Get Adobe Flash player

Biserica din lemn de la Calina, între trecut şi viitor

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Lipsa lucrărilor de refacere ameninţă cu distrugerea acestui vechi monument de artă religioasă din Banat 

Sunt locuri pe lume  unde timpul pare a se fi oprit în loc. Un asemenea loc se află în Munţii Banatului, la câţiva kilometri de Dognecea. Aici există o biserică ortodoxă din lemn, poate una dintre puţinele din lume care a avut fundaţie în trei sate. A fost construită la Ciudanoviţa. De acolo a fost mutată la Greoni. Iar acum se află la Calina. Slujbele se fac din două în două săptămâni. Pentru doi-trei enoriaşi.  
   
Zi de iulie. Soare. Caniculă. Maşina înaintează greu pe drumul de ţară, plin de pietre şi de praf. De o parte şi de alta, dealuri domoale, acoperite de păduri. Un loc unde pare a nu se întâmpla nimic. Niciodată nu mi s-a părut mai potrivită expresia născocită de un om de litere şi anume că veşnicia s-a născut la sat. Călătoresc spre Calina, un sat aparţinător comunei Dognecea din judeţul Caraş-Severin, situat la o latitudine de 45° 13' 60 N, o longitudine de 21° 41' 60 E şi la o altitudine de   
255 m. Merg pe acolo pe unde, prin 1774, o fi călcat şi veneţianul Francesco Griselini pe vremea când s-a hotărât să studieze antichităţile romane şi istoria naturală a Banatului, vizită care s-a finalizat prin lucrarea ?Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei? (Editura ?Facla?, Timişoara, 1984). Alături de mine, ghidul, un dognecean get-beget, părintele Nicoale Ioan Căpuţan, preot la Ocna de Fier.   
Scopul călătoriei noastre la Calina este vizitarea bisericii de lemn din sat, una dintre cele mai vechi din Banat, declarată monument istoric, se spune, însă acest lucru nu mi-a fost confirmat de nici un fel de indicator indispensabil într-un asemenea caz. Despre Calina circulă o legendă potrivit căreia, în cel de-al doilea război mondial, armata germană, deşi căuta satul, nu l-a găsit pentru simplul fapt că sătenii au mascat drumul spre localitate cu arbori.  
La intrarea în Calina există o casă, a lui Pătru Ţârcu, la a cărei fundaţie s-au găsit tuburi romane de aducţiune a apei, cu un diametru de 80 de centimetri. Un asemenea tub a servit şi de coş la soba de gătit din bucătăria aceluiaşi ţăran.   
De o parte şi de alta a drumului, multe case părăginite, părăsite. Cândva, dincolo de zidurile lor s-au născut, s-au bucurat, au suferit şi au murit oameni. Ceva mai mult de cincizeci de case în întreg satul. Localitate de bătrâni. Tinerii mai vin arareori. Suprimarea mineritului în zonă i-a determinat pe mulţi să-şi caute alte locuri de muncă şi, deci, alte domicilii. Dacă până-n urmă cu zece-doisprezece ani existau chiar şi autobuze spre Ocna de Fier, la minele de-acolo, acum totul a devenit o amintire. Doctorul vine de la Dognecea din când în când. Din lipsă de copii, şcoala generală a fost închisă.   
Se zvoneşte că izvorul de apă plată din localitate a fost obţinut spre exploatare, prin licitaţie, de către armata israeliană şi, în acest caz, drumul proaspăt presărat cu criblură începând de la ramificaţia ce duce la Secăşeni, aflat la 3,2 km spre sud, şi până la Izvorul Brusnicel (fost al Ghilei), aflat în capătul opus al satului, poate să însemne o oarecare revitalizare a locurilor. Pârâul Brus-nicel, care străbate aşezarea, este traversat de podeţe, şi acestea foarte recent construite, din beton.   
Pătrundem în sat. Soarele pare a fi coborât pe pământ. Ţipenie de om. Avem totuşi noroc. De după o uşă înaltă se iţeşte capul unei fetiţe. După port, pare de la oraş. Am nimerit. Acolo locuieşte omul cu cheile de la biserică. Pentru că, de fapt, pentru biserica de lemn am străbătut atâta amar de kilometri pe drumul acela ucigător. Doda Ana Mustaţă ezită o clipă văzându-ne străini de loc, însă un amănunt o linişteşte: da, însoţitorul meu, preotul de la Ocna de Fier, îi spune vestea că nea Costică Gruiescu a obţinut, de la un sponsor din Timişoara, patruzeci de litri de vopsea pentru acoperişul bisericii.   
Femeia vine cu cheia de la lăcaşul de cult. Este chiar soţia cantorului Petru Mustaţă, însă acesta e dus la stupărie. Biserica, cu hramul Mântuirea Maicii Domnului, nu corespunde clişeului bine întipărit în imaginea oricui aude de o biserică de lemn, sinonimă, fără doar şi poate, cu tipul de biserică maramureşeană, cu turlele împungând cerul. Nu are aceeaşi semeţie. E mai pe măsura bănăţeanului, mai domoală. Din păcate, din acoperişul de şindrilă nu a mai rămas nimic. Totul e acoperit cu tablă dată cu feruginol. Nici pereţii nu mai sunt din lemn. Sunt dezamăgit nu de biserică, ci de clişeele din minte.   
Şi totuşi, se mişcă, s-ar fi exprimat Galileo Galilei, italianul pe care Inchiziţia l-a învinuit în 1633 de erezie. Interiorul bisericii îi dovedeşte vechimea. Pe pereţi, icoane cu inscripţii cu litere chirilice. Unele aproape acoperite de fumul lumânărilor. ?La slujbe vin doi-trei oameni - spune doda Ana. Lumea s-a făcut tare rea. De aceea ne bate Dumnezeu!? Preotul de la Dognecea vine şi el o dată la două săptămâni. Lăcaşul se află între şcoală şi căminul cultural, clădiri ce arată a nu fi fost folosite de multă vreme.  
Biserica, am aflat sâmbăta următoare de la Constantin Gruiescu, cunoscutul colecţionar de pietre de mină de la Ocna de Fier, omul care a trăit ani buni la Calina, a fost construită iniţial la Ciudanoviţa. De acolo a fost dusă la Greoni pentru ca, prin 1770, să ajungă la Calina. Oamenii din partea locului nu şi-au permis mai mult, ei neocupându-se cu mineritul, ci cu tăiatul lemnelor şi cu creşterea animalelor. Lemnele le vindeau la Cacova. A existat în biserică şi o colecţie de cărţi scrise cu chirilice, dar se zice că au ajuns în străinătate. Chivotul datează din 1892, fiind pictat de pictorul N. Haşcă şi donat de familia Tudor Drugărin. Evanghelia a fost tipărită în 1929. Icoanele de pe iconostas au fost pictate de Mihai Mustaţă, un pictor profesionist născut chiar la Calina. Pe scaunele împărăteşti, plăcuţe metalice cu nume precum Vuc, Boru, Putnic, Trifu, Mustaţă. Din cele trei clopote funcţionează două.   
Pe vremea turcilor, povesteşte nea Costică Gruiescu, slujitorii bisericii erau ziua popi şi noaptea lotri. Unul dintre aceştia a făcut chiar instrucţie cu sătenii, pentru a-i pregăti pentru bătăliile cu turcii. La un moment dat, pe când turcii se pregăteau de asalt, localnicii au adunat pivele şi au pus în ele praf de puşcă. Exploziile i-au speriat pe turci, astfel încât aceştia, crezând că în sat se află o armată puternică, dotată cu tunuri, au renunţat la cucerire şi au plecat.  
Doda Ana ne conduce apoi la Izvorul Brusnicel, aflat taman de cealaltă parte a satului, spre nord. Sub podeţul de lemn de lângă casa familiei Mustaţă, aflat sub nişte nuci bătrâni, o scenă idilică, cu parfum de epocă: ascunse de soarele nemilos, strânse unele în altele, porci, oi şi găini. Drumul trece de mai multe ori peste pârâu. Ici-colo, în albia aproape secată, zace tăvălit la soare câte-un porc. Toţi din aceeaşi rasă, de Bazna. Rar de tot se arată câte-o femeie. În faţa unei case, două autoturisme cu numere de Timiş. Parcă rătăcite în timp. Ajungem la Izvorul Brusnicel. Aici opreşte şi drumul proaspăt presărat cu criblură. S-a săpat şi-n jurul izvorului. Apa se scurge prin crăpătura unei stânci uriaşe. E rece, excelentă pentru căldura sufocantă de iulie. Doda Ana ne umple două peturi. Pornim pe acelaşi drum, în sens invers. De o parte şi de alta, parcă presărate, construite fără nici un plan de sistematizare prealabil, ci aşa cum a dat Dumnezeu şi cum a permis albia şerpuitoare a pârâului, case răzleţe. Părăsite. Cu tencuiala căzută. Cu ţigle lipsă şi pereţi gata să se prăbuşească. Cu garduri într-o rână. La un moment dat, cineva ne face disperat semne cu mâna. Un timişorean bucuros că vede o maşină cu număr de Timiş. Crede că vrem să cumpărăm o casă. Ne-o oferă chiar pe-a lui. Ne pare rău, nu vrem casă. Ci informaţii despre sat şi biserică.   
Despre izvor, cândva zis al Ghilei, ne-a relatat, o săptămână mai târziu, nea Costică Gruiescu. Se povesteşte că soţia lui Miron Bălean, fost preot în sat, s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Asta se întâmpla pe la începutul secolului trecut. Stabilit la câmpie, preotul şi-a trimis enoriaşii să-i aducă în cârcege apă de la Calina. Apa ar conţine foarte multe minerale şi, în plus, păstrată multă vreme în sticle, nu se degradează. Aceste proprietăţi au dus la vindecarea Ghilei, cum se numea nevasta preotului. Un român stabilit în America ar fi dus o sticlă cu apa de la acest izvor la analize în noua lui patrie. Analizele au fost excelente. Însă de proiectata fabrică de îmbuteliat apă s-a ales praful. Oamenii spun că la mijloc au fost anumite interese şi americanul n-a mai revenit.  
Greu de spus că cei plecaţi vor mai veni înapoi într-un sat unde timpul a încremenit. Încet-încet, casele nelocuite se vor surpa. Ruinele vor fi acoperite de bălării, de iarbă şi rugi de mur. Aşa arată şi casa în care, cândva, a locuit şi nea Costică Gruiescu. Fără reparaţii nu va mai rezista nici biserica. Tabla de pe acoperiş va fi muşcată de rugină. Lemnul va putrezi. În zece-cinsprezece ani, Calina va fi încă un sat pierdut în veşnicie. 
Arta cioplitului  
Desigur, lemnul nu e grozav de rezistent în timp, însă deseori a fost mai la îndemână pentru a se construi din el biserici. În România se mai păstrează destule asemenea lăcaşe de cult, însă cele mai cunoscute sunt cele din Maramureş, cu arhitectura lor aparte. Cei care le-au construit s-au inspirat din stilurile roman şi gotic, adaptate la tradiţia locală. Chiar şi picturile interioare reunesc stiluri diferite: local, bizantin şi occidental. Bisericile, fiind de rit ortodox, au plan rectangular şi sunt împărţite în trei spaţii distincte: naos, pronaos şi altar. Prin influenţă gotică, turnul este ridicat deasupra pronaosului. O adevărată artă înseamnă îmbinările grinzilor de lemn, lucru care a şi creat, de altfel, faima constructorilor maramureşeni.  
În mod evident, se spune pe site-ul românesc  www.romaniatravel.com, lemnul nu a fost numai o sursă de materiale de construcţie. ?Modul în care a fost folosit, modul în care a fost pus în valoare, te duce cu gândul la o cultură a lemnului. Iar în cadrul acestei culturi, bisericile de lemn reprezintă o chintesenţă a artei modelării lemnului în folosul omului. În construcţie nu întâlneşti fierul. Biserica are planul, în general, dreptunghiular şi simplu. Descoperi silueta zveltă a bisericii datorită turnurilor clopotniţă amplasate pe naos sau pronaos. Absidele sunt poligonale şi decroşate în general. Picturi murale, de multe ori cu tentă populară sau istorică. Acoperişul se Ťîmbracăť adesea cu o dublă poală pentru a impresiona şi mai mult prin rafinament. Acestea sunt caracteristicile principale ale bisericilor de lemn.?   
Multe nu au supravieţuit timpului sau incendiilor provocate de năvălitori. Însă au fost reconstruite şi ele bucură acum privirea. Printre cele mai vechi se numără: Sf. Paraschiva (1604) din Poienile Izei, Sf. Nicolae (1643) din Budeşti, Sf. Arhangheli (1661) din Târgu Lăpuş, satul Rogoz, Naşterea Maicii Domnului (1717) din Ieud, Sf. Nicolae (1720) din Bârsana.   
Dar bisericile de lemn nu se limitează doar la Maramureş, ele existând în mai toate zonele ţării. Interesant este însă faptul că unele biserici de lemn au fost deplasate de două, trei sau chiar patru ori dintr-un sat ajuns înstărit şi cu posibilităţi de a-şi înălţa o biserică din cărămidă, spre un alt sat, mai puţin înstărit. Aşa cum s-a întâmplat şi cu biserica de la Calina.  
   
AGENDA nr. 35/28 august 2004
No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 218 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 1 vizitator online.

    Visitors

    • Total Visitors: 1070701
    • Unique Visitors: 37283
    • Registered Users: 7
    • Since: Sâm, 03/05/2016 - 01:48

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter