Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

e-razboi, un altfel de război

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

 

Cel de-al II-lea război mondial a
 fost un „război radio”. Războiul din 
Vietnam a fost un „război TV”, iar 
războiul din Kosovo a fost un „război 
Internet”.

Generalul german Walter Jerz, purtătorul de cuvânt al forţelor N.A.T.O. în Kosovo şi Metohia (Iugoslavia), aprecia că atacul asupra Iugoslaviei a fost primul conflict militar din lume purtat şi prin intermediul Internetului. La un simpozion al B.N.D. (Bundesnachrichtendienst, serviciul german de informaţii, cu 6 000 de angajaţi şi cu un buget anual de 660 000 000 de mărci pe an până în 2001, a fost creat imediat după cel de-al doilea război mondial de către Gehlen, principalul coordonator al serviciilor secrete naziste Gestapo şi Abwehr), acelaşi general a declarat că „falsificarea datelor este o armă a războiului psihologico-propagandistic”. Iar August Hanning, şeful B.N.D., a susţinut că toate guvernele „antrenează cyber-soldaţi care să atace şi să spioneze inamicul prin intermediul computerelor şi să efectueze lovituri la distanţă asupra punctelor cheie ale unei ţări”. Pe de altă parte, generalul american Whesley Clark, fostul comandant al forţelor N.A.T.O. pentru Europa, a spus că „atacul asupra computerelor sârbeşti ar fi putut să întrerupă epurarea etnică şi să micşoreze numărul celor afectaţi”. Numai că, după cum încă mai susţineau, la începutul lui 2001, specialiştii militari americani, asemenea atacuri nu erau avute în vedere în cadrul doctrinelor militare ale Statelor Unite ale Americii, iar problema în sine nu era încă rezolvată din punct de vedere legislativ. A existat însă în permanenţă teama că hackerii din Iugoslavia, dar şi din alte ţări, vor ataca reţeaua informatică a Pentagonului, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu hackerii olandezi în timpul războiului din Golf din 1991 ori a intervenţiei în Somalia. Chiar dacă oficialii americani au susţinut că site-urile sârbeşti nu au fost atacate în timpul agresiunii asupra Iugoslaviei în perioada martie-iunie 1999, indexul site-ului Ministerului Afacerilor Interne iugoslav a fost „pictat” cu zvastici. Hai să acceptăm că atacul a fost opera unor simpli hackeri şi nicidecum o acţiune la comanda guvernului sau a armatei americane. Iată însă, potrivit publicaţiei iugoslave „Vesti”, ce părere are dr. Slobodan R. Petrović, lucrător în cadrul poliţiei sârbe şi autor al cărţii „Criminalitatea digitală”, despre dezinteresul guvernului american pentru atacul împotriva sistemului informatic al Serbiei: „În timpul agresiunii N.A.T.O., americanii au plănuit să înceapă cyber-atacuri asupra Serbiei, dar acest lucru nu le-a ieşit la mână întrucât tehnologia informaţională de la noi (prezentă în sistemul bancar, în poliţie, armată…) nu se află într-un grad deosebit de interconectare, astfel că, din acest motiv, nu a fost interesantă pentru un asemenea gen de atacuri.”
Dar de hackeri nu au scăpat nici site-urile unor importante instituţii americane. În 1999, aceştia au încercat de mai multe ori să pătrundă în baza de date a bazei aeriene din San Antonio, în care erau stocate date despre forţele americane din Bosnia şi în care se găseau înregistrări şi diverse documente despre atacurile aeriene asupra Irakului. Iată însă că specialişti din cadrul Centrului pentru studiul apărării din cadrul corporaţiei „Rand” afirmă că „forţe mobile mici, înarmate cu date care ajung în fiecare secundă de la sateliţi şi de la detectoarele de pe teren, vor ataca rapid locurile din care se atacă sistemul informaţional al ţării lor, acolo unde nimeni nici nu se aşteaptă.” 
În cadrul doctrinelor militare, războiul informaţional şi componentele sale (deci şi hacking-ul) ocupă deja un loc important. Paul Vasile, şeful Direcţiei Planificare Strategică şi Controlul Armamentului din Statul Major General, scria în anul 2000 (deci nu cu mult după agresiunea N.A.T.O. asupra Iugoslaviei) în „Cotidianul” (vezi www.cotidianul.ro): „Putem accepta, cel puţin pentru această etapă, că în sens strict militar războiul informaţional, la modul cel mai general, reprezintă totalitatea operaţiilor informaţionale, desfăşurate la nivel tactic, operativ şi strategic, pe timp de pace, criză, escaladare a crizei şi totalitatea operaţiilor informaţionale, desfăşurate la nivel tactic, conflictual, în scopul realizării unor obiective sau influenţării unor anumite ţinte. Războiul informaţional integrează forme de manifestare distincte: războiul de comandă şi control (forma strict militară), războiul bazat pe informaţii (intelligence), războiul psihologic, războiul electrosonic, războiul hackerilor (s.n.), războiul informaţiilor economice, războiul în spaţiul realităţii virtuale.”
După 11 septembrie 2001, când au fost atacate New-York-ul şi Washington-ul, situaţia pare a se fi schimbat radical, atacurile asupra turnurilor gemene ale lui World Trade Center şi asupra Pentagonului fiind mai degrabă ocazia şi nicidecum cauza luării unei serii de măsuri. Doar timpul va demonstra că ele vor fi eficiente ori nu în lupta împotriva terorismului, însă cu siguranţă vor afecta într-un fel sau altul libertatea şi intimitatea nu doar ale cetăţenilor celei mai aşa-zis democratice ţări din lume, ci ale tuturor oamenilor de pe această planetă. 
Primul atac al hackerilor legat de atacul terorist asupra WTC şi a Pentagonului a fost realizat asupra unui mare număr de servere pe care se găseau găzduite site-uri şi pagini web personale înregistrate la „NetNames”, o organizaţie pentru înregistrarea de domenii Internet. Potrivit site-ului croat http://active-security.org, un oarecare „Fluffi Bunni” îl susţinea pe Osama bin Laden. Iar accesările realizate prin „NetNames” erau redirecţionate înspre o pagină de web unde se afla un pamflet la adresa intoleranţei religioase a Occidentului şi a Americii imperialiste, semnat de aşa-numitul „Fluffi Bunni”. Despre acelaşi subiect va relata şi o ştire apărută la 18 septembrie 2001 pe site-ul românesc cu adresa http://stiri.rol.ro care, la rândul său, cita o informaţie BBC preluată de la agenţia românească de presă „Mediafax”: „Unul dintre cele mai importante atacuri s-a produs la sfârşitul săptămânii, când un hacker autointitulat Fluffi Bunni a intrat în serverul companiei NetNames, ai cărei vizitatori erau automat îndrumaţi către o pagină cu mesajul «Dacă vreţi să vedeţi Internet din nou, daţi-mi-l pe bin Laden, plus cinci milioane de dolari»”.
Site-ul croat amintit mai înainte se referă (data: 16 septembrie 2002, deci la cinci zile după atacul asupra WTC şi Pentagon) la un apel al hackerilor croaţi din gruparea „Chaos Computer Club”. Adunaţi la aniversarea împlinirii a douăzeci de ani de la înfiinţarea grupei, aceştia, în loc să stea la taifas, au lansat un apel către hackeri din alte grupări şi/sau ţări de a se abţine de la orice atac asupra reţelelor sau site-urilor grupărilor orientate spre Islam, indiferent cât de afectaţi ar fi după atacurile asupra WTC şi Pentagon. „Îi rugăm pe oameni să-şi aducă aminte că Internetul este un sistem de comunicare”, a spus Andy Mueller-Maguhn, membru al grupării amintite.
Nu aceeaşi atitudine a avut-o însă creatorul virusului „Votaţi în legătură cu războiul”, mascat într-un program care promova o anchetă referitoare la faptul dacă trebuie sau nu ca S.U.A. să se implice în război după atacul de la 11 septembrie 2001. Se presupunea că virusul cu pricina a fost totuşi creat de un hacker care nu are nici un fel de legătură cu teroriştii sinucigaşi care au atacat New York-ul şi Washington-ul.
Senatul american a aprobat lărgirea domeniilor în care este acceptată utilizarea sistemului secret pentru supravegherea poştei electronice dezvoltat de către F.B.I. (Federal Bureau of Investigation) sub numele de „Carnivore” (denumire pe care nici nu mai e necesar să o traducem în limba română; ulterior, acest nume a fost schimbat, proiectul denumindu-se DCS1000), astfel încât să fie cuprinse şi cercetările legate de terorism şi criminalitate prin Internet. Se consideră însă că principala măsură, respectiv Legea privind lupta împotriva terorismului 2001 (Combating Terrorism Act of 2001) va permite serviciilor secrete americane să lărgească modalităţile de control al Internetului şi-i va da Executivului american posibilitatea să „folosească mai bine cuceririle importante ale ştiinţei şi tehnologiei” în lupta împotriva terorismului. Din nefericire, nu există încă o definiţie unanim acceptată a acestei noţiuni. 
Potrivit unei informaţii apărute pe www.active-security.org în septembrie 2000, compania de software „Network ICE”, în încercarea de a satisface puterea, respectiv regulamentele privind supravegherea poştei electronice, a anunţat dezvoltarea unui program de „e-mail sniffing” care, după câte se pare, va fi folosit ca alternativă pentru controversatul „Carnivore” al F.B.I.-ului. Deocamdată această companie a anunţat codul sursă al programului „Altivore” şi a publicat un program demo pe paginile sale web. 
O altă „minune a ştiinţei şi tehnicii mondiale” este, fără îndoială, aşa-numitul sistem de spionaj global „Echelon”, creat de unul din serviciile secrete americane (N.S.A. – National Security Agency, ale cărei baze au fost puse în 1952 de preşedintele american de atunci, Hary Truman, şi de care Guvernul S.U.A. nu a aflat decât în 1957), la care cooperează membrii grupului UKUSA şi anume: Governement Communications Head Quarters (G.C.H.Q.) din Marea Britanie, Communications Security Establishment (C.S.E.) din Canada, Defense Security Directorate (D.S.D.) din Australia şi General Communications Security Bureau (G.C.S.B.) din Noua Zeelandă. Este lesne de observat că e vorba de ţări în care limba oficială (sau una dintre cele două limbi oficiale, în cazul Canadei) este cea engleză. În mod cert, este o fisură ce, în timp, poate deveni o adevărată falie între membrii Alianţei Nord Atlantice. Unul dintre cei care au studiat temeinic acest sistem este şi croatul Kruno Peradenić care, la un seminar derulat la Zagreb, descria „Echelon” ca fiind un sistem ce are capacitatea de a colecta şi analiza informaţiile transmise din orice colţ al lumii prin intermediul telefonului, telefaxului, e-mail-ului ori telexului. Într-un cuvânt, concluzionează acelaşi Kruno Peradenić, „Echelon este o ruşinoasă încălcare a constituţiei şi o ameninţare a intimităţii cetăţenilor nevinovaţi din întreaga lume. Dacă agenţiile guvernamentale pot încălca, cu de la sine putere, cele mai elementare drepturi ale omului fără prea multă înţelegere, atunci s-ar putea ajunge la suspiciune generalizată şi la ruperea alianţelor între ţările importante pentru supravegherea păcii în lume.” Evident, nu e decât părerea unui muritor care nu contează în calculele celor care au născocit sistemul. Numai că muritorul cu pricina are dreptate. Cu toate că „Echelon” este produsul războiului rece, creat pentru a împiedica răspândirea comunismului, el se dovedeşte util nu doar pentru spionarea cetăţenilor din aria ţărilor UKUSA, inclusiv a politicienilor şi a organizaţiilor neguvernamentale, ci şi în spionajul tehnologic şi comercial. Un asemenea colos (doar la staţia Menwith Hill, aproape de Yorkshire?ul de Nord, Anglia, existau la un moment dat 25 de receivere, 1 400 de salariaţi ai NSA şi 350 de funcţionari pe teren) nu putea să fie desfiinţat deodată cu prăbuşirea sistemului comunist în Europa. 
S-a tot pomenit în mass-media de puterea extraordinară a unor sateliţi de a realiza fotografii de o deosebită acurateţe a oricărui punct de pe glob. Scepticii afirmă însă că nu ar fi decât o gogoriţă născocită de serviciile secrete. În realitate, ar fi necesare resurse financiare uriaşe (chiar şi pentru o superputere militară cum sunt S.U.A.) pentru performanţa de a se putea urmări şi fotografia, fiindcă de fotografiat vorbeam, orice punct de pe Pământ. Şi oricând. Dacă urmăm aceeaşi logică, tot cei sceptici ar putea afirma că şi „Echelon” este o gogoriţă. În clipa de faţă, sistemul „Echelon” se foloseşte de serviciile unor sateliţi cum sunt cei trei „Orion/Vortex”, produşi de compania „TRW”, care au fiecare o rază de acţiune de până la 22 300 de mile şi sunt folosiţi pentru urmărirea telecomunicaţiilor. Sau cei doi „Trumpet”, realizaţi de „Boeing”, care au o rază de acţiune cuprinsă între 200 şi 22 300 de mile şi sunt folosiţi pentru supravegherea telefoanelor mobile. După cum vă este cunoscut, companiile de telecomunicaţii folosesc ele însele serviciile de retransmisie ale unor sateliţi, alţii decât cei pomeniţi. Aceştia însă se află sub controlul celor din sistemul „Echelon”. Hacking de stat? Da. Citând cotidianul rusesc „Komsomolskaia Pravda“, publicaţia „Cuget liber” (www.cugetliber.ro) spune că agentul F.B.I. Michael Schuler i-a invitat în Statele Unite, în 2000, pe Vasili Gorşkov şi pe Aleksei Ivanov, care l-au ajutat, în necunoştinţă de cauză, să obţină acces la reţelele serviciilor ruse de securitate. Cunoscuţi drept hackeri, cei doi i-au prezentat lui Schuler metodele lor de lucru, ceea ce a permis F.B.I. să obţină parolele de acces pentru serverele din Rusia. După care au fost arestaţi fiind acuzaţi de comiterea unor delicte informatice împotriva unor bănci americane.
Ei bine, ar comenta aceiaşi sceptici. Dar cum află americanii ce vorbeşte un român, de exemplu? „Echelon” se foloseşte de dicţionare speciale, care conţin diferite cuvinte-cheie. Din moment ce un român pronunţă la telefonul său mobil cuvântul „America”, nu este exclus ca din acel moment să-i fie înregistrată vocea, iar apoi să-i fie stocată. Iar dacă acest român recidivează, e posibil să intre binişor în atenţia specialiştilor de la „Echelon”. Programele de calculator de care dispun le permit să caute şi să găsească amprenta unei voci, iar pe urmă să analizeze în detaliu orice convorbire. În plus, nu mai e nici o problemă să afle cui aparţine acea voce. În cazul abonamentelor, companiile telefonice din România solicitau la un moment dat nu doar datele personale ale viitorului abonat, ci şi extrase de carte funciară pentru imobilele deţinute de aceştia. Faptul că, odată, pe vremea lui Ceauşescu, serviciul secret român cunoscut sub denumirea de Securitate citea scrisorile pe care le considera suspecte, încălcând deci un drept constituţional, inviolabilitatea corespondenţei, pare acum o banală glumă. Cine poate crede că aşa-zişii „băieţi buni” ne apără de aşa-zişii „băieţi răi” când clientelismul local, regional sau naţional a ajuns să fie multinaţional, iar interesele unui grup de indivizi care doresc să conducă întreaga lume dictează de unde şi până unde este democraţie, de unde şi până unde este legal şi de unde începe ilegalul? Dar să nu filosofăm. Cert este că într-o lume care se doreşte a fi tot mai sigură, devenim tot mai nesiguri. Şi tot mai lipsiţi de intimitate din raţiuni pe care le dictează acelaşi grup de indivizi. Raţiuni care, evident, le servesc numai lor.
Sub titlul „Puterea şi slăbiciunea spionajului electronic”, cotidianul sârbesc „Dnevnik” din 6 februarie 2002 aducea la cunoştinţa cititorilor săi faptul că croaţii au putut să înregistreze convorbirile telefonice ale lui Slobodan Miloševič din Karađorđevo, întrucât au una dintre cele mai moderne tehnici de urmărire electronică, rămasă de la fosta J.N.A. (Jugoslovenska Narodna Armija - Armata Populară Iugoslavă). Ştirea era preluată de la publicaţia „Globus” din Zagreb, care a publicat stenograma unor convorbiri telefonice ale lui Slobodan Miloševič din Karađorđevo cu membri ai familiei sale, cu colaboratori apropiaţi, prieteni şi oameni de stat. În perioada 1996-1998, au fost înregistrate aproximativ 700 de asemenea convorbiri, acţiunea fiind condusă de Serviciul Secret Croat. Mulţi au pus însă la îndoială autenticitatea materialului, dar şi posibilitatea unei asemenea operaţiuni. Specialiştii au ajuns totuşi la concluzia că a fost posibil din cel puţin două motive. Întâi şi întâi pentru faptul că Croaţia este, cu siguranţă, dacă nu singura, atunci printre puţinele state care, pe lângă Statele Unite ale Americii, dispune de o aşa-zisă comunitate informativă şi o „construcţie umbrelă pentru comunitatea informativă”. În ajunul ruperii sale de Iugoslavia, în 1990, Croaţia a primit din partea Germaniei cea mai modernă tehnică de urmărire şi ascultare a traficului telefonic. În fostul centru de pregătire a apărării teritoriale de la Rakitje, lângă Zagreb, au fost instalate aparaturi pentru ascultarea simultană a 50 000 de convorbiri telefonice.
J.N.A. a avut în cadrul supersecretei sale baze militare de la Velika Buna, care se găseşte între Zagreb şi Sisak, o unitate specială pentru urmărirea comunicaţiilor radiotelefonice din întreaga Europă de Sud-Est. Acest centru, mai spune aceeaşi publicaţie sârbă, a fost dotat cu cea mai modernă tehnică „Johnson-Watkinson” pentru urmărirea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice din regiune. Chiar la începutul războiului, acest centru a fost predat autorităţilor de la Zagreb de către însuşi comandantul său. Aşa a ajuns Croaţia în posesia tehnicii fostei J.N.A. Mai târziu, Croaţia a cumpărat o tehnică mai modernă. 
Persoane bine informate susţin că serviciul croat pentru urmărire electronică a instalat sisteme de urmărire a comunicaţiilor electronice pe cote înalte, în apropierea graniţei cu fosta Republică Federală Iugoslavia. Unul dintre centre a funcţionat pe muntele Papuk, în Slavonia de Vest, altul - pe poligonul de la Đakova, în timp ce serviciul central a funcţionat în cazarma fostei J.N.A. din Zagreb.
Posibilităţile serviciului de informaţii „Komint” (cunoscut şi sub numele de „Sigint”) în noul veac, scrie „Dnevnik” (www.dnevnik.co.yu), au fost cu mult îmbunătăţite din punct de vedere tehnic, însă problema de bază în ascultarea cu succes o constituie şi pe mai departe posibilităţile fizice de accesare a legăturilor şi a bazelor de date apărate, întrucât sunt tot mai actuale şi măsurile pentru detectarea încercărilor de accesare şi utilizare neautorizate. De asemenea, e tot mai grea acţiunea de spargere a cifrurilor pentru întreţinerea legăturilor, fiindcă în permanenta actualizare a criptografiei se investesc tot mai mulţi bani, iar mijloacele de apărare sunt tot mai greu de spart. În permanenţă se perfecţionează şi tehnica de ascultare. Serviciul american electronic N.S.A. foloseşte în principal doi furnizori pentru obţinerea de aparatură sofisticată pentru strângerea tainică de informaţii secrete, de mesaje şi date care circulă prin sistemele informatice; este vorba de AST şi IDEAS. Cele două companii oferă noi tipuri de recordere, demultiplexoare, scannere şi procesoare pentru calculatoare, care sunt construite pentru ascultare şi elaborarea de date pe tipurile europene de aparaturi de telecomunicaţii cu legături multicanal şi microunde, ale căror semnale transportă informaţii cu o viteză de 160 Mbps. Pentru urmărirea semnalelor optice se utilizează un aparat AST „model 257E”.
Sistemul „Komint”, des înlocuit cu denumirea „Sigint” şi care se referă la serviciul informativ al legăturilor, adeseori înseamnă şi o clasă de sateliţi de telecomunicaţii, ce se folosesc pentru ascultarea legăturilor internaţionale prin radio, telefon, fax şi e-mail. Rolul „Komint”-ului este în permanentă creştere. Activitatea lui a fost cel mai bine scoasă în evidenţă în timpul „războiului rece”, când au fost înfiinţate serviciile statelor occidentale pentru ascultarea reţelelor de telecomunicaţii ale statelor din Pactul de la Varşovia. De la sfârşitul anilor ‘90 din secolul al XX-lea, aceste sisteme au început să fie folosite pentru spionarea legăturilor economice. 
Cel mai puternic sistem „Komint” îl posedă S.U.A., acesta fiind cunoscut sub numele de USSS şi este alcătuit din unităţi militare N.S.A. pentru susţinere electronică, părţi din C.I.A. pentru război electronic şi alte organizaţii. Acest sistem colaborează cu servicii de ascultare electronică ale altor state, printre care mai cunoscută este colaborarea în cadrul alianţei U.K./U.S.A. (cinci state). Totodată, se face schimb bilateral de informaţii între S.U.A. şi alte servicii naţionale de ascultare electronică. În lume, pe lângă U.K./U.S.A. există servicii de ascultare electronică în alte 30 de ţări. Un serviciu militar „Komint” în afara S.U.A. şi U.K./S.U.A. este organizaţia rusă F.A.P.S.I., care numără 54 000 de oameni. Un asemenea serviciu are şi China. Multe state din Orientul Mijlociu şi din Asia, aşa cum sunt Pakistanul şi India, au fiecare câte un sistem „Komint” foarte dezvoltat. De când a fost construit sistemul U.K./S.U.A. („Echelon”), pentru ascultare se utilizează 120 de sateliţi, din care 40 sunt angajaţi în ascultarea legăturilor comerciale, 30 pentru controlul spaţiului cosmic din jurul Terrei şi pentru ascultarea legăturilor militare, în vreme ce pentru urmărirea spaţiului fostei U.R.S.S. sunt utilizaţi 50 de sateliţi. 
Pomeneam mai sus de faptul că, datorită componenţei grupului care conclucrează la sistemul „Echelon”, în N.A.T.O. există o fisură. Iată însă că a apărut şi o a doua. Autor este acelaşi: S.U.A. Americanii au semnat în 2000 actele de înfiinţare ale T.P.I., însă nici administraţia Clinton, nici ulterior cea a lui Bush nu s-au obosit să solicite Senatului ratificarea acordului. Ba, mai mult, şi de aici cea de-a doua fisură, administraţia Bush a anunţat Organizaţia Naţiunilor Unite că S.U.A. îşi rezervă dreptul de a ignora orice dispoziţii ale T.P.I. – Tribunalul Penal Internaţional, prima instanţă abilitată să judece persoanele suspecte de crime de război, genocid sau crime împotriva umanităţii. Aşadar, dacă unii dintre cei 200 000 de militari americani aflaţi în 2002 în afara teritoriul S.U.A. ar fi săvârşit fapte de genul celor enumerate mai sus ei nu ar fi putut fi judecaţi de T.P.I. La insistenţele, presiunile şi, ceea ce nu este deloc exclus, şantajul americanilor, câteva state, printre care Israelul şi România s-au grăbit să semneze cu S.U.A. acorduri de neextrădare a militarilor americani. Gestul României a iritat puternic membrele N.A.T.O. din Europa. Dacă Marea Britanie, aliatul tradiţional al S.U.A., şi Italia vor ceda presiunilor americane, nu este exclus să fie urmate şi de celelalte membre ale NA.T.O. şi atunci actuala fisură va dispărea. Însă T.P.I. ori va fi desfiinţat, ori va deveni ridicol. Şi va demonstra încă o dată că a fost înfiinţat formal, doar pentru a-i aduce pe sârbii cei indisciplinaţi în rând cu lumea. Cu lumea supusă, evident. 
De altfel, se cunoaşte foarte bine faptul că, în ton cu rolul pe care şi l-a impus, şi anume al celui de jandarm mondial, S.U.A. nu dau pentru prima dată dovadă de aroganţă. Prin abandonarea Tratatului de la Kyoto, privitor la măsurile pentru diminuarea efectului de seră, americanii, cu cel mai mare procent în poluarea mediului înconjurător, au reuşit să irite nu doar obişnuiţii săi inamici, ci şi aliaţii din cadrul N.A.T.O.. Iar la reuniunea din 2002, de la Johannesburg (Africa de Sud), unde s-a pus din nou problema mediului înconjurător şi unde au participat numeroşi şefi de state şi de guverne, Colin Powell, reprezentantul S.U.A., a fost huiduit copios de către chiar concetăţeni de-ai lui. Şi de această dată S.U.A. şi-au etalat aroganţa de mare putere şi de şi mai mare poluator al atmosferei. Astfel că devine de-a dreptul ridicolă mirarea americanilor în faţa atitudinii ostile la adresa lor, atitudine ce riscă să devină planetară. 

Nu trebuie nicidecum uitat rolul pe care l-a jucat C.I.A. în crearea Internetului. Iniţiatorii acestui sistem planetar de telecomunicaţii au avut se pare o imaginaţie mai puternică decât înşişi autorii de science fiction, cu Isaac Asimov în frunte. Iată, au spus cei de la C.I.A., noi facem publice datele pe care le deţinem despre fiecare ţară în parte. Altfel spus, doar că nu au invitat pe faţă lumea să procedeze la fel. Nu cu mult timp în urmă, abia ce a trecut ceva mai mult de un deceniu, un întreg sistem, cel comunist, controla strict orice mijloc mass-media, de la o banală fiţuică de cartier până la radioul şi televiziunea naţională, nu care cumva să scape vreo informaţie care să ajute pactul nord-atlantic în activitatea sa de spionaj. Astăzi, C.I.A. poate fi mândră de copilul său, Internetul. Cu costuri minime se poate spiona o planetă întreagă, se poate citi starea de spirit a oricărei regiuni de pe glob, se pot copia informaţii cu duiumul. Dar, mai mult, se poate influenţa un popor întreg, începând cu cel american, bineînţeles. De aici putem deja vorbi despre concepţia conflictelor de mică intensitate, despre războiul psihologico-propagandistic etc.
În 2002 şi tot sub pretextul luptei împotriva terorismului, Parlamentul european adoptă şi el o lege care obligă nu doar operatorii de Internet, ci şi pe cei de telefonie fixă şi mobilă să stocheze informaţii detaliate despre convorbirile fiecărui abonat. De acum înainte, se vor arhiva numerele de telefon apelate, durata fiecărei convorbiri şi conţinutul acesteia, secunda, minutul, ora şi ziua când s-a efectuat aceasta, precum şi traseul fiecărui cetăţean care are un telefon celular pe care nu trebuie neapărat să-l folosească, ci doar să-l poarte în buzunar. Acest ultim lucru e posibil întrucât telefoanele mobile comunică în permanenţă cu staţiile de bază. Ratificată de parlamentele celor cincisprezece ţări membre ale U.E., legea adoptată la Bruxelles este obligatorie pentru statele candidate la aderare, deci şi pentru România. „Cu aprobarea Occidentului – spune Bogdan Chireac în editorialul „Adevărului” din 4 iunie 2002, cei care vor conduce serviciile secrete din România vor deţine o putere pe care securitatea lui Ceauşescu nu a visat-o vreodată. Dacă lucrurile vor scăpa aici de sub controlul legii, România, integrată în N.A.T.O. şi U.E., riscă să ajungă mai puţin liberă decât România lui Ceauşescu…”. Iată că „Echelon” se extinde mai repede decât au crezut creatorii săi. 
Nu e un secret faptul că S.U.A., Japonia şi China dispun deja de supercalculatoare. Compania americană I.B.M. („International Business Mashines) a făcut cunoscută versiunea comercială a celui mai puternic calculator din lume, care poate să prelucreze 12,3 bilioane de date pe secundă. Acesta foloseşte microprocesoare pe bază de cupru în locul celor siliconice şi un program (software) pentru servicii comerciale şi de rezolvare a problemelor de inginerie de genul celor pentru design-ul avioanelor, denumit RS/6000 SP.
În China, a fost dat în folosinţă un computer care poate efectua 384 de miliarde de calcule pe secundă. Denumit „Puterea invincibilă”, acesta este inclus printre cele 48 de supercalculatoare existente în lume care sunt folosite în domeniul afacerilor. Cotidianul chinez „Zenmin Zibao” scria că în prima jumătate a anului 2000 a fost realizată prima mobilizare on-line pentru apărarea ţării în domeniul apărării antiaeriene. Prin acest act, puterea de la Beijing dovedeşte că-şi dă seama de importanţa tehnologiei informatice. Cheia victoriei în războiul strategic informaţional al secolului al XXI-lea stă în suveranitatea propriei reţele informaţionale, susţin conducătorii militari chinezi. Controlul reţelei informatice naţionale chineze de către o putere, alta decât cea chineză, ar pune în primejdie interesele vitale naţionale şi ar însemna agresarea civilizaţiei chineze, se afirmă într-un studiu al staff-ului armatei chineze.
Şi, totuşi, de ce s-a derulat în 1999 primul e-război mondial? Pe de-o parte pentru că cetăţeni de etnie sârbă au existat în mai toate statele lumii şi fireşte că au fost de partea conaţionalilor lor agresaţi de forţele N.A.T.O. Pe de altă parte, pentru că nu au stat cu mâinile încrucişate nici internauţii de origine slavă, îndeosebi cei din Rusia, Ucraina şi Belarus. Şi nici cei care, într-un fel sau altul, nu agreează politica de forţă cultivată de Statele Unite, printre aceştia din urmă fiind şi mulţi cetăţeni americani. Pe frontul celălalt s-au aflat în primul rând albanezii din diaspora, musulmanii şi, evident, cei care văd în S.U.A. pe Dumnezeul lumii. Fireşte, de la luptă - că doar nu se luptă pe câmpul de luptă, cu arma în mână, sub şuierul gloanţelor şi în miros de praf de puşcă, ci la căldură, în faţa unui monitor şi cu o Coca-Cola alături – nu s-au dat la o parte nici extremiştii, cei pentru care intervenţia din Iugoslavia a fost doar un pretext pentru defulare. De aceeaşi parte a baricadei, pe frontul împotriva S.U.A. în primul rând, s-au aflat ultranaţionaliştii, comuniştii şi neonaziştii. Aşa cum în clipa de faţă neonaziştii şi grupările radicale islamice au făcut front comun împotriva evreilor şi a americanilor. Interesant este, în acest sens, un articol scris de Ivan Ninić din Israel şi apărut, în septembrie 2002, pe site-ul „Apis” (www.2net.co.yu/apis/), care trece în revistă trecutul relaţiilor dintre Germania şi lumea arabă. Autorul porneşte de la războiul informatic iniţiat, în preajma celui de-al doilea război mondial, de către maşina propagandistică nazistă, când Germania lui Hitler s-a aliat cu fundamentaliştii musulmani contra intereselor engleze, şi termină prin a face următoarea remarcă: „Crearea Israelului doar amplifică intoleranţa lumii arabe împotriva aliaţilor şi, cu ajutorul fostei axe a puterii, arabii creează ei înşişi o axă antisemită, care s-a cuibărit în sânul intelectualităţii vest-europene de stânga, în dreapta revanşardă şi într-o bună parte a Lumii a Treia. Cimentul acestei alianţe nenaturale îl constituie lupta împotriva globalizării, iar ura împotriva «Satanei mari» şi a celei mici, după cum ar spune aiatolahii din Koma (Iran), capătă forme tot mai pronunţate. […] Nazificarea unei părţi a societăţii islamice a primit prin tehnologia de vârf o armă puternică. Perfecţiunea tehnicii germane a dobândit urmaşi talentaţi în fundamentalismul islamic.” Aşadar, aliaţii nu ţi-i alegi niciodată singur. Ţi-i alege conjunctura. Ori inamicul.
__________________
 
Duşan Baiski 
Război pe Internet 
Editura "Waldpress"din Timişoara, 2004 
ISBN 973-8453-85-2 
© Duşan Baiski 
No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 223 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 0 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 229249
    • Unique Visitors: 11071
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter