Get Adobe Flash player

Dușan Baiski - „Cenăzeanul“ - 25 de ani

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version
Dușan Baiski - „Cenăzeanul“ - 25 de aniÎn acele zile fierbinți din decembrie 1989, fiind de serviciu la apărarea întreprinderii împotriva așa-zișilor teroriști, am avut prilejul de a cunoaște primul jurnalist occidental. Unul venit, tam-nisam, tocmai de la Paris. Acum (martie 2017), am aflat pe Internet că este redactorul-șef al hebdomadarului „Informations ouvrières“ din Paris, fondat în 1958 (potrivit Wikipedia), organ al Partidului Muncitoresc Independent din Franța. M-a întrebat, atunci, în acel decembrie de neuitat pentru mine, ce anume dorim noi, cetățenii români, după ce așa-numitul dictator a fost împușcat fiindcă probabil știa prea multe despre cei despre care nu trebuie să știm nimic ori mai nimic. „Vrem libertatea presei!“, i-am răspuns eu pe nerăsuflate. A zâmbit și mi-a răspuns sec: „Nu există nicio libertate a presei.“ Firește, deja „spălat“ pe creier de propagandiștii de la „Europa Liberă“ și „Vocea Americii“, care tocmai „uciseseră“ din condei 6.000 de timișoreni, manipulându-ne astfel în masă pentru a ne scoate pe toți în stradă (ceea ce s-a și întâmplat prin greva generală din 20 decembrie 1989), am reacționat zgomotos, neacceptând ideea că, de fapt, lucru de care mi-am dat seama cu mult mai târziu, nu poate exista o libertate a presei decât în anumite doze, controlate inclusiv prin false crize de hârtie. Și cel mai convingător motiv este cel financiar. „Cine plătește muzica, acela comandă“, zice un vechi proverb și nu cred că e doar românesc, ci unul internațional. 
În ianuarie 1990, am inițiat săptămânalul „Sindicatul bănățean“, alături de prieteni care sunt acum, aproape cu toții, colegi de breaslă cu mine, scriitori profesioniști, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Publicația a fost  abandonată după doar patru numere, sub presiunea unor sindicaliști de la Uzi-nele Mecanice Timișoara, care au declarat că nu au nevoie nici de intelectuali, nici de publicație. Tot în februarie 1990, la invitația unui mai vechi amic, am pus umărul la înființarea săptămânalului de informație și divertisment „Agenda“ din Timișoara, unde am și activat aproape două decenii. În peisajul mass-media al acelor ani ajunsesem să mă consider norocos că „Agenda“ era declarată ca fiind independentă. Da, era independentă politic, nu făcea politică partizană, însă politica sa editorială se pleca, vrând-nevrând, în fața zeului ban. Nu poți oferi cumpărătorului un ziar lipsit de nenorocitele de reclame, fiindcă măria-sa, cititorul, nu ar putea suporta prețul de vânzare. Drept pentru care se ajunge la compromis: preț de vânzare scăzut și o publicație plină mai mult sau mai puțin de materiale publicitare. Spre deosebire de televiziune, în cazul unei publicații tipărite nu mai trebuie să aștepți reluarea emisiunii tale preferate până după ce curg reclamele. Ci pur și simplu sari peste casetele sau paginile de publicitate. Care, nu uitați, ieftinesc până și cu 100% prețul de vânzare al ziarelor. Consumatorul obișnuit nici că-și mai pune problema prețului, preferând să scoată din buzunar cât mai puțini bani. Sau chiar deloc. Zic specialiștii că omul este, prin definiție, o ființă leneșă. Extrapolând, putem afirma fără tăgadă că nu e doar leneșă, ci chiar dispusă să fure munca altuia. Nici n-ar fi singurul în regn de acest fel. În concluzie, dacă se poate, de ce să mai muncim și, nu-i așa, de ce să mai plătim? Ei bine, din nefericire totul costă. Inclusiv revista „Cenăzeanul“. Cineva trebuie să acopere măcar costurile tipografice, fiindcă în ziua de astăzi de drepturile de autor nu se mai bucură aproape nimeni.
După terminarea clasei a VIII-a și mutarea mea, în 1970, de la Cenad la Timișoara, m-am întâlnit cu prof. Gh. Doran ori de câte ori mergeam la Cenad și îl căutam la domiciliu. Era mereu în construcție cu casa și mereu se necăjea cu meșterii. Dar lăsa totul la o parte și mă invita în biblioteca sa și stăteam de vorbă despre literatură. Îi făcea deosebită plăcere să-mi povestească despre anii săi de studenție, la Cluj-Napoca, mai cu seamă că-și începuse studiile superioa-re la o anumită vârstă, drept pentru care colegii îi spuneau „Bătrânul“. Și, ca întotdeauna, după ce ofta, îmi destăinuia că, din momentul în care își va termina de pus la punct casa, se va reapuca de scris. Iar odată, când și biblioteca sa se afla în renovare, am stat de vorbă în curte, în automobilul său marca „Trabant“, mașină care, cel puțin teoretic, ar fi trebuit să-l propulseze automat în rândul cenăzenilor „de vază“, fiind foarte mic numărul celor din sat care aveau, pe vremea aceea, un autoturism proprietate personală. De pus la punct și renovat casa (după 1990, cea de-a doua) nu a terminat niciodată. Visa să tipărească li-terele alfabetului pe cartoane ca și semne de raft pentru biblioteca personală. Și mai visa la o mică tiparniță, care să facă din revista „Cenăzeanul“ o publicație total independentă. Renovarea casei și tiparnița (măcar un șapirograf, spunea) erau motivele de bază în orice discuție. 
Cu profesorul Doran m-am întâlnit rar în primii ani după 1990, dânsul activând ca profesor la început la Variaș, apoi la Saravale. Și, în cele din urmă, tot la Cenad. Când venea cu macheta revistei „Cenăzeanul“ la Timișoara, la tipografie, mă căuta la sediul redacției „Agenda“. Lăsam totul deoparte și mergeam să povestim despre toate cele, la o bere-două. Îmi era tare drag să stau de vorbă cu dânsul. A fost pentru mine ca un tată și întotdeauna îmi dădea sfaturi bune. Pe care, da, recunosc, nu le-am urmat în totalitate. Nu că nu erau bune, ci aveam și eu propria mea personalitate. Îmi aduc și acum bine aminte de primele numere ale „Cenăzeanului“. Desigur, primeam revista de la prof. Doran atunci când venea să o ridice gata multiplicată, însă, din nefericire, nu am păstrat-o din lipsă de spațiu în biblioteca personală. Și tot din lipsă de spațiu am donat Bisericii ortodoxe sârbe și Bibliotecii comunale din Cenad peste două sute de cărți, gest pe care l-am repetat în 2013, când alte câteva sute de volume din biblioteca mea le-am donat unei organizații non-profit din Timișoara și nici acum nu știu unde au ajuns.
M-am bucurat când revista „Cenăzeanul“ a început să fie editată și tipărită la Editura „Marineasa“, eu însumi colaborând cu aceasta din urmă, în calitate de scriitor, de ani de zile, fiind amic nu doar cu colegul meu de breaslă scriitoricească  Viorel Marineasa, ci și cu fiul său, Gabriel Marineasa, cel care se ocupa de tipografia familiei lor, din Timișoara. 
Poate acum este momentul să-mi fac mea culpa. Nici prof. Gh. Doran nu m-a invitat să colaborez la „Cenăzeanul“, nici eu nu m-am oferit. O fi crezut că, lucrând eu la un săptămânal cu un tiraj de peste 100.000 de exemplare, nu sunt interesat de o publicație locală, chiar fiind ea din Cenad. La rândul meu, nu m-am oferit închipuindu-mi că poate-l jignesc. Însă motivele erau două: pe de-o parte eram prea ocupat, iar pe de altă parte mă reținea ideea că, trăind departe de Cenad, nu mă vedeam a fi de folos unei publicații locale. Cel de-al doilea motiv l-am invocat și în vara lui 2010, când prof. Doran a insistat să preiau spre editare publicația „Cenăzeanul“. Mai cu seamă știind că revista nu se prea bucura de aportul intelectualilor din Cenad și că, pentru a umple cele 12 pagini, cu tot cu copertele I și IV, prof. Doran făcea uz de diverse artificii editoriale.
Având, așadar, o cu totul altă viziune asupra realizării periodicului, adică preluarea nu doar a alcătuirii cuprinsului și a machetării de rigoare, ci și a tehnoredactării și a corecturilor din final, ultimele fiind operațiuni care, prin această preluare, slăbeau oricum presiunea psihică asupra editorului și ieftineau prețul de cost, dar și scoteau din lanț cel puțin o persoană, am solicitat o întâlnire cu reprezentantul sponsorului, respectiv primarul comunei Cenad, Nicolae Crăciun, pentru a discuta pe tema acestui punct extrem de sensibil. Sensibil fiindcă ceream achitarea contravalorii muncii de tehnoredactare, plătită oricum și până atunci. Așadar, pe de-o parte acceptam să preiau gratuit întreaga muncă a prof. Doran, pe de altă parte îmi asumam și întreaga muncă de tehnoredactare, dar contra-cost. Și mai precis, atât munca voluntară, cât și partea de muncă plătită, însă ieftinită tocmai fiindcă cele două activități se înlănțuie, în cazul meu, în mod firesc. Consiliul Local Primăriei Cenad a acceptat, mai cu seamă că deja colaboram de câțiva ani la crearea și administrarea site-ului oficial al localității. Altfel spus, doresc să cred că am prezentat suficientă garanție morală și profesională necesară pentru un asemenea demers.
Începutul a fost unul deosebit de timid. Secondat în umbră de prof. Doran, am reușit să aduc alături noi membri în colegiul de redacție. Cu ani de zile de experiență jurnalistică, pot afirma că mă pricep să scot subiecte și din piatră seacă. Dar ceea ce mi-a dat aripi a fost istoria Cenadului, un izvor excelent și insuficient exploatat. Menit, în primul rând, să înlocuiască materialele de umplutură din revistă. Prof. Doran a fost chiar intrigat când a constatat că, cel puțin la primele numere de la preluare, mergeam prea mult pe istorie. L-am înțeles, voia nu o revistă de istorie, ci una de actualitate. Numai că, așa cum se vede în presa bănățeană rurală de astăzi, la sat nu se întâmplă mare lucru care să merite a fi notat. Nici intelectualii nu mai sunt cei de altădată. 
Dar cum cartea de față nu vrea să fie una polemică, trebuie să aducem sincere mulțumiri preotului romano-catolic Daniel Groza, căruia, pe baza lungului șir de materiale apărute în „Cenăzeanul“, i-am putut edita cartea „Cine este aproapele tău?“. apărută la Editura „Artpress“ din Timișoara, în 2011, evident cu sprijinul financiar al administrației din Cenad. La fel cum preotul ortodox român Gheorghe Covaci și-a văzut tipărit în „Anuarul Asociației Culturale «Concordia»“  nr. 7-8/2012-2013, apărută tot la Editura „Artpress“ din Timișoara, în 2014, textele din „Cenăzeanul“ publicate în foileton sub titlul „Pelerinaj la Locurile Sfinte“. Despre ceilalți preoți și profesori din Cenad, numai de bine. Cu foarte puține excepții, nu s-au arătat deloc interesați să colaboreze la „Cenăzeanul“. Desigur, numele celor care au scris pentru publicația noastră sunt amintite în capitolele ce urmează.
La „Cenăzeanul“, vreme de aproape două decenii, nu s-a mers pe indicarea în paranteză și a numărului istoric, ci doar a celui actual. O banală greșeală de tipografie sau editare a determinat, în cel de-al doilea deceniu de existență, o greșeală de fond, adică s-a adăugat un an mai mult decât erau de la apariția primului număr. La observația și cu ajutorul neprețuit al singurului redactor care se află în colegiul de redacție încă de la primul număr din 1993, Gheorghe Anuichi, am putut face corectura de rigoare. Și tot domnia-sa mi-a determinat și numărul istoric al revistei, astfel că am putut include, pe frontispiciul revistei, nu doar ordinea anilor, ci și cea a numărului istoric. Acesta din urmă nu e doar un moft, așa cum probabil pare, ci din el derivă ceea ce s-ar numi „patina timpului“, adică vechimea.
La predarea-primirea simbolică, pe cale verbală doar, spre editare a revistei, prof. Doran a ținut morțiș să-mi transmită câteva reguli pe care trebuia/trebuie să le respect cu sfințenie. Prima regulă: revista nu se implică în politică. Ceea ce am încercat să respect în cei aproape șapte ani de la preluarea spre editare. A doua regulă: la „Cenăzeanul“ nu există redactor-șef și nicio altă funcție. Ceea ce am res-pectat. Regula a treia: în fața numelui autorului articolului nu se pune niciun titlu profesional și/sau academic. Ceea ce, iată, nu am respectat și aceasta dintr-un motiv lesne de înțeles: pentru a da greutate unui articol sau altul, un autor nu vine doar cu numele, ci și cu titlul (care derivă din pregătirea și experiența sa profesională) și funcția pe care le are.
Cine a fost inițiatorul revistei „Cenăzeanul“? Din nefericire, trecerea în neființă a doi dintre primii redactori face aproape imposibil orice răspuns final care să poată fi obținut prin consens. Așadar, trebuie să ne bizuim pe surse tipărite și pe diferite amintiri. Iar afirmația lui Gheorghe Anuichi, la final de an 2016, prin telefon, a fost tranșantă: „Ghiță Doran a fost inițiatorul. Am povestit deseori despre așa ceva când ne întâlneam ori călătoream împreună, mai ales că aveam un numitor comun: C.F.R.-ul, unde am lucrat amândoi, el la început, înainte de facultate, iar eu până la pensionare.“
În „Privire retrospectivă“, articol publicat în „Anuarul Asociației Culturale «Concordia»“ nr. 4/2007, semnat „Colegiul de redacție“, dar, după propria mea părere, cu siguranță conceput de prof. Gh. Doran și asumat de colegi, scrie:
„Ajunşi la «venerabila» vârstă de cincisprezece ani, colegiul de redacţie şi-a propus o retrospectivă a eforturilor, realizărilor şi neîmplinirilor cuprinse în activitatea sa de un deceniu şi jumătate, timp destul de frământat şi plin de nesiguranţă. Şi, cum e normal, vom începe cu începuturile, şi anume cu «naşterea» publicaţiei.
Ideea editării unui ziar local aparţine profesorului Gheorghe Doran (s.n.), care a tipărit câteva numere din ziarul şcolar Abecedar, apărut la Şcoala generală din Variaş, judeţul Timiş, unitate şcolară în care vremelnic îşi desfăşura activitatea. O discuţie în acest sens a avut loc între Gh. Doran şi Ion Savu prin anii 1982 (s.n.).
O adevărată utopie pentru acel timp!
Orice idee, oricât de bună şi generoasă ar fi ea, rămâne o simplă idee dacă nu este transpusă în practică. Aşa că meritul apariţiei publicaţiei revine întru totul celor care au participat la naşterea primului număr şi a următoarelor, cât şi sponsorilor acestui act.
Primul număr a fost cu ghinion.
În biroul de la Dispensarul veterinar din comună, un grup de intelectuali din Cenad s-a strâns şi a hotărât editarea ziarului, formatul, numele şi conţinutul acestuia. Aceştia au fost: Alexandru Ambruş, Gheorghe Doran, Ion Savu, Ion Strungaru şi Vasile Târziu (senior).
S-au strâns şi s-au dactilografiat materialele, iar mapa cu acestea a fost încredinţată spre tipărire Editurii Popa’s Art din Timişoara. Neşansa, dar mai ales neseriozitatea editurii a făcut ca întregul material să se «volatilizeze» fără urmă, luând cu sine şi un carneţel cu caricaturi din epoca interbelică realizate de către Blaj Ioan (Giani) din Cenad, pe atunci colaborator al ziarelor «Adevărul» şi «Dimineaţa» din capitală, conduse de către M. Sadoveanu, Tudor Teodorescu-Branişte şi B. Brănişteanu. În acel moment, totul era pierdut.
Dar, asemenea păsării Phoenix, ziarul a renăscut din propria cenuşă şi, cu o parte din vechiul colectiv de redacţie: Ion Strungaru, Gheorghe Doran şi Ion Savu, cărora li se alătură Gheorghe Anuichi, se reconstruieşte noul prim număr, care se pare că a fost mai norocos.
Metoda de lucru şi tehnica de tipărire au fost rudimentare. Materialele dactilografiate au fost culese la calculator pe fâşii de hârtie, care au fost lipite pe coli A4. Pentru evidenţierea titlurilor s-a folosit letrasetul, iar intervalele dintre articole au fost «umplute» cu desene în tuş. În felul acesta, numărul respectiv a ajuns la Tipografia Operei Române din Timişoara, unde a fost imprimat, prin xeroxare, pe coli A3. Procedeul a fost folosit pentru toate cele patru numere ale primului an (1993).
Cu aceasta am putea spune că, sub o înfăţişare modestă, s-a născut ziarul. Pe pagina a doua a primului număr apare un «articol-program» intitulat «La început de drum», în care se arată scopul şi intenţiile colegiului de redacţie, stipulându-se expres că nu vom accepta în paginile publicaţiei atacul la persoană, dar nici, mai ales, ingerinţa politică a vreunui partid, indiferent de culoarea sau situarea lui pe eşichierul politic al timpului respectiv.
Lecturarea exemplarelor tipărite până în prezent poate confirma respectarea celor prevăzute în programul publicaţiei, deşi nu rareori s-au făcut presiuni pentru afilierea ziarului la un anumit partid politic. Pentru că am rezistat tentaţiilor, a rezistat şi ziarul. O subordonare a foii de către un partid ar fi dus la dispariţia acesteia odată cu intrarea în opoziţie a partidului respectiv. 
Numai faptul că nu am cedat presiunilor din partea vreunui partid (ele au existat, şi nu puţine) a prelungit perioada de apariţie a publicaţiei până în actualitate. Rezultatul face cinste colegiului de redacţie, care, în unele cazuri, a pus bani din propriul salariu pentru ca ziarul să apară.“
În context, îmi aduc aminte cum, la una din orele de limba română de la Școala Generală din Cenad, în 1966 sau 1967, profesorul Doran ne povestea despre revistele ce apăreau în perioada interbelică, cu precădere în Banat, despre lupta pentru limba română, despre graiuri, dialecte și ramuri etnice ale poporului român. De ce, aceste amintiri în paginile de față? Cred că răspunsul este unul deosebit de simplu: fiindcă l-am avut profesor pe Gheorghe Doran, cel care știa să facă din orele de literatură o adevărată sărbătoare.
După decesul domniei-sale, în iunie 2012, mi-am permis să-i trec numele pe frontispiciul revistei „Cenăzeanul“, chiar deasupra denumirii publicației. Este, sunt personal convins de acest lucru, o recunoaștere a muncii și zbaterii sale pentru a publica revista chiar și atunci când puțini mai credeau că va reuși.
Astăzi, cam singurele publicații cu adevărat românești au mai rămas cele școlare și cele sponsorizate de comunitățile locale, urbane sau rurale. Iar Banatul, ca de obicei, face notă discordantă în România tocmai fiindcă după 1989 aici s-a reluat tradiția editării de reviste și în mediul rural. Multe la număr la început, au ajuns acum destul de puține și doar îndărătnicia unor visători incurabili le mai ține în viață într-un timp în care mass-media s-a mutat aproape total și definitiv în spațiul virtual numit Internet. O parte din ele sunt accesibile și pe portalul Banaterra.eu, pe care l-am inițiat și îl coordonez încă din 2006, respectiv pe site-ul www.banaterra.eu/biblioteca/, unul din cele 18 site-uri componente.
Spre lauda sa, Cenadul are patru publicații periodice tipărite, comuna fiind probabil una dintre singurele localități rurale din România care se poate mândri astăzi, în anul 2017, cu o asemenea performanță: „Cenăzeanul“, „Anuarul Asociației Culturale Concordia“, „Ghidul cenăzeanului“ și revista trimestrială de istorie „Morisena“. În sfertul de veac scurs de la primul său număr și până acum, „Cenăzeanul“ a devenit, iată, exponentul scris al memoriei comunității locale, consemnând, din păcate nu toate, dar principalele evenimente petrecute în viața de zi cu zi a cenăzenilor. Iar faptul că toate numerele apărute sunt disponibile și în format digital, pe Internet, pe site-ul oficial al comunei Cenad - www.cenad.ro - e binevenit pentru a-i ține laolaltă pe cenăzenii de pretutindeni.

Autorul
 
Citiți/preluați cartea în format .PDF sau .EPUB

Your rating: None Average: 10 (1 vote)

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 218 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 2 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 1066883
    • Unique Visitors: 37045
    • Registered Users: 7
    • Since: Sâm, 03/05/2016 - 01:48

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter