Get Adobe Flash player

Ctitorul Mănăstirii Baziaş este Sfântul Sava, părintele spiritual al sârbilor

De sărbătoarea Schimbării la Faţă, aici se adună în fiecare an mii şi mii de credincioşi 

Controverse  
?Mănăstirea Baziaş, cu biserica ei ce poartă hramul Înălţării Domnului, a fost considerată din totdeauna cea mai mare sfinţenie a sârbilor ortodocşi din Clisura Dunării. Acest fapt se datorează tradiţiei acestor locuri care leagă numele mănăstirii şi al înfiinţării ei de numele primului arhiepiscop al sârbilor Sf. Sava Nemanjić, despre care se spune că s-ar fi oprit aici din cauza unei furtuni dezlănţuite de vântul Coşava. Nemaiputând înainta, Sfântul s-ar fi adresat vântului cu cuvintele ŤBaş ziaşť, de aici rămânând numele aşezării şi al mănăstirii?, scriu iereul Vasa Lupulović  şi prof. Borislav Đ. Krstić în cartea lor ?Istoricul aşezării Baziaş - Istoricul mănăstirii Baziaş?, apărută în 1998, la Editura Uniunii Sârbilor din România. Anul întemeierii sale este oarecum controversat. Unii susţin că ar fi fost construită în 1225, alţii, în secolele al XIV-lea sau al XV-lea. Totuşi, este unanim acceptată ideea că cei care au contribuit financiar şi material la ridicarea, în general, a mănăstirilor de pe malul stâng al Dunării, de pe teritoriul actual al României, au fost despoţii sârbi.  Este vorba despre cele de la Baziaş, Cusici şi Zlatiţa. Cei mai mulţi cred că ctitor este despotul sârb Iovan Brancovici, fiul despotului Stefan (1420-1476). Alţii leagă Baziaşul de sinaiţii creştini, care ar fi impus la mănăstirea de aici sărbătorirea Schimbării la Faţă.  
Interese  
Construit din nuiele împletite, apoi din bârne, lăcaşul sfânt a fost deseori incendiat şi tot atât de des reconstruit. Un lucru foarte important este că funcţionarea sa nu a încetat nici măcar pe vremea stăpânirii otomane. În 1557, Patriarhia Sârbă de la Peci (Kosovo) a luat sub ocrotirea sa şi pe ortodocşii din Paşalâcul Timişoarei, pentru aceasta înfiinţând episcopatele de la Vârşeţ şi Timişoara. Dieta din Transilvania va încerca să răspândească Reforma printre ortodocşii bănăţeni, dar venirea la putere a membrilor familiei Bathory, care erau catolici, va însemna încercarea de catolicizare a ortodocşilor. Pe 20 mai, în tratatul încheiat între Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory se va menţiona trecerea bisericilor ortodoxe din Transilvania şi Banat sub ascultarea mitropolitului din Târgovişte.   
Numai că presiunile vor continua, în secolul al XVIII-lea prozelitismul fiind reluat de către uniaţi care, sprijiniţi de autorităţile habsburgice, şi-au pus în gând să cucerească mănăstirile, aceste adevărate bastioane ale ortodoxiei. 
Represalii   
În 1788, spun autorii cărţii amintite mai sus, situaţia devine dramatică după incendierea de către turci a mănăstirii Zlatiţa, ??călugării trăind din ajutorul primit de la parohia Zlatiţa şi din donaţii strânse de mănăstirea Baziaş de la credincioşii acestor locuri care erau atraşi aici de icoana făcătoare de minuni?? adusă de la Hilandar şi care este considerată drept cea mai mare sfinţenie a sârbilor din Clisura Dunării. Această icoană este o copie a celebrei icoane de la Hilandar şi care o reprezintă pe Fecioara Maria cu trei mâini. Icoana se află imediat la intrare, în partea de nord a zidului bisericii mănăstireşti.   
Situaţia se schimbă cumva înspre mai bine, fiindcă în 1805 se construieşte din piatră conacul mănăstirii Baziaş. Dar, în 1848, cei nouă călugări trăitori la mănăstirea Zlatiţa vor fi martori oculari ai incendierii lăcaşului lor sfânt de către ostaşii Batalionului 9 honvezi, aflaţi sub comanda maiorului Karl von Abancurt, ca represalii la incendierea unor mori de pe Nera şi Iaruga de către armata sârbă. Drept urmare, călugării se vor retrage la mănăstirea Baziaş, unde vor sta până în 1860. Prezenţa lor va avea urmări pozitive pentru mănăs-tire, deoarece în 1855 se va trece la repararea acesteia.  ?În anul 1860 - scriu iereul Vasa Lupulović  şi prof. Borislav Đ. Krstić -, biserica a fost pictată în interior de pictorii ?ivko şi fiul său Dimitrije Petrović din Zemun, ajutaţi de zugravul Moritz Brayer??. În acelaşi timp, aici a funcţionat şi o şcoală mănăstirească. În perioada 1868-1872, se fac reparaţii la biserică şi conac, evenimentul fiind consemnat pe o placă de marmură prinsă de peretele de nord, imediat la intrarea sub clopotniţă.  
Ţintă pentru tunuri  
În primul război mondial, biserica a fost ţinta tunurilor de pe vasele de război de pe Dunăre. După 28 de ani de autonomie, mănăstirea este din nou afiliată celei din Zlatiţa. În 1934, la Baziaş nu mai exista nici un călugăr.   
În 1936, mănăstirea este reparată. Printre contributori se numără Patriarhia Serbiei, câteva persoane anonime din Iugoslavia, dar şi U.D.R. (Uzinele Domeniilor Reşiţa), societatea din urmă donând tabla necesară acoperirii bisericii.   
În cel de-al doilea război mondial, starea Baziaşului se înrăutăţeşte. În 1944, între 28 august şi 6 septembrie, localitatea este atacată de nouă ori de către artileria germană. Pe 6 septembrie, în timpul rezistenţei armatei române, au fost ucişi şeful vamei, şase soldaţi de infanterie şi un sergent elev.  
Punctul pe i  
Dar, curând, comuniştii încep procesul de colectivizare în satele din vecinătatea Baziaşului. În 1950, părintele Sekulić este nevoit să predea autorităţilor arhivele cu cei botezaţi, născuţi şi morţi. Un an mai târziu, cu permisiunea sa, clopotul mănăstirii şi inventarul bisericii din Cusici sunt predate bisericii din Zlatiţa. Deşi a solicitat ierarhilor bisericii să-l înlocuiască, să trimită la Baziaş un om tânăr, dorinţa sa nu a fost îndeplinită.  
Speranţa nu moare   
În perioada comunistă, mănăstirea a fost lăsată de izbelişte. Abia în 1980, i se aduc reparaţii consistente. Vechiul conac a fost dărâmat şi în locul lui a fost construit unul nou. S?a reparat zidul ce înconjoară mănăstirea. S-a schimbat tabla de pe acoperişul bisericii, iar interiorul bisericii a fost şi el tencuit. Redevenită funcţională datorită acestor lucrări, aici se desfăşoară slujbe îndeosebi cu prilejul Schimbării la Faţă (Preobra?enje), când la Baziaş se adună mii de credincioşi şi când se decernează şi premii literare scriitorilor de limbă sârbă din România şi străinătate. Manifestările literare se constituie într-un omagiu celui care a fost Sf. Sava Nemanjić, părintele spiritual al sârbilor de pretutindeni.  
   
Rastko Nemanjic  
Cel mai tânăr fiu al lui Stefan Nemanja, mare jupan sârb, s-a numit Rastko. S-a născut în anul 1169 şi încă din copilărie avea să dea dovadă de calităţi deosebite. La 15 ani, tatăl său i-a dăruit un teritoriu din statul său unde să înveţe să conducă. La 17 ani s-a gândit să-l căsătorească. La un moment dat, când a fost chemat la palat, acolo au sosit câţiva călugări de la Muntele Athos, printre care şi unul rus. Rastko l-a întrebat pe acesta din urmă cum e viaţa pe Muntele Sfânt. Când rusul i-a povestit, Rastko şi-a dat seama că era exact viaţa pe care şi-o dorea, astfel că s-a vorbit cu respectivul călugăr să plece împreună pe Muntele Athos. Şi acolo va pleca, fără ştirea părinţilor. Tatăl, Stefan, va trimite câţiva războinici după el. Dar prea târziu. Rastko s-a călugărit, primind numele de Sava. Părinţii s-au obişnuit cu greu cu această idee, însă până la urmă s-au consolat spunându-şi că a fost dorinţa lui Dumnezeu. Jupanul a început să-i trimită bani, pe care Sava îi împărţea mănăstirilor şi sihaştrilor. A adoptat un stil de viaţă extrem de dur. Umbla desculţ şi vara şi iarna, se hrănea cu apă şi pâine şi arareori şi altceva. Se ruga Domnului până adânc în noapte. După câţiva ani, s-a călugărit şi tatăl său, care a primit numele de Simeon. Fiindcă până atunci pe Muntele Sfânt nu a existat nici o mănăstire sârbească, fostul jupan şi fiul său au construit mănăstirea Hilandar (al cărei conac a ars în 2004, la reconstrucţia acestuia prinţul Charles donând o mare sumă de bani). În 1219, Sava obţine de la patriarhul de la Niceea ca biserica sârbească să fie autocefală şi independentă, el fiind numit arhiepiscop. Întors în Serbia, va reforma biserica sârbească. Va scrie o serie de lucrări religioase, printre care şi ?Cârmaciul?, care conţine reguli de viaţă şi muncă în biserică, dar şi în stat. Limba folosită a fost cea sârbească, vorbită de popor. Doar două, dedicate lui Siemon, sunt scrise în limba slavonă (bisericească). Toate sunt însă de mare preţ pentru poporul sârb, dat fiind faptul că prin ele s-au pus bazele literaturii medievale sârbeşti.  A murit pe 12 ianuarie 1236, dar se comemorează pe 14 ianuarie (după calendarul gregorian, pe 27 ianuarie). Sârbii din România organizează în fi-ecare an aşa-numitul ?Bal de Sfântul Sava?.  
  
Cătun la Dunăre  
Când spui Baziaş, îţi aduci imediat aminte de două lucruri învăţate la şcoală: la Baziaş intră Dunărea pe teritoriul României; la Baziaş s-a construit prima cale ferată din România. Pentru sârbi, însă, Baziaş înseamnă şi mănăstirea cu acelaşi nume. Actualmente având rang de sat, localitatea aparţine din punct de vedere administrativ de comuna Socol din judeţul Caraş-Severin. Istoria sa se împleteşte cu cea a mănăstirii. Istoricii presupun că mai întâi a fost construită mănăstirea, iar apoi satul, unde au fost aduşi lucrători care să muncească pământurile mănăstireşti. Aceştia au primit câte-un loc de casă şi de grădină, dar li s-a acordat şi dreptul de a-şi duce animalele la păşunat, de a tăia lemne din pădurile mănăstirii, ei fiind şi scutiţi pentru o vreme de impozite.   
Din nefericire, incursiunile armate turceşti au avut influenţe negative asupra aşezării, dat fiind faptul că sătenii (perneavorii) erau fie ucişi în lupte, fie luaţi prizonieri laolaltă cu călugării. Dar, după ce Banatul şi Oltenia trec în 1718 sub stăpânirea austriacă, şi după organizarea Confiniului de Graniţă de-a lungul fluviului, mulţi dintre perneavori preferă să se înregimenteze în Regimentul 2 sârbo-român. În 1795, Baziaşul devine port important la Dunăre. Importanţa sa economică creşte puternic, mai cu seamă după construirea, cu începere din 1847, a primei linii de cale ferată. Primul tren va pleca din gara aşezării pe 1 noiembrie 1856. În 1860, Baziaşul va avea şi un oficiu vamal. Maximul populaţional va fi atins în 1880, mulţi dintre lucrătorii feroviari alegând să locuiască aici. Atunci Baziaşul a avut 516 locuitori. De asemenea, a devenit un loc atractiv pentru recreaţie. Aici au funcţionat un hotel şi un cazinou. 
AGENDA nr. 51/18 decembrie 2004
Your rating: None Average: 5.5 (2 votes)

Promovează acest site

Share this

Traduceri

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 24 imagini
  • 235 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 1 vizitator online.

    Visitors

    • Total Visitors: 148656
    • Unique Visitors: 6341
    • Registered Users: 7
    • Since: Vin, 06/26/2020 - 13:05

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter