de Braşov” (www.brasov.monitorul.ro) titra pe 5 noiembrie 1999: „Noi năzbâtii ale hackerilor români”, în cauză fiind, evident, grupul Pentaguard, format din „patru băieţi şi două fete”. Referindu-se la Diablo, ziarul scria că „… s-a aliat în luna ianuarie cu Windows ’95, liderul organizaţiei «Kp2» din Rusia, declanşând World Wide Web War sub deviza «Russia and Romania For Ever». În primele două luni de alianţă, cele două organizaţii au reuşit să distrugă 21 de servere guvernamentale sau militare americane sau chinezeşti.”  
Pe site-ul www.chip.ro, sub titlul „Atacul hackerilor şi contraatacul providerilor”, apare un text în care se face referire şi la Pentaguard: „Un alt exemplu convingător referitor la vulnerabilitatea pe Internet îl reprezintă acţiunile hackerilor români Pentaguard; aceştia susţin că hackurile au motivaţie politică, dar fac acest lucru şi din pură distracţie. Consideraţi de CNN ca fiind pe locul I, precum şi atenţia deosebită pe care le-o poartă americanii, sunt lucruri datorate faptului că grupul Pentaguard a spart site-ul trezoreriei Statelor Unite în 15 secunde, precum şi o serie de site-uri româneşti oficiale: Romtelecom, Universitatea din Timişoara, TVR, Ministerul de Finanţe.” Referire la acel loc I deţinut la un moment dat de către cei din Pentaguard, clasificare realizată de CNN, face şi site-ul www.transindex.ro/magazin/ în 19 februarie 2001. După Pentaguard, cu 154 de site-uri sparte (din care 78 gov. şi mil.) urmau: grupurile de hackeri AntiChrist, cu 136 de spargeri, Global Hell (111), hV2K (53), Level Seven (59), KpZ (48), forPaxe (62), Team Spl0it (42). 
În 1999, după nouă luni de căutare a unei fisuri în sistemul providerului irlandez „Connect Ireland”, au avut loc optsprezece atacuri simultane, astfel că proprietarul a fost nevoit să întrerupă temporar serviciile de profil către toţi clienţii săi şi să-şi instaleze un hard disk mai puternic şi programe performante. Dar cine au fost furioşii atacatori? Se crede că organizatorul a fost guvernul indonezian, iar hackerii au atacat din diverse locuri, din S.U.A până la Australia. Motivul atacurilor l-a constituit găzduirea de către „Connect Ireland” a site-ului conducătorilor luptei pentru independenţă a Timorului de Est (până de curând aflat sub stăpânirea Indoneziei), respectiv Ramos Horta şi episcopul catolic Carlos Belo, care au primit împreună, în 1996, pemiul Nobel pentru pace.  
De serviciile hackerilor se folosesc inclusiv guvernele şi partidele politice. Un exemplu concludent în acest sens este isprava unor hackeri mexicani care, la comanda Partidului Democrat Revoluţionar, de opoziţie în anul 2000, au spart codul de acces şi au pătruns în serverele guvernului, aflând astfel de fărădelegile de ordin financiar ale acestuia şi pe care a trebuit să le acopere statul mexican prin împrumuturi la diferite organisme financiare străine.  
Scriind în articolul cu titlul „Hackerii pakistanezi au atacat locaţia web a guvernului american”, publicat pe Internet pe 26 octombrie 2001, despre atacul hackerilor pakistanezi asupra serverului NOOA (National Oceanic & Atmospheric Administration), inaccesibil câteva ore, publicaţia iugoslavă „Mikro online” cita mesajul hackerilor şi anume: „Cu toate că guvernul Pakistanului condamnă atacul asupra S.U.A., noi susţinem Al Qaeda. Deţinem câteva informaţii strict secrete ale guvernului american pe care le vom preda organizaţiei Al Qaeda. Daţi-ne pace pentru a avea pace”. Hackerii solicitau S.U.A. să-şi retragă forţele armate din Arabia Saudită, să înceteze bombardamentele asupra Afganistanului şi să limiteze susţinerea Israelului. De menţionat că serverul atacat era unul de rezervă pentru datele meteo pe care NOAA le asigură Direcţiei federale pentru zboruri. 
Unul dintre războaiele cibernetice din Europa a început în 2001, când un ieşean, cu pseudonimul Igu Uiorean, student la Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din Cluj-Napoca, a atacat pagina www.nemnemsoha.hu, un site naţionalist maghiar (vezi www.sinaia.globtel.ro şi www. rdr.go.ro). Titlul paginii maghiare face referire la faptul că membrii grupului nu vor accepta niciodată decizia de la Trianon. Atacul se repetă. Ba, mai mult, românii sunt gata să plătească alte atacuri asupra site-ului. În ajutor le vin, gratuit, hackerii slovaci. Maghiarii apelează la cei mai buni ingineri IT pentru a-şi apăra informaţiile. Apare o pagină nouă cu titlul „olahhak”, un cuvânt compus din „olah” şi „hacker”. În vara aceluiaşi an, românii reuşesc să spargă canalul de comunicaţii maghiar şi intră în posesia unor date secrete privind codurile de siguranţă ale site-ului adversarilor. În noiembrie, site-ul este spart, iar conţinutul paginilor – modificat. Coaliţia româno-slovacă, scrie „Ziua”, reuşeşte să descarce documente cu date concrete anti-româneşti. Membrii grupului românesc au declarat că în intenţia lor a fost să predea serviciilor secrete româneşti „prada de război”. Pe fir intră Poliţia română. Grupul lui Uiorean îşi încetează activitatea. Însă războiul continuă, hackerii naţionalişti români aflându-se în continuare la vânătoare de pagini naţionaliste maghiare. Un grup de hackeri constănţeni a anunţat pe un „chat” al crackerilor că intenţionează să spargă serverul Clubului Trianon. Maghiarii au luat şi ei măsuri, anunţând Poliţia maghiară.  
Pe 11 septembrie, cotidianul bucureştean „Adevărul” anunţa: „Cel mai mare site antiromânesc – spart de hackeri”. În material, autorii scriau, printre altele: „Una dintre paginile tapetate cu lozinci şi imagini revizioniste a fost acoperită cu un uriaş steag românesc sub care scrie «Transilvania este a României». Este a doua oară când hackerii români – cunoscuţi mai mult drept «carderi» (spărgători de cărţi de credit) – se implică «ideologic»”. Site-ul antiromânesc atacat nu era altul decât acelaşi pomenit mai sus, adică site-ul cu adresa www.nemnemsoha.hu.  
Acest război a luat amploare atunci când românii şi maghiarii nu s-au limitat la a sparge site-urile naţionaliste şi revizioniste, ci au trecut şi la spargerea căsuţelor poştale personale. Ziarul „Ziua”, care a urmărit îndeaproape luptele, susţine că redactorii săi au primit însă şi mesaje prin care o serie de hackeri români şi maghiari şi-au exprimat dezacordul faţă de acţiunile colegilor lor. Un membru al R.H.C. - Romanian Hacking Community, a scris: „Sunt membrul celui mai mare grup de hackeri din România [...]. Vă scriu referitor la războiul declarat împotriva hackerilor unguri de către hackerii români, război care practic nu există, deoarece cei 4 sau 5 care au spart site--ul guvernului Ungariei nu pot fi numiţi o grupare. [...]. Grupul nostru are scopul de a ajuta şi nu a distruge, nu de a crea probleme şi conflicte între cele două ţări. Nu ne place să fim numiţi «piraţi», deoarece grupul nostru are un scop benefic, prin securizarea serverelor care ar putea cădea pe mâini «criminale»”. Dar, scria în acelaşi cotidian, grupării lui Uiorean i s-au alăturat cei din „TeamBucTm”, care s-au angajat să ajute grupul clujeanului şi să facă ravagii prin paginile maghiare: „...sper să putem să ne ţinem de cuvânt şi să pice multe. să vadă şi iei ce înseamnă adevărat «război» cu românii în domeniul internetului.” Reacţia hackerilor maghiari nu s-a lăsat mult aşteptată, scria Laszlo Kallai în „Ziua”. Într-un e-mail, un oarecare Miki scrisese: „stiu foarte bine ca gasca Ta a spart site-ul unguresc ai sa suporti consecintele in vigoare muiistule. hai ca vom face o vizita in bucuresti si va vom arunca in aer cind nici nu gindesti mincatorule de lebada sinteti lepadatura europei.” 
În mai 2001, cei de la http://pcnen.cg.yu preluau o ştire apărută în publicaţia londoneză „Independent” şi potrivit căreia oraşul Priština din Kosovo a fost paralizat întrucât numeroase organizaţii internaţionale şi neguvernamentale, cyber-caffé-uri şi oameni de afaceri au fost deconectaţi de la Internet. Unicul provider, IPKO, acuza pentru aceasta Serbia, întrucât în ultimele 18 luni hackerii sârbi au atacat de nenumărate ori sistemul IPKO, ceea ce a determinat provider-ul american „Interpacket” să întrerupă, la rândul său, colaborarea cu IPKO pentru a-şi proteja propriul sistem. În ajutorul kosovarilor a sărit un provider norvegian, care a încercat fără succes să salveze reţeaua kosovară. „Independent” arată că este vorba despre unul dintre cele mai noi episoade în îndelungatul război electronic balcanic. Dacă, după multe confruntări pe Internet, Serbia şi Croaţia au încheiat pacea, incidentele au devenit tot mai numeroase între războinicii electronici din Kosovo şi Macedonia.  
În primăvara lui 2001, coliziunea dintre un avion american de spionaj şi un avion chinezesc de vânătoare s-a soldat cu moartea pilotului chinez. Rapid, hackerii chinezi au solicitat mobilizare generală în mediul lor şi atacul asupra „ţintelor” Internet americane.  
Doar în luna mai 2001, site-ul Casei Albe a fost spart de hackeri de cel puţin trei ori şi aceasta în acelaşi fel: prin atacuri DoS. A treia oară, site-ul atacat a fost inaccesibil mai mult de şase ore, suspectaţi de atac fiind hackerii chinezi. La începutul lunii mai, hackerii chinezi au realizat, aşa cum, de fapt, au şi anunţat înainte, sute de atacuri asupra site-urilor americane, printre altele fiind grav afectat şi serverul de e-mail al Camerei Reprezentanţilor. Responsabili ai atacurilor asupra a numeroase ste-uri guvernamentale şi comerciale americane s-au declarat a fi cei din grupul autointitulat „Uniunea Hackerilor din China” (Hongke Union) care, la un moment dat, au anunţat prin pagina web „ChinaByte” că după ce au atacat mai mult de o mie de site-uri americane şi-au îndeplinit ţelurile contraatacurilor şi că următoarele atacuri antiamericane nu mai sunt acţiunea lor. În final, au declarat că „Prin această acţiune am dovedit că sentimentul patriotic încă mai există în inimile chinezilor”. Desigur, fiind vorba de China, eşti foarte tentat să afirmi că în spatele acestor atacuri nu poate să stea decât o grupă de specialişti IT chinezi, fie aflaţi în solda Guvernului comunist, fie informaticieni din cadrul armatei chineze. Cum tot atât de bine nu este exclus ca hackerii din „Hongke Union” să fie totuşi tineri chinezi puternic îndoctrinaţi cu ideologia comunistă. Prea puţini ar crede că, totuşi, nu puţini oameni, din indiferent ce ţară aflată sub indiferent ce sistem politic, pot da dovadă de patriotism când e vorba de relaţia ţării lor cu o alta, percepută ca fiind agresoare. 
Printre site-urile atacate se număra şi www.leg.wa.gov, unde se aflau informaţii despre executivul şi legislaţia americană şi unde, după un atac al hackerilor, s-au ivit mesaje scrise în limba chineză. Între timp, pilotul american al avionului de spionaj EP-3E, mai norocos decât nefericitul său coleg chinez, s-a decis să scrie o carte despre incidentul prin care a trecut şi despre cele 11 zile de prizonierat la chinezi. 
Din nefericire, Internetul poate fi foarte uşor un mijloc de dezinformare în masă, cu efecte la nivel global. Cititorul poate să-şi imagineze diverse scenarii având drept punct de plecare un eveniment deosebit, petrecut în 12 iulie 2000. Site-ul cunoscutului cotidian belgrădean „Politika” a fost atacat, în el fiind inserată o notă prin care se anunţa faptul că preşedintele Slobodan Milošević a fost atacat de un grup de terorişti la reşedinţa sa din cartierul rezidenţial belgrădean Dedinje. Rănit fiind, a fost de urgenţă dus la spital. După câteva ore în care medicii au încercat să-i salveze viaţa, preşedintele Iugoslaviei a decedat. „Aşteptăm în continuare informaţii. Urmăriţi programul nostru şi site-ul nostru de pe Internet pentru a afla veşti noi în acest moment greu pentru poporul nostru.”, scriseseră hackerii pe site-ul cotidianului „Politika”. Trebuie reţinut şi faptul că trustul de presă „Politika” dispune, în afară de cotidianul sus-amintit, de un post de radio şi de unul de televiziune. Cei care au avut curiozitatea să dea curs invitaţiei hackerilor ar fi avut surpriza să constate că atât radioul, cât şi televiziunea Politika emiteau obişnuitele lor programe şi nicidecum muzica clasică, normală pentru asemenea momente. Ştirea a fost preluată de publicaţia belgrădeană în limba engleză „Bilten” şi de corespondentul agenţiei de presă „Reuters”.  
În 14 iulie 2000, apărea şi pe site-ul cu adresa http://vojvodina.com ştirea că hackerii au reuşit să spargă site-ul publicaţiei belgrădene „Politika” şi să insereze informaţia cum că preşedintele Iugoslaviei, Slobodan Milošević, a fost ucis de explozia unei bombe. Buletinul independent „VIP” a dat şi el publicităţii conţinutul informaţiei: „Preşedintele iugoslav Slobodan Milošević a decedat din cauza rănilor cauzate de explozia unei bombe amplasate în buncărul său de pe Dedinje”. 
Evident că lumea, îndeosebi ziariştii şi diplomaţii, a dat năvală să vadă informaţia cu pricina pe site-ul „Politica”. Numai că izvorul notei mincinoase nu mai exista, site-ul fiind repede refăcut de către proprietari, de unde şi concluzia că fusese doar o acţiune de hacking. Dar acest lucru l-ar fi putut presupune şi cei care au preluat informaţia privind moartea lui Milošević, mai cu seamă că Internetul ar fi fost ultimul loc unde să apară o asemenea informaţie. Aşadar, iată că pe Internet nu este nimic sigur nici din acest punct de vedere, o informaţie abil strecurată pe un site oficial, prin hacking, evident, sau o informaţie falsă inserată dinadins pe un site oficial pot să inducă în eroare. Pornind de la această premisă, scepticii ar putea spune că Internetul nu prezintă nci un fel de garanţie dacă informaţiile pot fi atât de uşor falsificate. Dar putem oare spune cu mâna pe inimă că celelalte mijloace de informare în masă, cum ar fi televiziunea, radioul, publicaţiile sunt mai sigure? Parţial da, fiindcă în aceste cazuri informaţia falsă poate fi introdusă doar de cel care lucrează la unul dintre aceste mijloace de informare în masă şi nicidecum de vreun hacker. Se întâmplă deseori ca hackerul să fie unul dintre angajaţii cu acces la site-ul companiei unde lucrează. În „hacker” nu se poate însă transforma şi angajatul unei televiziuni, de exemplu? Dincolo de toate aceste speculaţii rămâne valabil unul singur şi acelaşi lucru: mijloacele de comunicare/informare în masă nu sunt şi nici nu pot fi sută la sută sigure şi nu pot ele însele garanta veridicitatea unei informaţii. Să renunţăm la mass-media? La Internet? Desigur că nu. Doar că trebuie să avem întotdeauna rezerve îndeosebi când e vorba de informaţii importante sau extrem de importante şi să le verificăm pe mijloace de comunicare în masă diferite. Abia după aceea putem trage concluzia dacă informaţia este sau nu autentică. 
Pe 18 septembrie, pe site-ul românesc cu adresa http://stiri.rol.ro apărea o ştire preluată de la BBC şi care spunea că, cităm: „Hackeri autointitulaţi «patrioţi» au «spart» mai multe site-uri web, între care şi al talibanilor, piraţii informatici încercând să pericliteze activitatea organizaţiilor şi ţărilor pe care le consideră vinovate pentru atacurile teroriste de marţi.” În aceeaşi ştire se amintea despre un grup de hackeri autointitulat „Dispatchers” şi care anunţase că plănuieşte un atac coordonat asupra infrastructurii computerizate a ţărilor care s-ar putea afla în spatele atentatelor comise pe 11 septembrie asupra Statelor Unite. Ba, mai mult, membri ai grupului amintit s-au şi lăudat că au distrus deja câţiva provideri palestinieni. 
O notă nesemnată, publicată în cotidianul naţional „România liberă” în data de 3 octombrie 2002, relata despre faptul că „S.U.A. au lichidat un site web al Al-Qaeda” la numai 12 ore de la apariţia acestuia. Site-ul respectiv conţinea informaţii referitoare la Osama bin Laden, o declaraţie a secretarului de presă al reţelei Al-Qaeda şi un mesaj către prizonierii de la baza americană Guantanamo din Cuba, prin care aceştia erau îndemnaţi să reziste. Tot S.U.A. au lichidat şi site-ul „Jihadul on-line”, însă acesta a reapărut în octombrie 2002, primele informaţii fiindu-i dedicate lui Khattab, liderul mujahedinilor arabi în Cecenia ucis de forţele armate ruseşti. 
Site-ul Ministerului de Interne al Iranului, cu adresa www.moi.gov.ir, a fost şi el atacat. Indexul (prima pagină) a fost înlocuit cu mesajul „Owned! Ya biatch!”, precum şi de diverse imagini dintre care se remarca poza lui Osama bin Laden cu două pistoale îndreptate spre capul acestuia, se preciza pe www.div.ro. Autori au fost cei din „The Dispatchers”, care au declarat război teroriştilor din întreaga lume.  
Pe 1 aprilie 1999, un anume Adrian le trimitea membrilor unei liste de discuţii un mesaj preluat de la o agenţie internaţională de ştiri, cu subiectul „despre hackerii iugoslavi”, în care se vorbea despre atacurile hackerilor iugoslavi asupra serverelor oficiale ale unor state membre ale N.A.T.O. În finalul textului în limba engleză, acelaşi Adrian încheia: „Patrioti baietii, n-am ce zice :-)”. Răspunzând la acest mesaj, un anume Sabin spunea: “... corect...a propos de patriotism, ati auzit ca Djeordjevici , jucator de fotbal de la Metz si-a luat «concediu» pe perioada razboiului si s-a dus la Belgradpentru a fi alaturi de compatriotii lui. imputiti rau de tot americanii astia ca isi baga nasul si bombele pe unde au kef, nu?” 
Numărul atacurilor informatice a crescut doar în perioada ianuarie - iunie 2002, faţă de întregul an 2001, cu 64% (www.zidezi.ro). Această informaţie a fost publicată de către compania Riptech, care a încercat să sublinieze faptul că atacurile hackerilor au tendinţa de a deveni din ce în ce mai sofisticate. Din numărul total al atacurilor date de hackeri în perioada ianuarie-iunie 2002, 4/5 au fost date de către „piraţi“ din: Statele Unite ale Americii, Germania, Coreea de Sud, China, Franţa, Canada, Italia, Taiwan, Marea Britanie şi Japonia. Elan Yoram, unul dintre autorii acestui raport, a ţinut să facă precizarea că aceste cyber-atacuri pot proveni şi din ţări cunoscute ca fiind adăpostul anumitor grupări teroriste. Printre aceste ţări au fost menţionate Iran, Pakistan, Kuweit şi Indonezia. „Este aproape imposibil să se stabilească o linie de demarcaţie clară între atacurile hackerilor şi cyber-terorism, deoarece ambele tipuri de atacuri se fac tranzitând spaţiul internetic, folosind de cele mai multe ori serverele publice“, a ţinut să sublinieze Yoram. 
„Cooperare «împotriva naturii» între neonazişti şi extremiştii evrei”, titrează cotidianul timişorean „Agenda zilei” în vara lui 2003, preluând un articol de la Agenţia „Reuters”. Iar în subtitlu, aceeaşi publicaţie scrie: „Alianţa a inundat reţeaua mondială cu mesaje de ură la adresa arabilor”. Aşadar, şi mişcarea neonazistă pare că suferă de păcatul numit „aripi”. De la colaborarea dintre nazişti şi musulmani împotriva evreilor, iată că există nazişti „dispuşi să-şi uite propriile vederi antisemite pentru a pune la cale o cooperare uluitoare cu grupări extremiste evreieşti din ţară (Franţa, n.n.). Această colaborare, prin Internet, i-a ajutat pe neonaziştii francezi să-şi transplanteze mesaje de ură împotriva arabilor şi musulmanilor în Orientul Mijlociu, iar pe extremiştii evrei să ştie mai multe despre atacurile prin reţea împotriva site-urilor arabe.” Evident, o asemenea situaţie nu putea să-i scape lui Mouloud Aounit, directorul unei organizaţii antirasiste din capitala Franţei. Acesta a dat publicităţii un raport de 170 de pagini cu privire la paradoxala cooperare născută din ura comună a celor două forme de extremism. Potrivit acestuia, nu mai puţin de 26 de site-uri aparţinând extremei drepte franceze şi grupărilor extremiste evreieşti din Franţa plătesc găzduirea paginilor web pe acelaşi server din S.U.A. cu începere din 1999, anul primului război electronic mondial. Dar, în cele din urmă, scrie publicaţia timişoreană, partajarea comună a spaţiului pe serverul american a luat sfârşit. Motivul: puncte de vedere diferite referitoare la campania americano-engleză în Irak. Pur şi simplu, unii dintre neonazişti (o altă aripă?) nu au fost de acord cu atacul aliat împotriva Irakului. „Pe site-urile respective există şi îndemnuri de asasinare a preşedintelui Jacques Chirac, menţionat cu numele de «Ben Shirak»”, încheie „Agenda zilei”. 
Că Internetul poate fi transformat în armă o dovedeşte şi activitatea cibernetică a aşa-zisului anacronic Phenian. Tot „Agenda zilei” scria pe 17 mai 2003: „Phenianul are o armată de hackeri pricepuţi - Războiul informaţional e în toi”. Potrivit Agenţiei „Reuters”, al cărei material este preluat de publicaţia bănăţeană, „...singurul server care susţine site-urile oficiale nord-coreene se află în Japonia. Dar realitatea este cu totul alta. În Coreea de Nord sunt antrenaţi anual circa 100 de tineri transformaţi în hackeri, soldaţii informaţionali ai regimului.” Vecina din sud, Coreea soră, nu se află aşadar ameninţată numai de rachetele fraţilor comunişti din nord (posibil chiar atomice), ci şi de cyber-atacuri. „La începutul acestui an, un virus a contaminat rapid aproape toate reţelele de calculatoare din Coreea de Sud, blocând şi traficul pe Internet. A fost pentru prima dată când serviciile reţelelor din această ţară au fost afectate într-o asemenea măsură. Se crede că a fost vorba despre un «exerciţiu» de atac lansat de nord-coreeni.” Hoţul neprins este negustor cinstit, spune un proverb românesc. Cel care a afectat traficul pe Internet al sud-coreenilor putea să fie un frate nord-coreean, dar tot atât de bine putea să fie chiar un student sud-coreean. Numai că nu ar fi fost „politic” să nu se profite de o asemenea ocazie pentru a se creea „imagine”. Referindu-se la sud-coreeni în cartea sa „Lacrima - Orient şi occident” (Ed. „Anthropos” Timişoara, 2000, versiune în limba română: Duşan Baiski), scriitoarea taiwaneză Chang Shiang Hua spune la un moment dat: „... o cunoscută mişcare de rezistenţă a studenţilor coreeni, o mişcare a sentimentelor naţionale profunde, a luptei împotriva guvernării, împotriva Americii, poartă pecetea unui fanatism de puber care, de cum trece perioada exaltării tinereşti, deseori se stinge de la sine. Aşa că, la terminarea universităţii, o mulţime de asemenea activişti studenţi extremişti caută de urgenţă debutul în «ape liniştite», ajungând astfel până la companiile americane, care oferă un salariu bun.” Şi cum Coreea de Sud este una dintre cele mai informatizate ţări din lume, cum şi în această ţară pot exista informaticieni cu păreri pro-nord-coreene, nu este obligatoriu de crezut că unul din cei o sută de nord-coreeni pregătiţi pentru atacuri cibernetice este teroristul care a afectat Internetul sud-coreean.  
În baza reclamaţiilor primite de Centrul Împotriva Fraudelor pe Internet din S.U.A. pe parcursul anului 2002, pe primul loc la nivelul ţărilor de pe teritoriul cărora au fost iniţiate fraude se situează Statele Unite, susţine cotidianul „The Sidney Morning Herald”. De ce nu ar fi fost posibil ca „îngheţarea” Internetului sud-coreean să fi fost realizată de S.U.A., tocmai pentru a menţine încordată situaţia din cele două Corei? Desigur, este doar o ipoteză, dar dacă americanii au fost în stare să mituiască generali „loiali” lui Saddam Husein pentru a intra apoi victorioşi în Irak, de ce nu am accepta o asemenea ipoteză şi în cazul la care ne-am referit? Din păcate, doar Dumnezeu ştie care este adevărul. Împreună cu războinicii implicaţi. Referitor la clasamentul întocmit de cotidianul australian, „Renaşterea bănăţeană” din Timişoara enumera şi celelalte ţări din tristul clasament: după S.U.A. urmau Nigeria, Canada, Africa de Sud, România şi Spania. Nu ştim pe ce loc erau situaţi superhackerii singurului abonat nord-coreean la Inernet, Kim Jong-il, dar e cam greu de crezut că providerul japonez ar fi lăsat nesupravegheată activitatea centurionilor comunişti din Peninsulă. O activitate susţinută, menită a bloca serverele Coreei de Sud, ar fi fost depistată imediat. Dar politica e politică. 
În 2002, relatează presa internaţională, preşedintele George W. Bush a semnat o directivă prin care stabilea datele lansării unor atacuri asupra reţelelor de calculatoare ale unor ţări ostile Statelor Unite ale Americii. Acest ordin a fost deconspirat de cotidianul „The Washington Post”. Regulile pentru războiul informaţional au fost pregătite în timp ce Pentagonul lua deja în considerare lansarea unor asemenea atacuri împotriva ţărilor-ţintă, scria „Reuters”. Mecanismul acestui război invizibil şi tăcut s-ar putea să-şi demonstreze capacitatea cu prilejul campaniei militare din Golf, a afirmat un oficial al Pentagonului, citat de cotidianul din capitala S.U.A. Alţi oficiali cu funcţii importante au declarat că S.U.A. nu au lansat niciodată atacuri informaţionale (terorism de stat recunoscut indirect?) pe scară largă, însă de acum Pentagonul a început să lucreze la armele cele mai potrivite pentru atac. „Un scenariu posibil - scria „Agenda zilei” în 2003 - arată cum specialiştii armatei S.U.A., aşezaţi în faţa terminalelor de calculator, neutralizează cu câteva apăsări de tastă reţelele computerizate ale unei ţări ostile «stingându-i» radarele, sistemul energetic naţional şi întreaga reţea telefonică. Asta doar pentru deschidere...”  
Cum vine asta, vă veţi întreba? Orice om normal se întreabă de ce este necesar ca sistemele informatice sensibile să fie interconectate. De aceea pare stupefiantă afirmaţia că un atac terorist ar putea paraliza Internetul. Autori sunt nimeni alţii decât cercetători din cadrul Universităţii din Ohio - S.U.A. Aceştia au demonstrat că principalele oraşe vor avea acces la Internet chiar şi în cazul în care reţeaua va funcţiona la capacitate redusă, în vreme ce oraşele mijlocii şi mici vor fi deconectate. Costurile relativ mari pentru transmisia prin satelit, dar şi pentru cea prin magistralele din fibră optică obligă providerii mai mici să se „aboneze” la cei cu putere financiară mai mare. Astfel că reţeaua seamănă cu o caracatiţă. Dacă este distrus centrul, adică providerul puternic, automat „pică” şi providerii mărunţi. Unul dintre universitarii din Ohio, Tony Grubesic, compara consecinţele unui asemenea scenariu cu acelea care pot interveni în traficul aerian: „În cazul în care condiţiile atmosferice opresc sau întârzie traficul pe un aeroport, ca O’Hare din Chicago, pasagerii din întreaga ţară vor resimţi consecinţele. Acest lucru este valabil şi pentru Internet.” Universitarii americani arată într-un studiu că, după atentatele teroriste din 11 septembrie, mai multe zone din jurul metropolei New York au fost deconectate de la Internet, iar portalurile nu au putut fi accesate timp de două zile. Acelaşi Grubesic este de părere că, din motive de securitate, reţelele de Internet nu trebuie concentrate în marile oraşe şi cere o mai mare descentralizare a Internetului. Ceea ce este echivalent cu a solicita încălcarea regulilor economiei de piaţă prin intervenţia statului care fie sprijină prin fonduri publice întreţinerea unor servere, fie introduce reguli speciale pentru providerii de Internet.  
Atotprezentul „Reuters” este din nou citat masiv pe mapamond la sfârşitul lui octombrie 2002. Astfel, „România liberă” din Bucureşti titra pe 30 octombrie 2002: „Hackerii proislamici pregătesc un război cibernetic”. O banală previziune a cuiva de la cunoscuta agenţie de ştiri sau doar o bucăţică dintr-un scenariu mai amplu de război psihologic? O picătură informaţională în campania de pregătire psihologică a agresiunii americano-engleze împotriva Irakului? Nu ştim, nu putem răspunde. Putem doar specula. Răspunsurile pot fi, în mod firesc, afirmative. Acelaşi „Reuters”, citând experţi în probleme de Internet, preluat de cotidianul naţional românesc, spune că „Hackerii proislamici se află în prima linie a unui potenţial război cibernetic după decizia aşa-numiţilor «hacktivişti» şi a creatorilor de viruşi de a rupe armistiţiul autoimpus după atentatele din 11 septembrie 2001 din S.U.A.“. Piraţii cibernetici prislamici şi-au intensificat atacurile împotriva ţărilor care sprijină războiul dus de S.UA. împotriva terorismului şi campania sa împotriva Irakului, în timp ce virusul „bugbear” şi atacul eşuat asupra Internetului demonstrează că hackerii au ieşit din nou la vânătoare. Firma britanică „MI2G” din Londra a anunţat că octombrie 2002 poate concura la titlul de cea mai neprielnică lună din cauza atacurilor electronice - 16 559 la număr. Aceeaşi companie - care oferă consultanţă privind securitatea pentru bănci şi firme de asigurare şi reasigurare, a subliniat că atacurile motivate politic au crescut semnificativ. „România liberă” citează responsabili ai acestei companii: „Am remarcat că din ce în ce mai multe grupuri de hackeri care sprijină interese islamice au început să se unească, urmărind o agendă comună antiamericană, antibritanică, antiaustraliană, antiindiană şi antiisraeliană.” Dean White, coordonatorul Centrului Sans (dedicat Internetului) pentru Asia-Pacific, referindu-se la părerea experţilor în domeniul Internetului, afirma: „Trebuie să ne aşteptăm la un atac şi să fim pregătiţi, a fost linişte prea mult timp, mai mult ca sigur că urmează să se întâmple ceva.” Potrivit „MI2G”, dintre grupurile de hackeri active în octombrie 2002 trei erau proislamice (din păcate, nu se dă numărul total pentru a ne face o părere clară asupra proporţiei grupărilor proislamice). Cităm din „România liberă” din 30 octombrie 2002: „Unul dintre ele (dintre cele trei grupuri proislamice, n.n.) se numeşte «Unix Security Guards» (USG), un grup de hackeri format în mai 2002 şi despre care se crede că este compus din alte entităţi mai mici, variind de la «EgyptianFighter» până la hackerii din fostele republici sovietice musulmane şi până în Maroc. USG şi-a înzecit atacurile în interval de o lună, de la 21 înregistrate în august, şi până la 207, în septembrie. Numai în octombrie USG, se poate «lăuda» cu 1 511 atacuri. Alte grupuri active de hackeri sunt «FBH» (Federal Bureau of Hackers - biroul federal al hackerilor), bănuit că ar avea sediul în Pakistan, şi «The Bugz» majoritar pakistanez. Creşterea atacurilor virtuale proislamice coincide cu atacul fără precedent de săptămâna trecută pe 9 din cele 13 servere principale care formează coloana vertebrală a reţelei Internet. Oficialităţile de la Washington au încercat să minimalizeze incidentul şi sugestiile că ar fi vorba de «cyberterorism», însă experţii informaticieni spun că, indiferent de vinovat, acest atac a evidenţiat vulnerabilitatea infrastructurii de comandă şi control.” 
O concluzie (de ce nu, sugerată) ce se poate trage este că, dacă se întâmplă ceva rău, indiferent ce, pro-islamicii vor fi de vină şi nicidecum o eroare pur umană sau un atac din interior.  
Ce se întâmplă însă dincolo de fosta „cortină de fier”? O ştire provenind de la aceeaşi atotştiutoare agenţie de ştiri „Reuters” (?!), citând o sursă din cadrul fostului K.G.B., este preluată pe 16 octombrie 2002 de „Renaşterea bănăţeană”: „Hackerii au încercat, în 2002, de un milion de ori să acceseze, în mod ilegal, site-ul oficial al F.S.B. (Serviciul Federal de Securitate rus)... Numărul tentativelor de piraterie informatică s-a dublat în comparaţie cu anul trecut, la data de 1 septembrie depăşind cifra de 760.000 de cazuri, a precizat aceeaşi sursă. Potrivit oficialului din cadrul F.S.B., «nu este vorba de activitatea serviciilor străine», ci de încercările tinerilor preocupaţi de Internet, de a-şi «dovedi îndrăzneala». Hackerii sunt, «cel mai adesea minori, iar dat fiind că nu reuşesc să spargă codurile, nu există vreo acţiune de urmărire», a explicat sursa din cadrul F.S.B..” Aşadar, nici pomeneală de atacuri cibernetice din partea cecenilor sau a aliaţilor acestora. O „omisiune” calculată din partea oficialului F.S.B. citat de „Reuters” sau chiar realitatea? Sau să fi suferit americanii adevărate traume psihice după 11 septembrie şi acum văd în jur doar duşmani? „România liberă” din 11 septembrie 2002 scria, exact la un an după atacul terorist asupra S.U.A.: „Atacurile teroriste împotriva Statelor Unite din 11 septembrie 2001 au atras atenţia asupra unui alt fenomen periculos: folosirea Internetului de către grupările teroriste, pentru comunicaţii, recrutare şi colectare de fonduri. Chiar şi acum, în condiţii de securitate sporită, AL-Qaeda se foloseşte de Internet pentru a pune la cale noi atacuri. Experţii au ajuns la concluzia că teroriştii au studiat cu mare atenţie sistemul telefonic american, alimentarea cu apă, serviciile publice, dirijate computerizat. [...] De altfel, avertismente cu privire la un posibil atac cibernetic s-au înregistrat destul de des după 11 septembrie 2001. Astfel de atacuri sunt greu de prevăzut, iar efectele lor ar fi devastatoare, în condiţiile în care mare parte din servicii - de la tranzacţii financiare la asigurări sociale - se bazează pe Internet şi utilizează baze de date computerizate.” Parcă totul aduce cu isteria provocată de virusul mileniului, care s-a dovedit un mare fâs susţinut cu abilitate de către cei interesaţi. Iată ce scria în 1990 cunoscutul autor de science fiction Arthur C. Clarke în cartea sa „The ghost from the grand banks” (apărută în limba română sub titlul „Fantoma adâncurilor”, Ed. Valdo, 1992): „Până în 1960, din ce în ce mai multe calcule ale lumii fuseseră preluate de computere şi procesul se încheiase acum definitiv. Milioane de memorii optice şi electronice înmagazinaseră trilioane de tranzacţii - practic toate afacerile planetei. Şi, desigur, multe din aceste intrări purtau o dată. Când a început ultimul deceniu al secolului, ceva ca o undă de şoc a străbătut lumea financiară. Şi deodată, dar tardiv, au realizat că celor mai multe dintre aceste date le lipsea componenta vitală. Funcţionarii umani de bancă, cei care ţineau ceea ce încă se mai numea «contabilitatea», arareori se oboseau să scrie «19» înaintea următoarelor două cifre. Acestea erau luate drept bune, era o chestiune de bun simţ. Iar bunul simţ, din păcate, era vădit că le lipsea computerelor. Şi, în primii zori ai lui ‘00, miriade de îndobitociţi de electronică îşi ziceau «00 este mai mic decât 99 ». Aşa că astăzi este mai devreme decât ieri - cu exact 99 de ani. Recalculaţi toate depăşirile de cont, ipotecile, operaţiile curente pe această bază...”  
Evident, uneori nu mai ştii unde se termină imaginaţia şi începe realitatea, însă e greu de crezut că omul se poate lăsa pe mâna computerelor fără a-şi lua toate măsurile de protecţie. Imaginaţi-vă doar o banală pană de curent care să întrerupă un serviciu vital într-un oraş cu două milioane de locuitori. Ar fi o dovadă de prostie crasă pentru un manager să accepte un asemenea lucru. Un banal circuit electric casnic este prevăzut cu siguranţe în caz de scurtcircuit. Darămite un serviciu vital controlat de computer. Da, veţi spune, dar duşmanul poate avea implantaţi oameni în interiorul sistemului. Deci mai rămân 50% şanse pentru un reuşit atac terorist cibernetic. Însă aşa cum înşişi oamenii din cadrul C.I.A., F.S.B. sau S.R.I. sunt, la rândul lor supravegheaţi, şi în serviciile publice vitale, teoretic, ar trebui să existe supervizori. Aşadar, şansele unui atac se reduc la 25%. Ei bine, calculele pot duce chiar până la un 0,001%, ceea ce înseamnă că un atac tot ar fi posibil. Este evident că da. Dar fără a minimaliza rolul controlului cibernetic asupra unor procese din cadrul serviciilor publice, nu putem crede că vreo naţiune este atât de naivă încât să nu dubleze sau să tripleze măsurile de securitate. Şi atunci, la ce bun atâta isterie vizavi de posibilele efecte catastrofale ale unui atac cibernetic? Ne temem oare de calitatea forţei de muncă? Să fie tehnica mai presus de om? Nu mai există nici o fărâmă de patriotism la cei puşi să ne apere? Cercetători ruşi prost plătiţi, ajunşi în slujba lui fitecine, valize atomice vândute pe-un pachet de mahorcă... Totul este posibil. Dar să nu disperăm. Drobul de sare poate fi coborât. 
Practică însă şi americanii hacking-ul patriotic? Se pare că da. „România liberă” din 3 octombrie 2002 scria că S.U.A. au lichidat site-ul „Cercetări islamice” al organizaţiei teroriste internaţionale Al-Qaeda la numai 12 ore de la apariţia acestuia în reţeaua Internet. „În cele câteva ore de existenţă, pe site au apărut informaţii cu privire la Osama bin Laden, o declaraţie a secretarului de presă al reţelei Al-Qaeda şi un mesaj către prizonieri de la baza Guantanamo, prin care aceştia erau îndemnaţi să reziste.” Numai că, asemenea unei hidre cu o mie de capete, de tai un cap, răsare altul. Acelaşi cotidian românesc continuă: „Marţi a reapărut însă pe Internet site-ul «Jihadul on-line», închis de S.U.A. anterior şi care îi aparţine - potrivit ziarului saudit «As Sharq Al Ausat» - lui Abdurrahman Ar-Rashid, cetăţean al unuia dintre statele din Golf. Primele informaţii au fost dedicate în totalitate lui Khattab - liderul ucis al mujahedinilor arabi din Cecenia.” 
Iată însă şi o altă ştire publicată în mass-media românească, de data aceasta în 2003. Site-ul postului de televiziune prin satelit „Al-Jazeera”, al cărui sediu se găseşte în micul stat arab Qatar, a fost blocat în urma a mai multor atacuri. Oficialii postului, citaţi de A.F..P., au dat vina pe americani. Abdel Aziz Al-Mahmud, redactorul şef al ediţiei electronice al „Al-Jazeera”, a declarat că este vorba despre „atacuri masive” declanşate după ce acest cunoscut post de televiziune a difuzat imagini cu cadavrele soldaţilor americani ucişi sau executaţi de irakieni.  
Imediat după atacul terorist asupra World Trade Center din New York, hackeri neidentificaţi au blocat aproape toate paginile oficiale de pe Internet ale Afganistanului, în vreme ce în multe pagini dedicate lui Osama bin Laden şi talibanilor au fost inserate alte conţinuturi. De asemenea, a fost lansat şi un virus denumit „WTC”. Acesta era transmis prin poşta electronică, emiţătorul anunţând în corpul mesajului că fişierul ataşat conţine informaţii despre distrugerea turnurilor gemene (www.danas.org, 18 septembrie 2001). 
Un grup de hackeri pakistanezi a atacat pe 17 octombrie 2001 serverul Administraţiei Naţionale pentru Ocean şi Atmosferă (S.U.A.). În mesajul trimis, hackerii spuneau: „Chiar dacă guvernul pakistanez condamnă atacul asupra S.U.A., noi susţinem Al Qaeda. Deţinem nişte informaţii secrete aparţinând guvernului american pe care le vom preda organizaţiei Al Qaeda. Lăsaţi-ne în pace şi vă vom lăsa în pace.” După cum scria pe www.sksu.net, hackerii solicitau S.U.A. să-şi retragă forţele armate din Arabia Saudită, să înceteze să bombardeze Afganistanul şi să înceteze să susţină Israelul. De asemenea, mai ameninţau că vor schimba faţa altor site-uri, însă nu vor fura date întrucât acest lucru nu este etic. 
Interesant este însă faptul că, prin atacul din11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene World Trade Center, Al Qaeda devine cea dintâi organizaţie ca fiind „statul virtual” „Statul virtual, scrie Philip Bobbitt în «Time», citat de publicaţia croată «Vjesnik» (www.vjesnik.com), are multe trăsături ale altor state (o armată şi o intelighenţie antrenate, trezorerie şi surse de venituri, structură administrativă şi un fel de asigurări sociale pentru familiile luptătorilor săi), însă el nu are graniţe, declară războaie, încheie alianţe cu alte state şi, prin ţelurile sale are un caracter global, nu are un loc definit pe harta globului pământesc. [..] În secolul 21, statele naţionale ar putea fi înlocuite cu ceva ce s-ar putea numi «state economice». Statele economice vor avea frontiere şi structuri administrative similare cu cele ale statelor naţionale, însă răspunderile cheie vor fi trecute de la guverne la sectorul privat; corporaţiile multinaţionale vor prelua rolurile pe care un guvern nu le mai poate îndeplini şi vor şterge graniţele dintre liderul politici şi liderul corporativ. Tocmai pentru că economia este particulară, globală şi transnaţională, statele economice vor putea mai bine decât cele naţionale să se descurce cu un război care în parte este particular, o parte multinaţional şi o parte de apărare, aşa cum vor fi războaiele în viitor... [...] La fel ca moartea, războiul va veni când va veni. S.U.A. ar putea ajuta în stabilirea a ce fel de Război lung va veni. Acest război poate fi caracterizat de către statele naţionale cu o populaţie din ce în ce mai bătrână care încearcă să se opună tot mai puternicelor state economice, în vreme ce statele virtuale se vor înclina când înspre o parte, când spre alta. Cu siguranţă că vom vedea conflicte între forme concurenţiale ale statelor economice. Poate fi vorba şi de un război cronic, cu intervenţii de mică intensitate - acţiuni poliţieneşti cu motive umanitare; [...] Războiul s-ar putea purta şi între anumite regiuni sau poate între marile puteri care pun în mişcare atacuri virtuale acoperite - pentru ca apoi atacurile hackerilor să degenereze în declanşarea unui conflict armat.”  
Într-un raport al Consiliului Naţional de Cercetare din S.U.A. intitulat „Computere în criză”, se spune că „Teroristul zilei de mâine ar putea fi capabil să provoace daune mai mari cu un keyboard decât cu o bombă”. Internetul este intens folosit de diverse grupări teroriste întrucât este mijlocul perfect pentru a organiza şi a conduce acţiuni de la distanţă, în perfect anonimat şi în perfectă siguranţă. Prin utilizarea unor tehnici de criptografiere tot mai sofisticate şi folosind specialişti în informatică dintre cei mai buni, organizaţiile teroriste le transmit subordonaţilor nu doar ordine, ci şi planuri de acţiune, fotografii ale celor vizaţi pentru a fi lichidaţi, instrucţiuni, coduri şi hărţi.  
Pe de altă parte, Internetul este ideal pentru răspândirea unei ideologii sau alteia. În lucrarea lor intitulată „Internetul, criminalitatea şi dreptul”, prof. univ. dr. Dan Banciu şi conf. univ. dr. Ion Vlăduţ scriu: „Un exemplu în acest sens îl reprezintă organizaţia teroristă Drumul luminos din Peru, care, dispunând de un site pe Web, îşi promovează propria ideologie extremistă. Interesant este faptul că, aşa după cum constata fostul şef al operaţiunilor F.B.I., Buck Revell, atâta timp cât mesajele acestor grupări fac numai propagandă pentru ideologia lor, fără să treacă la acţiuni criminale, teroriştii pot desfăşura liberi activităţi, astfel încât Internetul a devenit un adevărat «rai» pentru ei.” 
Simpatizanţii diverselor organizaţii teroriste construiesc site-uri de simpatie. După ce gruparea teroristă „Tupac Amaru” a ocupat reşedinţa ambasadorului Japoniei în Peru, în decembrie 1996, luând ostateci membrii ambasadei şi pe invitaţii acestora, simpatizanţii din S.U.A. şi Canada ai organizaţiei amintite au realizat o serie de site-uri de simpatie. 
Dar Internetul este foarte utilizat şi pentru diseminarea mesajelor de ură şi incitare la violenţă. Nu puţine sunt site-urile antisemite şi antioccidentale. Numai că, susţin autorii amintiţi mai înainte, „...în S.U.A. se consideră că informaţiile difuzate pe Internet ţin de dreptul la liberă exprimare, riposta autorităţilor faţă de construirea site-urilor de către grupările teroriste fiind destul de delicată. Astfel, în această ţară, deşi paginile Web ale grupărilor teroriste sunt publice, F.B.I.-ul nu are voie să facă dosare cu fişierele respective decât atunci când investighează un anumit caz care a fost aprobat de procuror.” Astfel că, concluzionează aceiaşi autori, „... grupărilor teroriste nu le-a trebuit prea mult timp să înţeleagă faptul că un mijloc de presiune la fel de spectaculos, dacă nu mai mult, decât plasarea unor bombe în diferite locuri publice, îl reprezintă distrugerea infrastructurilor informatice şi periclitarea vastelor reţele.” 
În acest context, se cuvine să amintim faptul că în timpul agresiunii N.A.T.O. asupra Iugoslaviei, au devenit foarte active grupările antisemite şi antisemiţii individuali, vinovaţi pentru atacul N.A.T.O. asupra Iugoslaviei fiind consideraţi evreii americani prezenţi în structurile de conducere ale S.U.A. Pe listele de discuţii sârbeşti şi-a făcut apariţia şi lista conţinând numele şi poziţia acestora. Iat-o: 
1. Secretary of State - Madeleine Albright  
2. Secretary of the Treasury - Robert Rubin  
3. Secretary of Defense - William Cohen  
4. CIA chief - George Tenet  
5. Head of Nat. Sec. Council - Samuel Berger  
6.Secretary of Agriculture - Dan Glickman  
7. Chairman of the Fed. Res. Board - Alan Greenspan  
8. Health Care Chief - Sandy Kristoff  
9. Head of Voice of America - Evelyn Lieberman  
10.Under Secretary of State for Europe - Stuart Elsenstat  
11. U.S. Trade Representative - Charlene Barshefsky  
12. Chief Aide to the First Lady - Susan Thomases  
13. Heads National Economic Council - Gene Sperling  
14. Heads National Health Care Policy - Ira Magaziner  
15. Deputy Secretary of State - Peter Tarnoff  
16. Ass. Sec. of State for Congressional Affairs - Wendy Sherman  
17. On Board of Economic Council - Alice Rivlin  
18. On Board of Economic Council - Janet Yellen  
19. Presidential Advisor - Rahm Emanuel  
20. Council to the President - Doug Sosnik  
21. Deputy National Security Council - Jim Steinberg  
22. NSC Senior Director for Speechwriting - Anthony Blinken  
23. Drug Policy Coordinator - Robert Weiner  
24. Special Liaison to the Jewish Community - Jay Footlik  
25. Presidential Personal Chief - Robert Nash  
26. Presidential Attorney - Jane Sherburne  
27. Asian Expert on Security Council - Mark Penn  
28. Communications Aide - Robert Boorstine  
29. Communications Aide - Keith Boykin  
30. Special Assistant to the President - Jeff Eller  
31. National Health Care Advisor - Tom Epstein  
32. National Security Council Member - Judith Feder  
33. Asst. Sec. of Veterans Affairs - Richard Feinberg  
34. Deputy Head of Food and Drug Admin. - Herschel Gober  
35. White House council - Steve Kessler  
36. Asst. Secretary of Education - Ron Klein  
37. Director of Press Conferences - Margaret Hamburg  
38. Director of St. Dept. Policy - Karen Alder  
39. Member National Security Council - Samuel Lewis  
40. Member of the National Security Council - Stanley Ross  
41. Director of the Peace Corps - Dan Shifter  
42. Deputy Chief of Staff - Eli Segal  
43. Dep. Director of Man. and Budget - Jack Lew  
44. Under Secretary of State - James P. Rubin  
45. Under Secretary of the Treasury - David Lipton  
46. Special Council to the President - Lanny P. Breuer  
47. Special Representative to NATO - Richard Holbrooke  
48. Chief of Social Security - Kenneth Apfel  
49. Deputy White House Council - Joel Klein  
50. Special Advisor to the First Lady - Sidney Blumenthal  
51. Chief of Food and Drug Administration - David Kessler  
52. Acting Solicitor General - Seth Waxman  
53. Presidential Pollster - Mark Penn  
54. Special Middle East Representative - Dennis Ross  
55. General Counsel for the FBI - Howard Shapiro  
56. White House Special Counsel - Lanny Davis  
57. Secretary of Management and Budget - Sally Katzen  
58. Heads FBI Equal Opportunity Office - Kathleen Koch  
59. Deputy Chief of Staff - John Podesta  
60. Vice Chairman of Federal Reserve Board - Alan Blinder  
61. Heads Council of Economic Advisors - Jane Yellen  
Lista am preluat-o din site-ul lui Boris Pribich, un cetăţean american de origine sârbă, foarte activ în materie de antisemitism. Contactându-l pentru a-i cere aprobarea pentru preluarea unor fragmente din paginile sale web (vezi http://MediaLies.com/; http://CompuSerb.com/; http://VoteForUSA.com/; http://SerbianDefenseLeague.com/; http://AmericanDefense League.com/), ne-a solicitat imperios să nu trecem sub tăcere implicarea evreilor americani în agresiunea N.A.T.O. asupra Iugoslaviei. Câtă dreptate are acest om va decide doar istoria. Cert este însă faptul că, interesându-ne mai îndeaproape de activitatea sa, am dat peste o listă de discuţii a evreilor de pe Yahoo, respectiv „EEJH" Jewish History, unde Pribich este considerat „...Mr. alias Boris Primich's Organization, should beinvestigated by FBI and State Department, as Terrorist Fascist/Hitlerist Organization”, opinia fiind a semnatarului e-mail-ului şi anume un anume dr. Sigmund Mittler, M.D. Professor. 
Tot pe unul din site-urile lui Pribich am dat şi peste un text intitulat „Cine controlează media din S.U.A.”, unde autorul face o radiografie a mijloacelor de informare şi divertisment din Statele Unite din punctul de vedere al naţionalităţii fondatorilor, proprietarilor sau actualilor conducători, concluzia fiind clară: evreii conduc media în S.U.A. şi pot influenţa şi/sau manipula extrem de uşor opinia publică în favoarea lor sau împotriva persoanelor şi/sau statelor considerate inamice.  
Unul dintre principalii vinovaţi de agresiunea din 1999 asupra Iugoslaviei este considerată Madeleine Albright, pe atunci secretarul de stat al S.U.A Tot pe unul din site-urile lui Boris Pribich am dat şi peste un text dedicat acesteia şi intitulat „Dosar secret: Zilele belgrădene ale lui Madeleine Albright. Cum a uitat limba sârbă.” Autorul articolului, scris în 1997, pe când Albright era ambasadorul S.U.A. la O.N.U. este Momir Ilič, un ziarist care a stat de vorbă cu foştii ei prieteni şi colegi de şcoală din Belgrad. Trebuie reţinut că Joseph Korbel, tatăl lui Madeleine Albright, a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad pe timpul preşedinţiei la Praga a lui Benes, iar viitorul secretar de stat al S.U.A. şi-a petrecut aici o bună parte a tinereţii. Cu atât mai ciudată devine din acest punct de vedere aversiunea ei ulterioară faţă de sârbi. Faptul că familia de evrei cehi Korbel a părăsit la un moment dat Cehoslovacia, de teama de a nu fi exterminată de nazişti, şi a ajuns în Iugoslavia pentru a fi ajutată să plece de aici în America, cu ajutorul sârbilor, nu a mai contat în acţiunile din 1999 ale lui Madeleine Albright. Poreclită pe Internet „baba cu coaie de oţel”, Albright a fost, este şi va rămâne în memoria sârbilor drept una din maleficele fiinţe umane din istoria acestuia.  
Dacă ar fi să tragem câteva concluzii, nici nu e de mirare că sentimentele antisemite ale multor sârbi par a fi perfect justificate: media americană, controlată de evrei, a jucat un rol esenţial în istoria deciziei de atac asupra Iugoslaviei, iar faptul că Executivul american a fost la timpul respectiv plin de evrei, cu Madeleine Albright în frunte (nu mă lăsa să mor că n-o să te las să trăieşti...) poate duce şi la ideea unei conspiraţii bine concertate a evreilor împotriva poporului sârb. Câtă dreptate au sau nu antisemiţii declaraţi ori chiar simpli sârbi care cred asemenea lucruri, doar Dumnezeu poate şti. 
 
______________________
 
Duşan Baiski 
Război pe Internet 
Editura "Waldpress"din Timişoara, 2004 
ISBN 973-8453-85-2 
© Duşan Baiski 
Your rating: None Average: 10 (2 votes)

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 223 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 2 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 291869
    • Unique Visitors: 15278
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter