Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Cărți de autor

     

Articole recente în blog

trafic ranking

Statistici web

Bombă cu şosete şi ceas C.F.R

Se făcea că el, Gugu, pluteşte pe un lac imens, dar care aducea izbitor de mult cu lunca inundabilă a Mureşului din 1970, anul marilor inundaţii. Cel puţin dacă lua în considerare sălcile ale căror coroane se iţeau deasupra apei mai curând negre decât argintii. Nu era convins că e vorba de un lac, fiindcă, ceva mai încolo, percepea limpede gunoaie, trunchiuri şi animale moarte deplasându-se cam repejor în aval, pe creasta unui curent la fel de întunecat cum se vedea toată acea întindere de apă. „Trezeşte-te, nenorocitule, că sărim cu toţii-n aer!“ Se făcea că nu mai stă pe loc, scufundat mai mult sau mai puţin în ceea ce părea a fi un lac din ce în ce mai mare, ci dă energic din braţe şi se deplasează prin apă aidoma unui peşte speriat de răpitori acvatici. Se trezi brusc. Într-adevăr, se deplasa repede, însă cărat de doi tipi în negru, cu feţele acoperite de măşti.

***
Zbârnâitul ceasului deşteptător îi pătrunse în starea de somn aidoma unei lame de pumnal. Sfâşietor. Pentru câteva miimi de secundă avusese senzaţia că se află pe scaunul stomatologic şi doctorul îi scoate o măsea de minte fără anestezie. Slavă Domnului, însă. Durerea dispăru brusc, iar el se trezi în pat. Deşteptătorul continua să zbârnâie chinuit. Îi privi cadranul, cu ochii mijiţi. Era încă destul de întuneric şi nu vedea prea bine poziţia limbilor ceasului. Vrând-nevrând, trebuia să-şi scoată mâna de sub plapumă şi să o ducă până la întrerupătorul veiozei. De afară se auzea motorul ambalat al unui „Trabant 601“. Nu ştia al cui era obiectul acela de muzeu, dar îi recunoştea fără nici un dubiu zgomotul produs de cei doi cilindri. Încercă o mişcare care, deşi îndelung exersată în fiecare dimineaţă, îi îngheţă pe la jumătatea drumului mâinii între căldura de sub pătură şi întrerupător. Adică exact în punctul de frontieră dintre căldura aproape maternă a spaţiului de sub pătură şi recele vitreg din încăpere. Un claxon scurt, apoi un motor chinuit de „Dacie“. Da, era deja cu totul altceva. Adică patru cilindri, putere mai mare... Îşi întinse iute mâna spre întrerupător, apăsă şi-şi retrase de urgenţă braţul în golul dintre pătură şi propriul corp. Strâmbă din nas. Îşi aduse brusc aminte că aseară mâncase ultima conservă cu fasole cu costiţă pe care o găsise ieri pe rafturile încă cenuşii ale alimentarei din Complexul Mare. Îşi miji ochii din nou. Lampa nu se aprinsese. Vecinul Marian ambală „Dacia“ la maximum. Un pocnet şi nu se mai auzi nimic. Gugu înjură în gând. Scoase iar mâna, o întinse şi apăsă pentru a doua oară pe butonul veiozei. Becul se chinui de câteva ori să se aprindă şi, în cele din urmă, pleoapele lui Gugu deveniră roşietice. Prinse cu degetele de cureaua ceasului de mână pus pe lada de la capul patului. Duse obiectul până în apropierea ochilor. Îi deschise pentru o clipă. Nu apucase să vadă decât un ceva nedefinit. Îşi frecă orbitele cu năduf. Apoi îi deschise iar. Lumina era prea puternică. Dar văzu că între ora de pe deşteptător şi cea de pe ceasul de mână exista o oarecare diferenţă. Dacă primul arăta 6,45, celălat arăta doar 6,35. Media îi spunea că trebuia să fie 6,40. Răsuflă uşurat şi în aceeaşi clipă adormi. Se găsea iarăşi în mijlocul apei aceleia fără de capăt. Se făcea că păşeşte pe deasupra valurilor invizibile. Cling! Deschise ochi. Deşteptătorul arăta acum 6,50. Arcul ce punea în mişcare soneria tocmai se detensionase complet. 
Gugu aruncă mormăind plapuma spre perete. Îşi trase pe el pantalonii, culese de pe podea şosetele, cam scorţoase, recunoştea până şi propriul său nas, le făcu ghem şi le vârî într-unul din buznarele pantalonilor. Îşi îndesă picioarele într-o pereche de pantofi scâlciaţi, folosiţi tot mai des şi pe post de papuci de casă, îmbrăcă o cămaşă neagră, puse pe umeri un sacou boţit, apucă geanta diplomat de lângă masa de la bucătărie, azvârli în ea deşteptătorul, o încuie cu zgomot, după care ieşi valvârtej în casa scărilor. Din grabă, duse cheia la cap. De fapt, vrusese să încuie uşa, dar jumătăţile de gând încurcaseră comenzile muşchilor mâinilor. Vrusese să se pieptene şi încurcase cheia cu pieptenul. Încuie doar o singură dată, convins fiind că, oricum, cel care voia să intre va intra oricum, chiar dacă el ar încuia de două ori. Nu o singură dată făcuse calcule asupra dimensiunii timpului necesar unui om într-o viaţă pentru a încuia în fiecare dimineaţă uşa de la intrare în apartament. Coborî scările dintr-o răsuflare, aproape să o dărâme pe madam Inge de la etajul întâi.  
- Pardon, doamnă... e târziu... – îngăimă, trăgând cu pieptenele prin părul gras. Până în stradă, gulerul sacoului gri-petrol ajunse să pară a fi nins. Bombăni din nou, supărat pe nasturii de la cămaşă ce nu se dădeau încheiaţi. Manevra îi reuşi abia când ajunse în staţia de tramvai. Avu un noroc chior. Tramvaiul patru tocmai pleca, însă vatmanul îl observase pe Gugu alergând şi nu închisese uşile. Ochi iute un scaun gol şi se prăbuşi în el. Puse geanta diplomat alături şi-şi legă şireturile de la pantofi cu noduri duble, pentru a evita să i se dezlege când i-ar fi lumea mai dragă. Tot după calculele sale, legatul şireturilor lua chiar foarte mult timp din viaţa unui om şi-i stătea în gând să-l contacteze pe Criste, un consilier local, pentru ca respectivul să iniţieze un proiect de ordonanţă prin care fabricile de încălţăminte să fie obligate să renunţe la a mai face pantofi cu şireturi şi să producă doar pantofi cu scai. 
Ajunse la poarta fabricii unde lucra, la ora şapte şi cinci minute fix. Dincolo de uşa de sticlă zări chipul încruntat al portarului. Observându-l, acesta privi înspre curte, către clădirea administraţiei, apoi îi zâmbi şi-i deschise complice. 
- Hai, fugi...! Apoi, întors înspre el şi făcându-i cu ochiul: o sută de vodcă...
- S-a marcat! – îi răspunse Gugu fără să-l privească. 
Pătrunse val-vârtej în birou. Spre norocul său, Bandy, şeful de birou, era ieşit. Puse geanta diplomat pe masă. Scoase deşteptătorul C.F.R., o amintire de familie.  Verifică dacă era tras. Pentru propria siguranţă, îi mai învârti de vreo  două-trei ori cheiţa. Scoase apoi punga cu periuţa de dinţi şi pasta „Colgate“ şi, îndesând-o într-unul din buzunarul pantalonilor, peste şosete, se duse glonţ la toaletă. Urină îndelung, stând cu una dintre palme sprijinită de perete. Căscă. Închise ochii. Se clătină de câteva ori.
- Te-ai trezit? – auzi ca prin vis?
Lângă el, Bandy, şeful său. Pentru o clipă i se păru că individul vorbea cu proprii pantofi. Dar când acesta privi înspre el, mormăi ceva doar de sine înţeles. 
Bandy se încheie şi dispăru grăbit. Gugu răsuflă uşurat. Se apropie de chiuvetă, scoase punga din buzunar, desfăcu încet capacul tubului de „Colgate“ şi strânse de burta durdulie a acestuia până văzu pe periuţă un strop de pastă de dinţi. Cu aceleaşi mişcări calculate înşurubă capacul, se aplecă sub robinet, întinse una dintre palme sub jetul de apă rece, sorbi o înghiţitură, după care începu să se spele pe dinţi, cu ochii închişi. Spălatul danturii avea în el ceva magic, de ritual. Mai cu seamă că, aşa, cu pleoapele trase peste lumina ochilor şi cu perii de plastic masându-i uşor gingiile, visa din nou. 
Când pătrunse în birou, simţi privirea tăioasă a şefului sfredelindu-i tâmpla dreaptă. Se aşeză la masă. Se lovi în treacă cu genunchiul de muchia ascuţită a obiectului de mobilier. Porni calculatorul cu ciudă. Îl resetă. Doar ce porni acesta din nou, că-l resetă din nou. Repetă figura de vreo cinci-şase ori. Acesta nici gând să se blocheze. Introduse o dischetă. Şi-l resetă iar. Nici gând să mai pornească.
- Şefu’! – strigă aparent disperat. Nu mai porneşte...
Bandy îl privi suprins pe deasupra ochelarilor.
- Nu mai vrea să pornească! – îi repetă.
Şeful se ridică şi se apropie de masa lui. Resetă şi el calculatorul. Şi tot nimic.
- Mda, nu vrea – mormăi, privind cu ciudă la ecranul negru al monitorului. O să sun după cei de la tehnic, spuse şi se înapoie la masa lui. 
- Vin imediat – zise Gugu, îndesându-şi în buzunar o altă pungă. Se sculă şi dispăru iute din birou. Se duse tot la toaletă. Scoase din pungă un tub negru, cu cremă de ghete. Avea tot timpul să-şi lustruiască pantofii. Lucica îi admira întotdeauna pantofii când se întâlneau la o ţigară pe holul instituţiei. Lucica era o tipă bine. Până şi Bandy o sorbea din ochi. Însă el umbla veşnic cu o pereche de adidaşi. Iar ei, adică femeii, şi de asta Gugu era sută la sută sigur, îi plăceau tipii cu pantofii bine lustruiţi. Şi Zitei îi plăceau bărbaţii cu pantofii lustruiţi. Gugu detesta femeile cu pantofii murdari. Îşi închipuia că şi lenjeria intimă le era la fel şi se cutremura.
Se înapoie în birou tocmai la timp. Cei de la service tocmai plecau de la masa lui, iar monitorul doar ce-şi încărcase programul de operare. 
Atunci sună şi telefonul de pe masa lui Bandy. Era limpede că Bandy era chemat la întâlnirea operativă, aceeaşi în fiecare dimineaţă. Gugu trase încet cu palma peste faţă, după care scoase din geanta diplomat o trusă de bărbierit. Căscă până auzi fălcile trosnindu-i. Îşi ţinea cu greu pleoapele deschise. Îşi adună forţele şi se ridică. Se îndreptă spre toaletă. Pe drum nu întâlni pe nimeni. Nici măcar femeia de serviciu, care mereu bombănea când îl vedea bărbierindu-se la toaletă.  O enerva faptul că el, când se spăla, stropea mozaicul lucios al pardoselii. 
Îşi udă faţa, puse cremă de ras, apoi frecă îndelung cu pămătuful. Îi plăcea foate mult senzaţia de răcoare pe care i-o oferea pasta aceea moale şi alb-gălbuie, reconfortantă chiar la simpla ei aplicare pe piele. 
Când se întoarse, Bandy se găsea la birou. Însă era prea ocupat să-l observe. Privi la ceas. Se făcuse ora nouă. Acum îi era deosebit de limpede de ce-i ghiorăiau maţele. Se răsuci înspre Firuţa, una dintre cele zece colege din birou. Întotdeauna îi plăcuse să lucreze cu femeile. Erau mult mai conştiincioase decât bărbaţii şi mai cooperante decât aceştia. Bandy se putea considera un norocos, fiindcă nu avea niciodată probleme cu superiorii din cauza vreunei întârzieri. În plus, îl considera pe el, pe Gugu, lucru destăinuit cu voce tare la ultimul chef, drept un produs de portofoliu. Altfel spus, ceea ce se pierdea datorită lui, adică a lui Gugu, se câştiga mulţumită fetelor. 
- Îmi împrumuţi un pliculeţ de ceai.., hai, te rog, ţi le înapoiez pe toate la salar - spusese pe un ton atât de convingător că de-a dreptul îl trecură fiorii şi se cutremură. Femeia îl privi întâi enervată, apoi se muie, scoase din sertar un pliculeţ cu ceai de tei şi i-l întinse zâmbind. 
- Haide, ştiu că cineva a fost domn cu tine astă-noapte! – glumi el şi luă pliculeţul, dar prinzând şi degetele Firuţei. 
Aceasta îl drăcui şi-şi reluă socoţile cu zâmbetul încă afişat generos pe chip.
***
Bău şi ceaiul de tei. Biscuiţii muiaţi generos în lichidul gălbui şi transparent îi anihilară ghiorăitul din maţe. Simţea pacea eternă coborându-se asupra creştetului. Căscă răsfăţat de câteva ori. Privirile tot mai tăioase ale lui Bandy îl catalizară. 
- Până la ora patru nu mai mişcă nimeni în front – le comunică şeful, roşu la faţă ca racul. 
În clipa aceea, Gugu se revoltă. Însă doar în sinea sa. Ceva nu funcţiona normal. Adică cum să nu mai mişte nimeni în front? Şi dacă lui, adică a lui Gugu, îi vin necesităţile biologice? Auzise tot felul de poveşti cu patroni italieni care-şi încuie muncitorii în spaţiile productive. Ceva absolut revoltător. Cum adică să-l încuie cineva într-un loc închis când el, Gugu, se ferea de lifturi ca de dracul tocmai fiindcă-i era groază de spaţii închise? I se întâmplase nu o dată să urce pe trepte preţ de şase-şapte şi chiar zece etaje numai pentru a nu se trezi blocat în vreo pocitanie de lift.
Privi iar spre Bandy, tot mai revoltat. „Mă, bozg...!“ Nu fu decât o frântură de gând. Îşi adusese aminte de o lecţie la limba română. De fapt, nu era sigur dacă fusese o lecţie de limba română sau de istorie. Ceva cu un negru, da, cu un om negru care stătea pe un scaun, iar un tip alb, cu o minge în mână, încerca să-l nimerească neapărat în figura lui de negrotei. Nu o dată se întrebase de ce în toate porcăriile de filme americane din ultimii ani, negrii şi evreii erau eroi pozitivi, iar albii erau „băieţii răi“. Adică nişte „împuţiţi de albi“, rasişti şi al dracului de antisemiţi. Da, evident, când era vorba de ruşi, aceştia din urmă nu puteau fi decât „băieţii şi mai răi“. „Iacă - îşi spunea -, istoria face dreptate.“ Dar ăsta, Bandy, ungurul ăsta nu putea fi decât un tip negativ. 
Îşi duse mâna la nas. Îi mirosea a ciorapi nespălaţi. Iar Bandy îl ţinea blocat în birou. Era întru totul posibil să şi plece de la serviciu cu pantofii lustruiţi, însă fără ciorapi în picioare. Gândul acesta îl puse pe jar. Se şi vedea pe Corso, la terasa „Violeta“, la o masă cu Zita, care tocmai acceptase o întâlnire cu el şi care, doar aşa, din întâmplare, putea să descopere că el nu purta şosete. Dacă banditul ăsta de Bandy nu l-ar bloca acum în birou, el ar putea să-şi spele şosetele în doar trei minute, recordul din ultimele două săptămâni, până la ora şaisprezece acestea s-ar usca, iar el s-ar duce la întâlnire la patru ace. Ba, mai mult, ar câştiga aproape o oră din timpul serviciului cu nimicuri care, adunate, îţi mănâncă ani întregi din viaţa şi aşa extrem de scurtă. 
Dreptul la liberă mişcare! Da! Acesta era conceptul care-l putea salva. Costandache, liderul de sindicat, l-ar putea salva. Singurul Costandache trecuse prin fazele muncitor-director-patron-muncitor şi singur el putea aprecia dacă această interdicţie a lui Bandy de a părăsi biroul era sau nu pe deplin egală. Numai că la fel de repede un gând rebel îi aminti de faptul că el, Gugu, nu era membru de sindicat. Ca atare, nu-i rămânea altceva de făcut decât să găsească o altă modalitate de a sparge embargoul, chiar şi de moment, introdus de Bandy. 
Orele treceau al naibii de iute. Se făcuse aproape de unu. Directorul general, cel invocat de Bandy că ar trece prin birou, încă nu-şi făcuse apariţia. „Cine ştie pe unde-şi îneacă amarul!“, gândi Gugu, închipuindu-şi că Bebe, adică directorul general, stătea cu vreo fâţă la taclale, cu un pahar de whisky în faţă.
„Marile opere literare se nasc din miturile ancestrale ale omenirii!“ Un gând rebel, apărut la ţanc. De ce n-ar folosi iar vechile trucuri, adică blocarea calculatorului. Zis şi făcut. Îl opri fără să mai respecte ordinea inversă a pornirii programelor. Abia ce porni acesta din nou că-l opri iar. Şi iar. Privi cu coada ochiului la discheta din calculator. Iar perechea de şosete murdare din buzunar părea că luase foc.
- Puteţi pleca... – mormăi Bandy, privind la ceas. 
Gugu sări ars. Privi la ceas. Ghemotocul de supraelastic din buzunar doar ce nu exploda. Deznădăjduit, îşi adună în câteva clipe lucrurile, inclusiv ceasul C.F.R. îngălbenit de vreme, ţâşni de pe scaun şi se repezi cu diplomatul în mână spre ieşirea din institut. 
O goană nebună până la staţia de tramvai. Câteva coate darnice în stânga şi-n dreapta, cu toţi  muncitorii aceia nebărbieriţi şi duhnind a vodcă de duzină şi a tutun de doi lei luptând alături, pentru cele câteva locuri pe scaune. Era un pachet de nervi, mai cu seamă că simţea şosetele din buzunar ca pe-un vulcan arzându-i piciorul.  Apucă să urce printre primii. Lăsă geanta diplomat lângă un scaun şi se duse să-şi composteze biletul. 
Acolo, la compostor, îşi aminti de atitudinea lui Bandy. Individul trebuia mătrăşit. Eliminat. Asemenea oameni nu aveau de ce să mai trăiască. O bombă aruncată din mers, orice, numai să scape de el. Mare scofală să fabrici o asemenea maşinărie infernală... Se grăbi să se aşeze pe primul scaun liber. Doar acesta mai rămăsese liber după asaltul muncitorimii. Da, dom’le, o mică bombă... Gândul îl înfierbântase. Se simţea chiar bine. Inspiră adânc. Exact, se simţea excelent... da, exce... 
***
Tipii cu măşti pe faţă îl traseră cu sălbăticie jos din tramvai. Se dezmetici cu greu. Străbătu aproape în fugă, mai mult pe sus decât pe propriile picioare, vreo sută cincizeci de metri. Acolo unde se adunase buluc de lume.  Tramvaiul, oprit undeva între staţii, era gol şi pustiu. O maşină a poliţiei blocase şoseaua, cu girofarurile aprinse. 
- Nu, nu se poate...
Lângă el, Bandy în persoană. 
- Da, măi, Gugule, am ajuns ca-n Irak. Bombe, auzi tu, bombe...
- Unde, şefu? – întrebă Gugu, naiv.
- Au găsit în tramvai o geantă diplomat fără stăpân.
Abia în clipa aceea sesiză şi Gugu ceea ce se întâmpla cu adevărat. Îi dădură lacrimile. „Ceasul meu...!“ Ceasul C.F.R., o amintire de la bunicul său, ticăia undeva într-o geantă diplomat, într-un tramvai... Îşi privi picioarele goale, încălţate direct în pantofi şi se îngrozi. Îl înjură copios pe cel care a plasat bomba şi plecă dormitând spre casă. Ce va spune Zita de-l va vedea fără şosete?

 

 

____________________

 

Duşan Baiski 

Păsări pătrate pe cerul de apus 

Editura "Marineasa"din Timişoara 2006 (proză scurtă) 

ISBN 973-631-293-3 

© Duşan Baiski şi Editura Marineasa

No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 24 imagini
  • 225 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 0 vizitatori online.

    Visitors

    • Total Visitors: 1251551
    • Unique Visitors: 22346
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter