Get Adobe Flash player

Crime, jafuri, răpiri, torturi şi execuţii în Banat

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Supliciul lui Gheorghe Doja, derulat la Timişoara, a fost unul dintre cele mai cumplite acte de acest gen din istoria României 

Cel care citeşte despre modul în care a fost torturat Gheorghe Doja în zona actualei Pieţe Maria din Timişoara nu poate decât să se înfioare, fie că e vorba despre un tip foarte dur, fie de-o persoană romantică. Dar, pentru vremurile de demult apuse, asemenea procedee nu atât pentru pedepsirea condamnaţilor, cât pentru a-i speria pe ceilalţi erau absolut normale 
Judecăţi 
În secolul al XII-lea, în registrul de la Oradea sunt consemnate mai multe judecăţi ale unor locuitori din Banat şi proba fierului înroşit purtat de unii împricinaţi, spune istoricul Ioan Haţegan, doctor în istorie. Pe 12 mai 1370, în Banat se va afla palatinul regatului, aceasta pentru a combate numărul mare al răufăcătorilor, fiind amintite 70 de nume din comitatele bănăţene. În 16 octombrie 1436, la Cenad va veni inchizitorul Iacob de Marchia, solicitat de Albert, vicarul general al episcopiei Cenadului. Un val de tâlhării, violenţe, incendieri şi omoruri săvârşite de oştenii Legiunii negre, formată din boemieni şi campată lângă Seghedin se va consemna în 1492. Francesco Griselini va afirma că, din pricina ticăloşiilor, populaţia Timişului prefera să trăiască mai degrabă sub turci. Cel care va face ordine va fi comitele de Timiş, Pavel Chinezu. În urma luptei, şase sute de oşteni ai Legiunii negre vor fi omorâţi. ?Conducătorii răzvrătirii, luaţi prizonieri, fură parte spânzuraţi, parte traşi de vii pe roată?, mai spune Griselini. Nu lipsesc nici cazurile de vrăjitorie. Astfel, pe 18 iunie 1737, o femeie este acuzată de vrăjitorie şi arestată, însă nu se vor găsi probe pentru condamnarea ei.  
Şase tâlhari vor evada pe 8 septembrie 1747 din închisoarea timişoreană, vor ajunge noaptea la Satchinez, acolo îl vor jefui pe jude şi vor lua alţi 100 de creiţari şi produse de la locuitori. În 1750, Piccoly, şeful aceleiaşi închisori, trebuia să raporteze săptămânal numărul şi starea arestaţilor.  
Josif al II-lea va face o vizită la Timişoara sub numele de contele Falkenstein, în 14-17 mai 1767 şi va constata că aici se petrec nişte lucruri cutremurătoare: deportaţii din Viena ajunşi aici erau judecaţi şi condamnaţi, apoi expuşi în piaţa publică, unde oricine îi putea lua gratuit şi folosi cum voia. Ceilalţi erau urcaţi în căruţe, duşi în diverse locuri din Banat şi lăsaţi de voia lor. Josif va cere încetarea imediată a acestei situaţii.  
Dar iată cum îi descrie Griselini şi pe românii bănăţeni înainte de a le lăuda calităţile: ?Îndeosebi se distinge cruzimea nemărginită atunci când reuşesc să verse sângele unui duşman. De multe ori îşi varsă furia şi împotriva leşului neînsufleţit al celui ucis, aplicându-i o mulţime de lovituri de cuţit, scoţându-i ochii, tăindu-i nasul şi urechile.? Pentru a controla situaţia, administraţia timişoreană va înfiinţa în decembrie 1808 miliţia civilă, care va avea grijă decenii întregi de liniştea şi paza urbei.  
Pe 19 septembrie 1800, la Lugoj, doi robi care lucrau în-tr-o grădină l-au ucis pe gardian sub ochii soţiei acestuia, pe aceasta au legat-o de mâini şi de picioare, i-au umplut gura cu pământ să nu poată striga, şi-au desfăcut obezile de fier cu care erau legaţi şi au fugit. Reuşind să scuipe ţărâna, femeia a strigat după ajutor, însă captivii nu au mai fost prinşi. Doi ani mai târziu, la Lugoj, tot într-o zi de 19, dar aprilie, tot în complexul de proprietăţi al comitatului, doi deţinuţi dau foc grajdului. Incendiul se extinde repede la casele din jur, apoi la magaziile de cereale şi chiar la casa judeţeană. A treia zi, patru deţinuţi sunt trimişi la grădină la muncă, însă aici îl ucid pe paznic şi fug. Unul este omorât în timpul urmăririi. Ceilalţi sunt prinşi. Incendiatorii îşi recunosc fapta. Sunt judecaţi şi condamnaţi la moarte chiar a doua zi. Doi sunt spânzuraţi. Cel ucis anterior este decapitat, iar trupul - tras pe roată. Ultimul este lăsat în viaţă. Cronicarii vor consemna apoi că ultimele execuţii prin decapitare au avut loc la Lugoj în 1839, când au fost executaţi doi tineri de câte 23 de ani fiecare şi o femeie de 25 de ani. 
Pedepse şi execuţii  
În iulie 1514, va avea loc războiul ?curuţilor? ţărani conduşi de Gheorghe Doja. Francesco Griselini, care s-a aflat în Banat între 1774 şi 1777, face ample referiri la fărădelegile oştirii secuiului. Astfel, pe lângă incendierile şi jafurile asupra avuturilor nobilimii, femeile şi fetele erau dezonorate sub privirile soţilor sau taţilor. Pe episcopul de Cenad, ?Doja puse mai întâi să fie îmbrăcat spre batjocură cu mitră şi odăjdii, apoi îl maltrată cu lovituri şi îl chinui fioros în cele mai diferite chipuri; îi străpunse cu o ţepuşă partea de jos a trupului, până îşi dădu sufletul în chinuri. Ştefan Telegdi căzu la rândul său în mâinile acestor barbari. Fu atârnat în spânzurătoare de acele părţi ale trupului pe care ruşinea mă împiedică să le numesc şi muri în chinuri, sub săgeţile trase asupră-i.? În iulie, armata răsculaţilor va fi înfrântă în faţa cetăţii Timişoara. Gheorghe Doja va fi supus unui supliciu unic. Descrierea lui Griselini este extrem de plastică: ?Deoarece căutase în chip manifest să se impună ca un tiran, fu legat de eşafod cu lanţuri grele. Apoi fu pus pe scaunul de tortură. Supliciul începu prin aşezarea - spre batjocură - a unei coroane de fier pe cap. Fu silit să ţină în mână un sceptru de fier. Atât coroana, cât şi sceptrul erau înroşite în foc. Apoi îi fu lăsat sânge din arterele principale, iar fratele său trebui să-l bea. În jur se aflau cei mai cutezători dintre tovarăşii săi, care fuseseră înfometaţi timp de trei zile. Acum li se porunci să mănânce carnea smulsă de călău cu cleşti înroşite din trupul mizerabilului Doja. Trei dintre ei, care refuzară această mâncare înfiorătoare, fură pe loc traşi în ţeapă. [?] Deşi ars la trup şi sfârtecat în mai multe locuri, acest criminal nu scoase totuşi vreun geamăt, netrădând vreo spaimă faţă de acest îngrozitor fel de moarte. Doar când îi fură smulse din trup măruntaiele fu cuprins de un fior şi îşi dădu sufletul. Leşul îi fu tăiat în bucăţi, parte fierte într-un cazan, parte arse pe grătar, date spre mâncare complicilor săi.? În 1718, la Timişoara sunt pomenite 44 de execuţii. Pe 1 ianuarie, administraţia imperială austriacă îi cere nou înfiinţatului magistrat german să-i stârpească pe toţi necredincioşii de pe teritoriul Timişoarei, respectiv păgâni, evrei, turci, luterani, calvini şi alţi eretici, să-i alunge pe toţi cei fără stăpân şi serviciu. Nicolae Stoica de Haţeg scria în ?Cronica Banatului?, în 1772, despre prinderea şi pedepsirea câtorva lotri veniţi din Ţara Românească la jefuit în Banat: ?Apoi pre cei 10 hoţi la lăzăretu Jupalnicului, unde-i la hotaru Orşavii, la gard, de tată-meu ispovediţi, cuminecaţi, 4 lotri, oameni în vârstă, prin gealat cu roata să zdrobiră, iară recruţilor lor amândoo mâinile tăindu-le, cu var neastâmpărat legându-le, arzându-le carnea pingă os. [?] Aşa, vii, peste graniţă în ţară a să duce le deateră, iară celor zdrobiţi capetele şi trupurile în patru părţi le făcură şi de-acolo, de la hotar, păn cătră Mehadia, pingă drum, roate cu ţape era pusă; în ţapă un cap, pre roată un cerec şi o mână tăiată, pironită.?  
Tot N.S. de Haţeg consemna în 1775: ?Cu milităria să începu hoţia. Nu numai prin fraiman tăiaţi, spânzuraţi, ce şi tormente, chinuri, ţâţă arse, trasă, mâni de vii tăiate, cu roata zdrobiţi, obraze cu pecete arse, chinuri erau, capu tescuit, supt unghii ţăpuşă bătea, le zmulgea, cu peatră de moară îi lungea, pieptul le turtea, picătură rea de sus în creştetu capului îi pica, dar de vii arşi sau de vii înţăpaţi, cureăle fîşii din umeri pre spate în jos trasă, locul lor cu var neastâmpărat presărat, apoi dus şi tăiat. Această din urmă pedeapsă şi un preot lăpădat au păţit-o. Aşa fal de hoţi, lotri, în ceasul morţii cer ertăciune de păcatele sale, pre toţi cei ce caută la el strigă şi învaţă să nu fie hoţi, lotri, ci să fie oameni de omenie. Apoi gealatul îi scurtă vorba şi îi ia viaţa.? 
Răpiri 
În martie 1670, Husein, aga de Făget, i se va plânge principelui transilvan pentru răpirea unor locuitori din zonă de către transilvăneni şi pentru faptul că ostaticii vor fi eliberaţi doar după plata răscumpărării. În 11 septembrie 1694, un cronicar otoman pomeneşte de o cătană pe nume Topal, care, de ani de zile, ?ţinea drumurile Timişoarei şi teroriza satele din acele părţi. Acesta a fost prins de un ienicer care, dorind să facă şi el nişte bani, ar fi cerut o anumită sumă pentru eliberarea acestuia. Numai că planurile i-au fost date peste cap de către Kilavuz Piri aga, beşliaga din cetatea Timişoarei, care  s-a plâns padişahului şi a cerut omorârea haiducului. Topal a fost găsit în locul unde era ascuns şi adus în faţa padişahului. Capul i-a fost tăiat de chiar ienicerul pomenit mai înainte. Pe 21 iulie 1745, cronicile amintesc depre un recuperator de sclavi creştini din Imperiul Otoman, care va aduce 50 de foşti sclavi şi-i va aşeza în districtul Cenadului. 
Tortură 
Butucul de tortură este una dintre metodele de a smulge mărturisiri. De un asemenea tratament va avea parte Ştefan Malea, de loc din Haţeg. În 23 noiembrie 1677, acesta se va afla la Lugoj, pentru a vinde sare. Un lugojean pe nume Petru Stoica îl va acuza în faţa cadiului că ar fi tovarăş în fărădelegi al cunoscutului tâlhar Trâmbiţă. Cadiul îl va închide şi, în fiecare vineri, îi va pune picioarele în butucul cu pricina şi va pune să fie bătut. Haţeganul va fi eliberat abia când oficialii comitatului Hunedoara vor adeveri faptul că este un om cinstit. Pe 21 februarie 1744, tribunalul timişorean va judeca şi cazul lui Giura Mutafcia, acuzat că şi-a ucis soţia şi copiii, a furat şi comis adulter, toate acestea după ce învinovăţitul a fost supus torturii. Pare-se că o fărădelege a comis un timişorean închis în corpul de gardă al cetăţii Timişoara, care a fost biciuit cu mai multe zeci de lovituri de bici pe 1 mai 1726. De el pomeneşte Jean de Jean (Deschan von Hansen). Pe 21 noiembrie 1775, povesteşte dr. I. Haţegan, la Timişoara se pronunţă şi se execută sentinţa asupra unui individ acuzat de dublă crimă. Sentinţa sună extrem de ciudat pentru noi, cei de astăzi: ?...să fie dus până la locul execuţiei din faţa Porţii Transilvaniei, pe drum să fie ars de două ori pe o parte cu fierul înroşit, apoi acolo tras pe roată... Să se izbească cu roata de jos picioarele, apoi întregul trup şi după ce a trecut de la viaţă la moarte, corpul său să fie expus pe roată.? 
Fărădelegi 
În istoria coloniştilor germani stabiliţi în actualul cartier Freidorf a intrat şi aşa-numitul Om negru, un localnic deposedat de pământ care i-a terorizat în perioada 1727-1730, pe când se îndreptau spre locurile de muncă. Locul acestor întâlniri a fost denumit ?Zum Schwarzer Mann? (La omul negru). Pare-se că nu au fost nişte ani calmi în ceea ce priveşte liniştea în Timişoara. Fiindcă în 1728, de pildă, administraţia atrage serios atenţia primăriei rasciene (româno-sârbă) asupra multor dezordini făcute de cetăţenii din Palanca Mare şi solicită măsuri pentru curmarea acestora.  În 1729, pe 11 mai, administraţia somează primăria rasciană să-i pedepsească pe ţigani cu bătaie, arest şi amendă, dacă nu plătesc haraciul (impozitul). În august 1729, este ucis un văcar din Variaş. Un an mai târziu, în octombrie, administraţia austriacă este foarte nemulţumită de numărul vagabonzilor din oraş şi-i cere primăriei rasciene ca alături de cea germană să contribuie financiar la clarificarea situaţiei acestora.  
  
  
Lotrii şi faptele lor  
Pe 20 septembrie 1551, un an al operaţiunilor militare otomane în Banat, în componenţa garnizoanei Timişoarei se vor afla, printre alţii, şi 100 de haiduci, spune dr. I. Haţegan. În 1599, marele vizir Ibrahim paşa a creat corpuri mixte, formate din otomani şi creştini, dar şi miliţii creştine, care apoi au luptat împotriva haiducilor ce prădau tot ce întâlneau în cale şi conturbau viaţa socială a vilayetului de Timişoara. Prin 1650, călătorind de la Timişoara la Lugoj, undeva prin pădurea Silagiului de astăzi va pieri Ignad, un catolic tălmaci şi doctor al beilerbeiului timişorean. Haiducii sunt pomeniţi şi cu prilejul călătoriei spre Oradea, prin Banat, a unor negustori italieni, în martie 1653. Aceştia au fost atacaţi şi prădaţi în zona Ineului. Oficialii otomani îi vor cere banului Bârcianu să?i despăgubească. Pare-se că aceiaşi tâlhari i-au dat de furcă, în 1654 şi 1655, şi lui Ali, aga spahiilor din Lipova.  
De lotri pomeneşte şi F. Griselini, în cartea sa ?Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei? (Editura ?Facla?, 1984). În 1738, un prinţ şi un mare duce austriac se rătăcesc la o partidă de vânătoare într-o mlaştină. Acolo dau de o ceată de oameni înarmaţi. ?Erau români care, pe socoteala turcilor şi îmbrăcaţi ca aceştia, comiteau tâlhării şi omoruri.? Numai că imperialii vor fi ajutaţi de căpetenia acestora (harambaşa) şi scoşi la liman. Drept urmare îl vor recompensa şi-l vor numi căpitan de plăieşi, călăreţi folosiţi la urmărirea lotrilor. Tot Griselini spune despre păstori că sunt înclinaţi spre hoţii şi tâlhării la drumul mare, dar şi despre cum sunt pedepsiţi lotrii: ?Pedepsele aplicate de obicei lotrilor, atunci când ajung pe mâna justiţiei, sunt sfâşierea cu cleşti înroşiţi în foc, frângerea cu roata şi spânzurătoarea. Exemplele date au însă atât de puţin efect, încât nu trece an în care să nu auzi de atacuri şi jafuri comise de lotri.? Cneazul din Dubeşti şi consăteanul său, Trifon, vor fi arestaţi pentru că, la rândul lor, i-au urmărit pe lotri fără aprobare din partea superiorilor. În cele din urmă, vor fi eliberaţi şi recompensaţi. Ceva similar se va petrece pe 6 octombrie 1743, când, ignorând dreptul de azil al bisericii, caporalul Becker va intra într-o biserică şi-l va încătuşa aici pe delincventul Gregor Menardi. Episcopul romano-catolic va cere pedepsirea drastică a caporalului.  
În 1772, la Timişoara poposeşte Johann Kaspar Steube, de loc din Saxonia, un tânăr însetat de cunoaştere. El îşi va petrece în Banat nouă ani din viaţă (vezi ?Nouă ani în Banat?, Editura de Vest, Timişoara, 2003). Referitor la siguranţa persoanei, el va scrie, pe vremea când trăia la Gătaia: ?În schimb, în ceea ce priveşte siguranţa, trebuia să ne aşteptăm în fiecare clipă să fim jefuiţi, maltrataţi sau chiar ucişi de lotri. [?] De aceea, orice zgomot produs în timpul nopţii ne băga frica în oase. Îmi amintesc că, după ce lotrii năvăliseră într-un sat aflat la numai un sfert de oră depărtare şi pustiiseră aici cumplit, mi-am schimbat în fiecare noapte locul de somn, dormind fie pe pământ, fie în grajd, fie în grădină, sub un pom sau altul.?  
  
AGENDA nr. 3/15 ianuarie 2005
No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 218 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 2 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 1040252
    • Unique Visitors: 35355
    • Registered Users: 7
    • Since: Sâm, 03/05/2016 - 01:48

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter