Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Calul lui Doja, tractorul lui Spek şi veriga lipsă

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version
Spek junior din Satu Nou avea un tractor pe nume Doja. Cum nimic pe lume nu e chiar întâmplător, nici numele acestei maşinării nu era deloc întâmplător. Spek tatăl, un „jidan împuţit“, cum îi spuneau unii mucaliţi de prin Iosefin, un fervent susţinător al comunismului, catapultat de la oraş pentru a implementa în rândul chiaburilor revoluţia cea mare, socialistă, avusese, pe vremea când bătea blacheuri şi punea pingele în atelierul său din cartierul timişorean Iosefin, un client de profesie istoric. Un individ mai în vârstă, adus de spate. Nu-i reţinuse niciodată acestuia numele. Doar unele trăsături ale chipului. De fapt, individul nici nu se prezentase şi-i fusese client o singură dată. Atunci când i-a spus că studiază istoria şi a descoperit că Doja fusese un antisemit convins, care-şi botezase calul cu numele de Spek. Desigur, vestea a căzut peste pantofar ca un trăsnet năucitor. Dacă un trăsnet mai poate fi năucitor. Oricum, căzuse ca un ciocan peste degete. Până atunci, Spek tatăl fusese convins că numele îi era unicat. Şi-atunci de unde şi până unde-i venise ideea acestui „ungur împuţit“ zis Doja să-i spună calului său chiar Spek? Întrebarea a devenit cu timpul de-a dreptul obsedantă. Ba, mai mult, încercând să găsească o motivaţie, o cauză, Spek tatăl a ajuns chiar să-şi închipuie că el însuşi este Doja, că se află călare pe cal, calul nu are nume şi el trebuie să-i spună cumva. Să-l îmboldească nu cu pintenii, ci cu numele. Aproape că fusese pe punctul de a-i da lui Doja dreptate pentru că alesese numele de Spek. „Diii, Spek!“ Suna bine, mobilizator. Aproape că se împăcase cu o asemenea rezolvare. Ba chiar îl şi felicită în gând pe Doja pentru că avusese o imaginaţie atât de grozavă. 
Cum Spek fiul deprinsese meseria de tractorist de la un  „împuţit de franţuz“ germanizat, familia Spek a fost trimisă la sat călare pe-un tractor „Buldog“ ce trăgea o tiligă rechiziţionată de la un „împuţit de ţigan“ din cartierul Fabric. Cum au ajuns în Satu Nou, primul ţăran ieşit în cale i-a întrebat: „Cum îi spune calului?“ „Care cal?“ – s-a mirat Spek fiul. „Doja!“, a sărit Spek tatăl. Era pur şi simplu vorba de o reparaţie morală pe care Spek tatăl şi-o dorise ani de-a rândul şi abia atunci i se ivise ocazia să se revanşeze.  
Seara, după ce-au evaluat casa primită de la noile autorităţi, lăsată vraişte de un „împuţit de neamţ“ înrolat pentru o zi în unităţile SS şi împuşcat a doua zi de un „împuţit de sârb“ care s-a dat cu „împuţiţii de ruşi“, cei doi Spek, tatăl şi fiul, au început să se certe ca la uşa cortului. Cum de îndrăznise el, tatăl, să-i spună tractorului „Doja“? Uitase el oare că Attila, nepotul său, o avea de mamă pe tovarăşa Ibolya, nimeni altcineva decât soţia lui Spek fiul? „Ai uitat, băiatule, că Ibolya...“ „Tovarăşa Ibolya!“, l-a corectat imediat fiul. „...că tovarăşa ta...“, „Ba şi a ta, tată, că altfel nu intra în Partid...“, a sărit iarăşi fiul. „Aşa – a scurtat tatăl -, deci tovarăşa Ibolya a fugit cu împuţitul ăla de Ilie, grăjdarul tovarăşului comisar Mitia de la raion?“ „Dar să nu te legi de Doja când noi trebuie să fim între noi mai mult ca fraţii!“, s-a apărat Spek fiul, simţind că-l trec fiorii la pronunţia cuvântului „fraţii“. 
Până în ‘48, „Buldogul“ Doja a tot cărat saci la moara lui Wolf, „împuţitul acela de neamţ“. „Raţii cei împuţiţi“, cum le mai spuneau nemţii de prin sat românilor şi sârbilor, îşi dădeau coate şi râdeau la ivirea lui Doja. Mai cu seamă după apariţia „Stalineţurilor“, tractoarele acelea ruseşti, masive, cu şenile ca de tanc, care au început să facă şosea de asfalt pe Uliţa Mare. Chiar şi după ‘48, bietul Doja a mai tras mii de brazde pe câmpurile ţăranilor. Abia după ce a intrat în colectivă a fost lăsat la vatră, iar pe urmă demontat şi cărat bucată cu bucată, cu căruţele, la gara din sat. Ori cel puţin aşa se povestea. Mărfarul l-a dus direct la furnal şi de Doja, de duduitul şi roata lui volantă nu-şi mai aminteau decât bătrâni din sat.  
Anii s-au scurs. Spek tatăl a ieşit la pensie ceva mai repede decât se aşteptase. L-au pus pe linie moartă. Spek fiul conducea acum un „Universal 650“ în patru timpi, elegant, cu cabină. Attila, nepotul, a crescut şi s-a îndrăgostit de Miriana, o sârboaică focoasă, secretară de U.T.C. pe Brigada legumicolă a C.A.P.-ului. A rezultat un fiu pe nume Milan Arpad Spek. Casa primită de Spek tatăl de la comunişti a devenit neîncăpătoare. Attila şi-a luat familia şi catrafusele şi s-a dus la oraş. Ţara avea nevoie de muncitori şi el era un bun muncitor. Un tovarăş pe cinste, cel puţin aşa fusese caracterizat de colegii din organizaţia de bază. Spek fiul s-a împăcat cu tovarăşa Ibolya, fiind asigurat de autorităţi că tovarăşa Ibolya a avut o misiune secretă, la nivel de stat. A devenit tractorist fruntaş pe raion şi decorat. În curând, însă, pe familia Spek avea să se abată furtuna. Tovarăşa Ibolya a primit din nou o misiune secretă şi de atunci nimeni, nici măcar tovarăşii nu mai ştiau ce s-a întâmplat cu ea.  
Cei doi Spek din Satu Nou au devenit taciturni. Nu le mai intra nimic în voie. Şi nimeni. Nici bonomul tovarăş Partenie, moldoveanul ajuns secretar de partid pe cartier. Spek tatăl a început să bea. După ce termina ţuica pe care o făcea singur la propriul căzănel de 40 de litri, pitit în coteţul găinilor, lua la rând birturile. Spek fiul prinsese un fir şi voia să emigreze. „Fiule, i-a spus bătrânul. Stai liniştit. Aşa mi-a spus şi mie mama mea, o slovacă de prin Kikinda. Şi am stat locului, deşi puteam să fi ajuns în America. Ţara noastră e aici unde ne-am născut!“, a accentuat Spek tatăl. Fiul l-a privit ca picat din lună. „Şi mama ta... – a continuat tatăl -, dacă ar mai fi trăit, nu ar fi vrut să pleci la dracu-n praznic.“ „Dar mama mea de unde era?“. „Biata Elfride...“ Aici, ochii bătrânului s-au umplut brusc de lacrimi. „Aşadar...?“, „Da, era o nemţoaică drăgălaşă foc. Avea o mică grădină cu flori aproape de Fabrica de seifuri. Nu i-am rezistat. Ne-am luat din dragoste. Părinţii ei n-au mai vrut s-o recunoască de fiică. Ai mei m-au dat afară din casă. Eh, poveşti...“ „Da, poveşti, a concluzionat fiul. Dacă nu plec, ştii ce am de gând să fac?“ „Nu“, a răspuns bătrânul. „Un nou «Buldog»“. „Eşti nebun! Mai bine pleacă!“ „Nu mă mai duc. Eu aici vreau să mor. «Buldog»-ul mă va lega de acest pământ. Îi aud şi acum duduitul ăla cum altul n-are. Ai văzut volantul sub şura de paie?“ Bătrânul încremeni holbându-se la fiu. Tovarăşul Spek fiul era nebun de legat. Cum îşi permitea el să nesocotească ordinul Partidului de a duce la topit un tractor vechi, uzat, epuizat moral?  
Dându-şi seama că se ridicase în picioare şi părea astfel ridicol, se îndreptă spre şura de paie. Fiul îl urmă victorios. Dădu la o parte un preş vechi, plin de găinaţ. Sub preş, volanta. Plină de rugină. „O s-o şmirglui. O s-o fac ca şi nouă! Ca brişca o fac, să lucească...“, se entuziasmă fiul. „O să facem la loc «Buldog»-ul, o să mergem la biserica catolică şi o să smulgem de acolo veriga de care-şi lega Doja calul.“ Fiul îl privi nedumerit. „O să ne închidă. Ăştia nu glumesc. Ai uitat cum i-au dus pe chiaburi în Bărăgan?“ „Dar le-au dat drumul.“ „După câţi ani?“ Bătrânul căzu pe gânduri.  
Seara, la o papară de ouă, fiul întrebă: „Dar ce-ai cu veriga?“ Bătrânul nu răspunse imediat. Frecă îndelung tigaia cu nisip, până se duse aproape toată funinginea. „Aşa o să-i arate volantul?“, întrebă. „Volanta“, îl corectă celălalt. Spek tatăl nu auzi răspunsul. Pur şi simplu se vedea călare pe şaua tractorului, dinaintea bisericii. „Nu mi-ai spus ce-ai cu veriga aia prăpădită?“ „De ea şi-a legat Doja calul când a intrat în biserică.“ „«Buldog»-ul?!“, se miră fiul. „La dracu! Ştii istorie cât curca vecinei Ileana de peste drum. Ştii cine a fost Doja?“ Urmă o tăcere stânjenitoare. Fiul stătea cu ochii fixaţi pe un peretar scris cu chirilice, cu un lighean cusut sub litere. „Trebuie să recunosc că nu ştiu.“ Iar o tăcere prelungă. „Nici eu, dar nu are importanţă. Altceva este foarte important. Individul a fost antisemit şi şi-a botezat calul cu numele nostru.“ „Dar când a trăit prăpăditul ăsta de Doja?“ „Nu ştiu. N-are bai. Bai este că ne-a jignit numele. Auzi, tu, un cal să poarte numele meu...“ „Deci de asta i-ai zis «Buldog»-ului Doja? Să-ţi plăteşti datoria?“ „Da. Baş de asta. Te voi ajuta şi eu să faci din nou  «Buldog»-ul. “ „Nu, nu mai am chef. Mi-a venit numa’ aşa. Nu am toate piesele.“ 
Se culcară tăcuţi. Bătrânul se foi în pat multă vreme. Dimineaţa i se păru că n-a închis un ochi. De cum se sculă, ieşi în curte. Nu se duse imediat la closet, ca de obicei. Ci lângă un dud bătrân, aproape culcat pe casa babei Zorka, vecina din faţă. Lângă dud se afla de mult timp un coteţ folosit într-un singur an, atunci când fusese cota la gâşte şi Spek îndopase sute de gâşte. Cu chiu, cu vai reuşi să împingă şandramaua la o parte. Se iviră nişte scânduri roase de vreme. Le smulse cu ajutorul unei sape boante. Apoi înlătură nişte câlţi plini cu vaselină. Scoase cu greutate o roată de fier din faţă. La cea de-a doua simţi că-l lasă inima. Renunţă. Se aşeză suflând greu pe un scăunel. Singur nu putea duce treaba la bun sfârşit. Aşa-l găsi Spek fiul. „Nu-i vremea!“, îi spuse acesta. „Da’ de ce?“ „Revoluţia nu s-o terminat. Încă mai pot să vină ruşii. Atunci o să ni-l ia de tot. Oricum, şi-aşa-ţi lipseşte coşul. Dar am eu un gând mult mai bun.“ „Care?“, sări bătrânul. „Mergem şi tăiem veriga.“ Da, ideea era chiar foarte bună şi lui Spek tatăl îi era ciudă că nu-i venise lui mai întâi. Îşi aprinse un „Carpaţi“ fără filtru şi începu să tragă din ţigară cu sete. După primele fumuri îl înecă tusea. „Mergem!“, zise, apoi aruncă ţigara şi se ridică.  
O luară pe Uliţa Lungă. Drumul era pe-aici mai scurt. Îi deranjau doar prunii încărcaţi de rod, ce se întindeau prea mult peste trotuar şi ei trebuiau să se aplece la fiecare pas. Aproape de centru se întâlniră cu Prala Ţiganul. Acesta mergea agale alături de calul pe care-l ţinea de căpăstru. Animalul trăgea o tiligă încărcată cu fier vechi. „Încotro, Pralo?“, întrebă Spek fiul. „La gară.“ „Câţi copii ai?“, îl întrebă Spek tatăl. „Acuma şapte“, răspunse Prala. „Câţi ani are calul?“, îl întrebă Spek fiul. „Aşa l-am cumpărat“, răspunse Prala şi-şi zori patrupedul. „Îi iapă“, adăugă şi dădu colţul spre gara comunală. „Vezi, zise Spek tatăl, ăsta nu ştie câţi ani are calul.“ „Mare pagubă!“, exclamă Spek fiul. „Da’ putea să-l cheme Spek, nu?“ „Diii...!“ se auzi de după colţ. Spek tatăl călcă pe-o prună şi puţin lipsi să cadă.  
Ajunseră în dreptul magazinului mixt. Ţipenie. Când se aflară în dreptul intrării, din magazin ieşi un bătrân cocârjat. Pentru o clipă, privirile li se întretăiară. Îşi continuară drumul. Ceasul bisericii catolice bătu de ora doisprezece. Soarele ardea nemilos uliţele satului de pustă. Era o vară lungă şi fierbinte.  
În faţa bisericii nu era nimeni. Frunzele castanilor din jurul lăcaşului nici măcar nu se clinteau. „Am crezut că...“, mormăi Spek tatăl. „Ce?“, întrebă fiul. „Că a fost tipu’ ăla la care i-am pus o pereche de blacheuri acum vreo cinşpe-douăzeci de ani...  Care mi-o zis că Doja i-a pus calului numele de Spek.“ „Poate ţi s-o părut.“ „Nu mi s-o părut“, zise Spek tatăl şi, ajuns dinaintea bisericii, îşi făcu o cruce mare. „Ce faci, tată?! Îşi faci cruce?! Păi nu eşti...?“. „Nu.“ „Tovarăşul Partenie ştie?“ „Dă-l în mă-sa. Şi el îşi face cruce când ajunge în faţa bisericii.“ „Dar noi nu suntem...?“. „Nu.“ „Dar numele...?“ „Nici numele. Aşa s-a numit cel care m-a luat copil de suflet. A murit când eu aveam cinşpe ani. Mi-a lăsat meseria şi prăvălia.“ „Dar de ce nu mi-ai spus nimic până acum?“ „D-aia“, accentuă Spek tatăl. „Şi tatăl tău adevărat cum s-a numit?“ „Care-i baiu’? O fost un împuţit şi-atât. A lăsat-o pe mama borţoasă şi  s-o dus în America. Mama nu mi-a spus niciodată cum îi zice.“ „A fost rea că nu ţ-o zâs.“ „A murit la naşterea mea. Hai să ne întoarcem. Montăm «Buldog»-ul  şi-l ducem la muzeu.“ „Dar cu veriga, cu ea ce facem?“ „Nu vezi că nu mai e.“ Într-adevăr, veriga nu se mai afla la locul ei. „A tăiat-o Partenie cu mâna lui. Patriei îi trebuia fierul vechi. La ce folos să fi stat acolo, prinsă în zid. Doja a murit de multă vreme. La fel şi calul.“ 
Fără să spună ceva, Spek fiul se îndreptă spre birtul cel mare. Spek tatăl se aşeză pe treptele bisericii. Îşi prinse capul în palme.  Stătu aşa multă vreme. Poate un ceas, poate două, nu ştia nici el singur cât. În momentul când deschise ochii, văzu alături un cal. Încerca să prindă cu botul un smoc de iarbă ce ieşea prin gardul de sârmă ce împrejmuia biserica. Mai încolo se zărea tiliga lui Prala. Semăna leit cu tiliga pe care o trăsese «Buldog»-ul  atunci când se mutase el la sat. Prala, nicăieri. Pe deasupra trecură croncănind câteva ciori. Ceasul din turn bătu de cinci ori. Era cinci după amiază. De undeva de după biserică răzbătu un nechezat. Se auzi tropăit de cal. Spek tatăl se ridică nedumerit. Poate doar i se păruse. Ori poate o fi nechezat calul lui Prala. „Diii, Spek!“ Nu era deloc sigur dacă îndemnul fusese real ori lui doar i se năzărise. Tropăitul se auzea tot mai aproape. Se trase sub portalul bisericii. Inima-i băta cu putere. Nici un om în preajmă. Atunci îl zări peste drum pe bătrânul acela cocârjat pe care-l întâlniseră ieşind din  magazinul mixt. Păşea agale. O luase peste şosea îndreptându-se chiar înspre el. Pantofii aveau blacheuri. Lui Spek tatăl i se păru că aude iar tropăitul. Privi spre bătrân, în intenţia de a-i spune să se ferească. Celălalt îi zâmbi. Spek tatăl întremeni. Acelaşi zâmbet îl afişase şi istoricul din atelierul lui de pantofărie. „Semănaţi al dracu’ de mult... mă!“ Spek fiul tocmai apăruse, împleticindu-se, cu o sticlă de limonadă în mână. „Da, al dracu’ de mult!“, arătă el spre necunoscut cu gâtul sticlei. „Fereşte!“ strigă Spek tatăl la bătrân. Atunci simţi o lovitură puternică în piept. Şi atât. Calul lui Prala se mai cabră o dată, necheză şi alergă în trap spre tiligă. Spek fiul se aplecă peste Spek tatăl. „Tata...!“, îngăimă acesta, chinuindu-se să arate cu degetul către bătrân. După care închise ochii liniştit. Spek fiul îl privi nedumerit. „Da’ io cine dracului oi mai fi?!“, se întrebă. Auzi un nechezat foarte aproape de el. Se ridică. Alături, legat de o verigă groasă cât mâna, prinsă de zidul bisericii, stătea priponit un cal alb. 
 
___________________
 
Duşan Baiski 
Păsări pătrate pe cerul de apus 
Editura "Marineasa"din Timişoara 2006 (proză scurtă) 
ISBN 973-631-293-3 
© Duşan Baiski şi Editura Marineasa 
No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 223 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 2 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 291419
    • Unique Visitors: 15267
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter