Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Capitalist şi pe vremea regimului comunist

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Silit de împrejurări, Adrian Rizeanu, proprietar de darac, şi-a obţinut independenţa energetică 

Morarii, cei cu darace de lână, în general micii meseriaşi cu activităţi sezoniere şi care prestau servicii ce nu rentau a fi asigurate de stat prin angajaţi permanenţi, erau ca un ghimpe în ochii autorităţilor comuniste. Şicanele de tot felul se aflau la ordinea zilei şi au rezistat numai cei cu inimă tare. Printre care şi Adrian Rizeanu, care continuă, şi astăzi, afacerea de familie.  
   
Prochinii devin patroni  
Prin 1945, se stabilesc la Timişoara Maria Prochin, de loc din Sânnicolau Mare, şi soţul ei, Cornel Prochin, bihorean din Cefa, fost copil de trupă, jandarm, şef de post la Orţişoara, apoi, în oraşul de pe Bega, şef (primul) al serviciului de evidenţă în cadrul Miliţiei orăşeneşti Timişoara şi, în cele din urmă, pentru că nu acceptase să intre în P.M.R., iar Miliţia avea nevoie de cadre de nădejde, administrator la hotelurile ?Bega? şi ?Parc?. În 1963  se iveşte oportunitatea deschiderii unui atelier pentru dărăcit lână la... Deva. Maria Prochin şi Carol Rizeanu, soţul fiicei sale, se hotărăsc să preia afacerea. Pentru Prochini şi Rizeni începe o viaţă dură de navetişti, Rizenii având însă şi copii de crescut. În 1967, mută maşinile şi uneltele pentru dărăcit la Timişoara, pe str. Crizantemelor nr. 22, acolo unde se găsesc şi astăzi.  
Generaţia a III-a  
?Copil fiind, am rugat-o odată pe mama să-mi dea bani de film, povesteşte Adrian Rizeanu, actualul patron al daracului. Mi-a spus că nu are, dar dacă o ajut la dărăcitul unei anumite cantităţi de lână, va primi bani şi-mi va da. Ştiam că are, dar tot am ajutat-o.  Aşa am prins drag de muncă şi am cerut de multe ori să o ajut. Aşa am furat şi meseria de la tata. Daracul ăsta este viaţa mea. Daracul m-a ajutat să mă realizez în viaţă şi fără el nu aş putea trăi?.  
Marele declin  
Activitatea de dărăcit şi tors lână pentru populaţie a scăzut dramatic după 1990. Două au fost motivele principale care au dus la o asemenea situaţie: desfiinţarea DCA-urilor şi importul de lână. Inexplicabil pentru Adrian este faptul că, în timpul guvernării Roman, statul a decis un uriaş import de lână australiană. Ţăranii s-au trezit că nu mai are cine să le cumpere lâna. Au început să renunţe la creşterea oilor. Ba, mai mult, cei care mai cresc le vând vii, deci cu tot cu lână, în ţările arabe. Industria lânii din România a intrat puternic în declin. Din atelierele de dărăcit lână care existau în Banat (la Răcăşdia, Bocşa, Bacova, Jebel, Voiteni, Cărpiniş, Bărăteaz, precum şi la Pâncota şi Şagu-Arad), Adrian Rizeanu este convins că singurul care a mai rezistat este al său. Pentru a supravieţui, a căutat variante. A început producţia de fire de lână şi înlocuitori în colaborare cu ILSA, de la care prelua materiale reciclabile şi refolosibile rezultate din procesul tehnologic. Cu 5% din resturile respective de la ILSA, Rizeanu ţinea la muncă 40 de oameni. Vindea fire de lână şi înlocuitori de lână în toată ţara. Dar o făcea prin unităţile de stat. În scurt timp, sistemul a intrat în blocaj economic. Marfă era, erau şi bani, doar că întreprinderile de stat trebuiau mai întâi să-şi onoreze datoriile la bugete. Micul atelier timişorean era undeva la urmă de tot şi astfel s-a trezit Rizeanu în faţa falimentului iminent.  
Veşnicul optimist  
Silit de noile împrejurări, şi-a pus oamenii pe liber. Astăzi, la dărăcit lână mai vine câte-o bătrânică ori vreun orăşean care a primit lâna de la rudele de la sat şi doreşte să-şi facă o plapumă. Sunt şi din cei care vin cu lâna scoasă dintr-o plapumă veche, pe care vor să o dărăcească şi să o folosească tot pentru o plapumă de lână. De renunţat însă la afacere Adrian Rizeanu nu acceptă nici măcar în cele mai negre gânduri ale sale. Nu-l lasă pasiunea şi dragostea pentru această meserie. Într-o zi obişnuită de muncă, în atelierul său se pot dărăci până la 300 kg lână şi se pot toarce alte 150 kg din acelaşi material. Consideră că nu e vorba decât de o conjunctură nefavorabilă. Aşteaptă să crească nivelul de trai, iar lumea să cumpere lână pentru împletit, multor femei plăcându-le să tricoteze. Între timp a reuşit să modernizeze atelierul. Unul dintre darace, făcut de el după planurile unei asemenea maşini din Franţa, înglobează mai multe inovaţii de-ale sale, cea mai importantă fiind un cântar mecanic inserat direct în procesul de dărăcit şi care înlocuieşte munca a doi-trei oameni. Şi-a amenajat un atelier propriu de autoutilare, pentru care a cumpărat un strung şi o freză. Şi-a tras gaz metan pentru un viitor atelier pentru vopsit lână. Ba, mai mult, vrea să treacă la producţia de stofă de lână. Ce-l ţine însă pe Adrian în sfera optimismului? Celelalte două-trei mici afaceri, din care se autosubvenţionează. Cineva trebuie să dărăcească lână în ţara asta, nu-i aşa?, întreabă retoric şi zâmbitor un timişorean care are toate motivele să iubească oile. 
Dieselul salvator  
Nu o să uit până mor, povesteşte Adrian. Prin 1985 începuseră absurdele raţionalizări la curentul electric. Întreaga economie românească a trebuit să-şi reorganizeze activitatea pentru a se evita curbele de consum energetic. Întreprinderi care nu lucraseră niciodată noaptea au început să muncească doar în schimbul trei. Duminica era zi lucrătoare. Atunci i?au tăiat şi atelierului lui Rizeanu alimentarea cu curent electric trifazic, deşi daracul de pe Crizantemelor consuma într-o zi cât un apartament de bloc cu trei camere. Asta s-a întâmplat în luna septembrie, taman când începea sezonul de dărăcit lână. În scurt timp, falimentul devenea inevitabil. Veneau ţăranii cu lâna în spinare şi li se spunea că daracul nu mai lucrează din lipsă de curent. Păi cum nu e curent?, întrebau aceştia revoltaţi şi totodată contrariaţi: în atelier şi în casa lui Adrian ardea totuşi lumina. Nu e din ăla trifazat, care să alimenteze motoarele de la maşini, le explica tânărul capitalist. Ţăranii plecau bombănind şi înjurând. 
Soluţia  
Ce era totuşi de făcut ? Trebuia găsită urgent o soluţie salvatoare. Şi Adrian a găsit-o. A cumpărat legal, pe bază de acte, de la un C.A.P., un motor diesel, cu generator de curent trifazic. Numai că până la adevărata rezolvare exista un mare impediment : lipsa de motorină. Patronul şi-a luat inima în dinţi, actele pe diesel în buzunar şi s-a dus în audienţă tocmai la secretarul adjunct P.C.R. pe judeţul Timiş. Sfătuit bine de nişte cunoştinţe, a solicitat o cotă lunară de 400 de litri de motorină. Acesta, după multe ezitări şi întrebări, i-a aprobat? jumătate, adică 200 de litri.   
A instalat motorul, l-a pornit şi şi-a reluat activitatea. Iar când în tot Iozefinul se stingeau toate luminile, tot pe motiv de economie, în mica întreprindere a lui Rizeanu becurile păreau că ard feeric. Un tovarăş de bine l-a reclamat la I.R.E.T. cum că fură curent. La poarta lui Rizeanu au oprit într-o zi trei maşini de la I.R.E.T., cu nişte şefi puşi pe fapte mari. Nu le-a dat drumul în curte fiindcă autoritatea lor se oprea la contor. În cele din urmă, i?a permis intrarea în curte doar unuia, mai maleabil şi bine crescut, căruia i-a arătat secretul independenţei energetice: dieselul din atelier.  
   
Mirajul deşertului  
 În 1990, când tocmai începeau cuponiada şi patroniada, Adrian Rizeanu, expert în dărăcit lâna, şi?a zis că acum e momentul pentru dezvoltare. Numai că pentru aceasta era o mare nevoie de retehnologizare. Şi de unde bani dacă nu de la investitori străini? Şi-a scuipat în palme şi s-a pus pe treabă. A plătit nişte tineri de i-au filmat atelierul şi daracele fabricate cu vreo sută de ani în urmă de către ?Maschinenfabriken und Rieger? S.A. din Sibiu. Încărcat cu oferte de colaborare şi videocasete, a solicitat audienţele pe la diferite ambasade străine din Bucureşti. Singurii care nu l-au primit au fost americanii. L-au primit în schimb irakienii, care voiau nici mai mult nici mai puţin decât ca timişoreanul Rizeanu să le înzestreze pa-  
tria cu darace de lână. Banii nu contau. Adri-an s?a întors acasă plutind de fericire. Dăduse lovitura. I-a contactat pe cei de la întreprinderea (vecină) I.M.A.I.A., care puteau să-l ajute să fabrice daracele. Şi... a început ?Furtuna în deşert?. Visul lui Adrian s-a dus pe apa sâmbetei o dată cu intrarea tancurilor americane pe pământul ce trebuia să găzduiască daracele românului.  
   
Lupi şi carde... de muzeu  
Procesul tehnologic, pe foarte scurt. Unu. Lupul este o maşină de lupuit, cu dinţi ca de lup, care rupe lâna în bucăţi foarte mărunte. Doi. Lâna mărunţită este apoi scărmănată de către un darac, zis şi card, după care se înfăşoară pe un tambur ce face din ea un caer. Trei. Caerul trece din nou printre nişte dinţi de lup, e ruptă din nou şi e făcută puf. Puful ajunge la o nouă linie de carde, două la număr, apoi la un divizor, unde lâna este împărţită în semifire. Semifirul se pune pe ring (o altă maşinărie) şi este răsucit, devenind astfel fir. La cerere, din două fire se produce firul dublu. Patru. Înfăşurat pe o ţeavă, firul simplu sau dublu devine scul. Adrian are trei darace fabricate prin secolul al XIX-lea. Cadrul unei asemenea minunăţii este făcut din lemn de cireş. Relativ noi sunt doar tamburii de scărmănat lână, făcuţi din pâslă şi sute de mii de capete de sârmuliţe oţelite.  
AGENDA nr. 26/28 iunie 2003
Your rating: None Average: 10 (2 votes)

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 224 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 99 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 779635
    • Unique Visitors: 19162
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter