Get Adobe Flash player

NATO, și eu sunt sârb!

Cărți de autor

     

Articole recente în blog

trafic ranking

Statistici web

Atrocități ale armatei austro-ungare sub lupa dr. R. A. Reiss

1914, 19 august. Femeie de 78 de ani, mutilată și ucisă la Bastavac.
1914. Groapă comună la Lešnica, unde au fost îngropate cadavrele a 109 civili sârbi.
1914. Groapă comună la Šabac.
1914. Groapă comună cu civili, la Lešnica.
1914. Femei și bătrâni masacrați la Krivaja.
1914, 20 august. Fotografie realizată imediat după retragerea trupelor austro-ungare. Civili sârbi spânzurați de unguri la Lešni
1914. Clasa școlii din Prnjavor unde au ars de vii 70 de civili sârbi răniți.
1914. Familie masacrată la Krivaja.
1914. Krivaja, 17 august. Țărani masacrați la ordinul maiorului austriac Balzarek.
1914. Ruinele casei familiei Milutinović, la Prnjavor, unde au fost arși de vii peste 100 de civili sârbi (femei și copii).
Orificiul de intrare făcut de un glonț exploziv.
Šabac, 1914. Urmările bombardamentului din octombrie.
Orificiul de ieșire făcut de un glonț exploziv.
Maiorul Joseph Balzarek din Regimentul 16 Ungar (dreapta, sus), luat prizonier de armata sârbă și recunoscut de țărani ca fiind
Krivajica, 1914. Femei violate, umilite, batjocurite, ciopârțite, chinuite, masacrate, ucise.
Lešnjica, 1914. Copii de 15-17 ani, uciși de față cu părinții lor.
Loznica, 1914. Țărani masacrați de trupele austro-ungare.

 

Crima este o faptă extremă. Însă totodată și cel mai eficient mijloc pentru a scăpa de un oponent deranjant. Potrivit dicționarului explicativ al limbii române: crima este o infracțiune foarte gravă săvârșită contra legilor penale sau morale, pedepsită de legi. Faptă rea condamnată de orânduielile sociale. Acțiune a membrilor unor forțe armate în timp de război, care violează normele dreptului internațional. Atrocitate practicată organizat, care violează legile fundamentale ale umanității. Infracțiune deosebit de gravă împotriva legilor și uzanțelor războiului, precum și împotriva păcii internaționale și umanității. La crimă apelează frecvent și serviciile secrete actuale.
Cândva, în istoria umanității, nu neapărat în spirit umanitar, crimele au fost înlocuite cu schilodiri de gen: tăiatul urechilor, a limbii, a nasului, a mâinii. Sau cu scosul ochilor, practică ridicată la rang de măiestrie de către croații fasciști (ustași) în cel de-al Doilea Război Mondial, spre oroarea a înșiși naziștilor lui Hitler și a fasciștilor lui Mussolini.
Asasinarea de conducători, inclusiv de state, este o practică la fel de veche precum însăși istoria crimei. Uciderea, la 28 iunie 1914, la Sarajevo, a lui Franz Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, şi a soţiei acestuia, Sophie, fostă ducesă de Hohenlohe, de către un tânăr sârb din Bosnia pe nume Gavrilo Princip, n-a fost altceva decât ocazia de a se pedepsi Serbia pentru însuși faptul că exista pe suprafața pământului. Argumentele cum că acest tânăr de 19 ani, în fapt cetățean austriac, a fost inspirat de un oarecare colonel din Serbia pe nume Dragutin Dimitrijević zis și Apis (Taurul) nu sunt întemeiate decât pe presupuneri. Cum că Dimitrijević și-ar fi recunoscut, înainte de a fi executat, în 1917, rolul jucat în atentatul de la Sarajevo, dar și finanțarea atentatului de către Rusia, prin ataşatul militar rus de la Belgrad, colonelul Viktor Artamonov, poate fi adevărat, însă poate să fi fost doar o inspirație de moment, prin care să câștige bunăvoința judecătorilor săi și să-l scape de moarte. La fel se poate presupune că organizația „Mâna neagră”, avându-l ca membru și pe Gavrilo Princip, a fost inspirată de serviciile secrete austriece, maghiare, germane, franceze etc. Pe de altă parte, a declanșa un război mondial doar fiindcă a fost ucis un moștenitor imperial este dovada supremă a faptului că măcelul a fost premeditat. Și nu de Serbia, care nu avea nevoie de această crimă. Ci de păpușarii care au pregătit asasinarea. Vaticanul s-a numărat printre principalii instigatori ai măcelului ce va urma.
La 28 iulie 1914, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Și astfel vor cunoaște sârbii direct pe pielea lor, nu pentru prima dată, ce înseamnă așa-zisa civilizație occidentală. Un război de pedepsire, de exterminare națională. O repetiție generală pentru tragediile inimaginabile prin care au trecut în cel de-al Doilea Război Mondial, apoi în perioada 1991-1993 și, respectiv, 1999, rasismul antisârb perpetuându-se fără nicio reținere până în ziua de astăzi.
Rudolphe Archibald ReissDespre atrocitățile comise de armata austro-ungară în Serbia va scrie detaliat, de la fața locului, dr. Rudolphe Archibald Reiss, criminolog, om de știință, scriitor germano-elvețian, profesor la Universitatea din Lausanne (Elveția). Însemnările sale vor fi publicate și în limba engleză, la Londra, în 1916, în cartea cu titlul „Report Upon the Atrocities Committed by the Austro-Hungarian Army During the First Invasion of Serbia” (Ed. Simpkin, Marshall, Hamilton, Kent & co., ltd.). Versiunea în engleză, realizată de F. S. Copeland, se poate descărca de la adresa https://archive.org/details/reportuponatroci00reis/page/n7. Un exemplar al cărții se găsește la Universitatea din Michigan, digitalizarea acesteia fiind sponsorizată de Microsoft.
 
„Report Upon the Atrocities Committed by the Austro-Hungarian Army During the First Invasion of Serbia” După cum scrie Vojislav M. Jovanović, prefațatorul ediției în limba engleză, amintită mai sus, raportul, adresat prim-ministrului sârb de atunci, Nikola Pašić, a fost incomplet, deoarece o mare parte a Serbiei era ocupat de inamic, ca atare în zona respectivă nu s-a putut face nicio anchetă. Pe de altă parte, mulți civili au fugit din regiunile devastate și astfel nu s-a putut stabili corect numărul de victime. Daunele provocate de prima invazie a trupelor austro-ungare au fost cu mult mai mari, la fel ca și numărul victimelor. Lucrarea este structurată în șase părți:
1. Gloanțe explozive și gloanțe dum-dum.
2. Bombardarea orașelor deschise și distrugerea clădirilor.
3. Masacrele asupra prizonierilor și răniților sârbi.
4. Masacrele asupra civililor.
5. Distrugerea proprietății.
6. Revizuirea cauzelor masacrelor.
Dr. Rudolphe Archibald Reiss nu s-a mulțumit cu a citi rapoarte de pe front ale diverșilor ofițeri sârbi sau relatări ale martorilor civili, ci s-a dus la fața locului pentru a verifica el însuși dacă informațiile sunt false ori adevărate. Va examina cu metode științifice și cu rigoare tipic germană cadavre de civili și militari sârbi. Textele sale vor fi susținute de mărturii ale supraviețuitorilor și fotografii. Pe parcursul lunilor septembrie, octombrie și noiembrie 1916, a intervievat un mare număr de prizonieri de război austro-ungari și sute de civili sârbi. A examinat și interogat răniți. A examinat inclusiv cartușele austriece pentru a vedea cum și dacă se respectă legile și regulamentele de război.
La scurt timp după evacuarea trupelor austro-ungare, dr. R. A. Reiss s-a deplasat în următoarele localități: Belgrad, Šabac, Lipolist, Petkovica, Ribare, Prnjavor, Čokešina, Novo Selo, Tešnica, Donji Dobrić, Jadranska-Lešnica, Loznica, Breziak, Jarebice, Zavlaka, Likodra, Krupanj, Bela Crkva (la 44 km nord-vest de orașul Valjevo) și Pecka (toate, mai puțin Belgradul, aflate în sud-vestul orașului Šabac, pe malul drept al râului Sava, la 200-250 km de Timișoara).
A constatat că militarii austro-ungari folosesc gloanțe explozive și gloanțe dum-dum, ce s-au găsit nu doar asupra prizonierilor austro-ungari care au invadat Regatul Serbiei, ci și în lăzile de muniție capturate, în benzile de mitralieră etc. Acestea din urmă fie erau complet cu asemenea cartușe, fie erau umplute astfel: primele 15 cartușe conțineau gloanțe explozive. Urmau 10 cartușe cu gloanțe obișnuite, apoi din nou două explozive ș.a.m.d. Cartușele, ambalate în cutii cu eticheta „Einschusspatronen”, proveneau de la fabrica de stat de la Wellersdorf, de lângă Viena. Vulturul austriac era vizibil pe baza carcasei cartușului. La tragere, întâi se auzea explozia capsei în armă, apoi o a doua explozie, când glonțul exploziv ajungea în victimă și întâlnea un os sau orice corp solid. La acest tip de glonț, orificiul produs la intrarea acestuia în corp este mic, dar cel de ieșire este imens, dând impresia unei ciuperci. Oasele întâlnite sunt fragmentate în bucăți mici. Glonțul ajuns în corp explodează și fragmentele se comportă ca o încărcătură de șrapnel. În cazul unui membru, acesta trebuie amputat. Dacă însă glonțul nimerește capul ori șira spinării, decesul este inevitabil. În mod cert, înzestrarea militarilor austro-ungari cu gloanțe explozive a încălcat în mod flagrant prevederile Convenției referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru, semnată la Haga pe 18 octombrie 1907 inclusiv de Austro-Ungaria, prin Franz Joseph I, împăratul Austriei, rege al Boemiei și rege apostolic al Ungariei (Art. 23. În afară de interdicţiile stabilite prin convenţii speciale, este mai ales interzis: (e) a folosi arme, proiectile sau materii de natură să pricinuiască suferinţe fără rost).
E trist să fii forțat să afirmi că numeroasele convenții și congrese internaționale, filantropice sau științifice de tipul celor de la Haga nu au dus decât la utilizarea în realitate a unor instrumente de tortură mai rafinate decât cele ale Inchiziției, va afirma

[1]

R. A. Reiss.
Armata austro-ungară a bombardat cu cruzime clădiri publice și personale fără nicio importanță strategică: școli, universități, spitale, biblioteci etc., inclusiv din orașele Belgrad, Šabac și Loznica. Numai Belgradul a fost supus bombardamentelor timp de 36 de zile și nopți consecutiv. La bombardamente s-au folosit proiectile incendiare numite de austrieci „fougasses”. După încheierea păcii, orașul Loznica va trebui complet reconstruit

[2]

, observa Reiss. S-a încălcat astfel aceeași convenție de la Haga (Art. 25. Este interzis a ataca sau bombarda, prin orice fel de mijloc, oraşele, satele, locuinţele sau clădirile care nu sunt apărate; Art. 27. În asediu şi bombardamente trebuie luate toate măsurile necesare pentru a cruţa, pe cât posibil, clădirile destinate cultelor, artelor, ştiinţelor şi binefacerii, monumentele istorice, spitalele şi locurile de adunare pentru bolnavi şi răniţi, cu condiţia ca aceste clădiri să nu fie întrebuinţate în acelaşi timp într-un scop militar). Nu rareori s-au folosit proiectile de tip șrapnel (proiectil de artilerie încărcat cu gloanțe care sunt împrăștiate prin explozie într-un anumit punct de pe traiectorie). Sute de clădiri și anexe au fost incendiate pentru a intimida populația civilă, incendiatorii folosind material inflamabile speciale. Numeroase persoane civile au fost astfel rănite sau ucise, pagubele material fiind uriașe.
Tratamentul aplicat prizonierilor de război sârbi a fost inuman. Cel mai adesea li s-a aplicat pedeapsa capitală. Cruzimea militarilor austro-ungari a fost cu abilitate indusă prin propaganda oficială
În expediția lor punitivă, austro-ungarii au fost ajutați de civili musulmani și catolici din Bosnia și Herțegovina (atunci provincie austriacă). Din motive de proprie securitate, R. A. Reiss nu a dat și numele militarilor din armata austro-ungară luați prizonieri și intervievați de el. Însă le-a dat în rezumat declarațiile. Mai mulți dintre ei au declarat că regimentele din care făceau parte erau însoțite de câte 50 de musulmani și catolici din sus-pomenita provincie, care urmau trupele de transport militar. Aceștia jefuiau și incendiau casele și localitățile sârbe pe unde treceau. De foc și scârnăvire n-au scăpat nici lăcașele de cult, multe fiind transformate în grajduri.
Jafurile pe care le comiteau austro-ungarii pe unde treceau au fost o practică uzuală. Au fost luate bunuri, bani, animale. Au fost sparte magazine, prăvălii și depozite. Pe străzi au fost scoase și sparte butoaie cu vin sau țuică. Bețiile se țineau lanț. Pentru a distruge ființa sârbească prin efecte de viitor, au rupt și tăiat până și pomii fructiferi.
Adevărata valoare a raportului lui Reiss rezidă însă din faptul că el a fost martorul rezultatului atrocităților armatei austro-ungare asupra civililor. Va nota în amănunt nu doar locul sau localitatea unde a cercetat aceste atrocități, ci și numele, vârsta, genul și modalitatea morții.
 

StatisticăStatisticile[3] întocmite de Reiss și redate în carte au fost realizate în baza listelor cu victimele din zonele Podrinje, Jadar și Mačva, precum și a listelor din parohiile din Kostajnik, Tolisavac, Banizevac, Sokol (probabil Sokolac) și Zavlaka, satul Brezovnica.  

Astfel, va nota Reiss, doar în aceste districte și parohii numărul total al celor uciși s-a ridicat la 1.300. Numărul total al răniților a fost de 116. Alte 562 de persoane au fost considerate dispărute. Au fost uciși 994 de bărbați și 306 femei. Printre cei uciși au fost și 87 de copii cu vârste sub 10 ani, alți 15 fiind răniți, iar 20 dați dispăruți. Reiss va face observația că numărul real al celor răniți era cu mult mai mare decât arătau cifrele, însă țăranii, datorită circumstanțelor, au ignorant rănile minore și nu le-au adus la cunoștința autorităților.
Trecând în revistă diversele forme de deces și mutilare a civililor de către militarii austro-ungari, Reiss a identificat următoarele procedee

[4]

: împușcare, înjunghiere cu cuțitul, tăierea sau ruperea brațelor, tăierea nasului și/sau urechilor, scoaterea ochilor, tăierea organelor genitale, lapidare, viol urmat de ucidere, tăierea sânilor, spânzurare, aruncare în foc de viu, aruncare la porci, lovire cu patul puștii sau baston, tăierea pielii în fâșii.
Doar în parohia Prnjavor au fost arse de vii 122 de persoane de naționalitate sârbă.
Printre cei mai înverșunați criminali s-au numărat militarii austro-ungari de etnie croată și maghiară.
Reiss va face observația că, având în vedere numărul de victime raportat la populația totală este relativ ridicat, uciderea și mutilarea sârbilor a fost un proces guvernat de sistem

[5]

, lucru ce reiese și din bombardarea orașelor cu proiectile incendiare „fougasses” și de tip șrapnel și incendierea sistematică a locuințelor, anexelor, a hambarelor, grajdurilor și depozitelor de grâne.
 
Modalități de ucidereDupă acuzațiile lui Reiss publicate în „Gazette de Lausanne”, austriecii nu au mai putut să nege masacrele asupra civililor sârbi, astfel că au adoptat maniera de justificare germană, declarând că execuția civililor a fost necesară datorită implicării lor în acțiuni ostile. Reiss acceptă existența unor cazuri izolate, când vreun țăran va fi tras cu arma împotriva austro-ungarilor, însă populația, în marea ei majoritate nu a săvârșit niciun act de ostilitate

[6]

. Și chiar dacă a apărut vreun asemenea caz, trebuia să se respecte Convenția de la Haga din 1907 („Art. 50. Nici o pedeapsă colectivă, bănească sau de alt fel, nu va putea fi pronunţată contra populaţiilor din pricina faptelor individuale de care ele nu ar putea fi socotite ca solidar răspunzătoare.”). Reiss nu acceptă nici scuzele târzii ale oficialilor austrieci, afirmând că armata lor a efectuat o misiune de exterminare, măcelărirea copiilor, femeilor și bătrânilor fiind parte a acestei misiuni

[7]

.
Reiss nu acuză întregul corp ofițeresc austro-ungar pentru îndemnul sau propria lor participare la atrocități. Au existat unități care s-au abținut de la fapte reprobabile datorită caracterului onest al ofițerilor de la comandă, care au refuzat să dea curs exterminării sârbilor. Dar alte unități s-au întrecut în atrocități, jefuirea și masacrarea efectuându-se în mod sistematic.
Conștient fiind de faptul că, de regulă, cei învinși tind să-și exagereze pierderile, Reiss va concluziona însă, pe baza celor văzute la fața locului, că pierderile sârbilor din teritoriile invadate de armata austro-ungară se ridica la aproximativ 100.000.000 de franci elvețieni. Doar în orașul Šabac au fost sparte și jefuite peste 1.000 de seifuri (Convenția de la Haga din 1907 – Art. 23. În afară de interdicţiile stabilite prin convenţii speciale, este mai ales interzis: (g) a distruge sau sechestra proprietăţile inamice, afară de cazul când aceste distrugeri sau sechestrări ar fi neapărat impuse de nevoile războiului; Art. 28. Este interzisă jefuirea unui oraş sau locuinţă chiar luată cu asalt).
După constatarea și studierea atrocităților, Reiss a încercat să afle de la prizonierii austro-ungari cauzele acestora. Motivul cel mai des invocat a fost imaginea pe care le-a creat-o sârbilor presa

[8]

austro-ungară: sălbatici, violenți, necivilizati, barbari, care taie nasul și urechile prizonierilor, le scot ochii, îi castrează etc. Asemenea descrieri s-au putut citi și în reviste serioase. Până și ofițerii credeau în această imagine și-și îndemnau soldații să nu se lase luați prizonieri pentru a nu fi masacrați de sârbi. Unul din prizonieri, nr. 92, din Regimentul 6 de infanterie Zabal, a declarat

[9]

că, înainte de a trece granița în Regatul Serbiei, căpitanul Bosznai le-a ordonat să ucidă orice ființă de la 5 ani în sus. Dar după ce au trecut frontiera și au ajuns la primul sat sârbesc, același Bosznai le-a ordonat să dea foc la două case și, cu acest prilej, le-a spus să ucidă totul, inclusiv copiii din leagăne. Ordine similare au dat căpitanul Lahodny, locotenentul Müller, căpitanul Stransky, maiorul Seifert, locotenent-colonelul Krumenack, căpitanul Eisenhut și mulți alții.
Pentru a răspunde articolelor lui Reiss publicate în „Gazette de Lausanne”, austro-ungarii au publicat în presa lor o serie de articole în care acuzau armata sârbă de incendierea unei ambulanțe a Crucii Roșii. Ceea ce era cu totul fals, scrie Reiss, întrucât martorul cu nr. 45, un medic austriac, prizonier la sârbi, i-a declarat că incendierea ambulanței în localitatea Krupanj a fost incendiată

[10]

de înseși trupele austro-ungare. Desigur, cititorii își amintesc de vâlva din mass-media mondială cu privire la bombardarea civililor în Piața Markale din Sarajevo, pe 5 februarie 1994, învinuiți fiind sârbii. Ulterior, s-a dovedit clar că, de fapt, rachetarea a fost opera trupelor musulmane bosniece ale lui Alija Izetbegovi
ć, însă faptul era deja consumat. Musulmanii bosnieci au obținut ceea ce au urmărit: simpatia lumii și intervenția militară a S.U.A. Evident, în detrimentul sârbilor.
Faptul că masacrele se înfăptuiau sistematic și ca urmare a ordinelor ofițerilor reiese în modul cel mai limpede din broșura

[11]

redactată de însuși Statul Major al Armatei Austro-Ungare, găsită asupra unor prizonieri, care purta titlul „Instrucțiuni privind comportamentul care trebuie adoptat față de populația din Serbia”. Potrivit acesteia, orice sârb găsit cu armă asupra sa, fie el în uniformă militară sau nu, trebuia imediat executat. La fel și cel găsit pe câmp sau în pădure, chiar și neînarmat, fiindcă nu era timp pentru a se cerceta dacă sârbul a ascuns vreo armă sau nu. Era interzisă tragerea clopotelor, slujbele religioase fiind interzise. În baza acestei broșuri, Reiss concluzionează că pregătirea psihică pentru masacre a soldaților austro-ungari a fost un proces de mai lungă durată. La vederea sângelui, simpaticul și liniștitul austriac, în viața civilă familist și tată, s-a transformat deodată într-o brută. Trupele au fost cuprinse de frenezia uciderii.
Spre deosebire de tratamentul aplicat perizonierilor militari sârbi de către austro-ungari (schingiuire, batjocurire, umilire, schilodire, ucidere), sârbii s-au completat cu prizonierii austro-ungari cu totul altfel, dovedind, dacă mai trebuia dovedit, că le sunt superiori ca civilizație atât austriecilor, cât și maghiarilor. După cum scrie

[12]

Reiss, aceștia se simțeau în lagărele sârbești ca acasă. A văzut sute dintre ei purtând pe piept ori pe caschetă o panglică micuță cu culorile tricolorului sârbesc

[13]

. În lagăre, aceștia erau grupați în companii în funcție de meseria practicată în civilie. Mâncarea era aceeași cu cea servită soldaților sârbi. Ofițerii mâncau la popotă, având bucătari austrieci. Însă după masacrul de la Šabac, de teama furiei civililor sârbi, au fost nevoiți să ia masa în lagăre. Populația sârbă, afirmă Reiss, nu a dat dovadă de ură față de prizonieri, ceea ce i-a uimit pe aceștia din urmă. Imaginea sârbului barbar și ucigaș cu care au fost îndoctrinați era cu totul alta. Iar efortul financiar și material al Regatului Serbiei pentru a le oferi prizonierilor de război austro-ungari chiar și condiții minimale de trai a fost, în acel context, uriaș.
 
 
Bibliografie:
 
R. A. Reiss, Report Upon the Atrocities Committed by the Austro-Hungarian Army During the First Invasion of Serbia, Simpkin, Marshall, Hamilton, Kent & co., ltd., London, 1916
Convenţia referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru, Haga, 18 octombrie 1907 (http://www.arduph.ro/wp-content/uploads/2014/01/Conven%C8%9Bia-Regulamen...).
 
 




[1]

R. A. Reiss, Report Upon the Atrocities Committed by the Austro-Hungarian Army During the First Invasion of Serbia, Simpkin, Marshall, Hamilton, Kent & co., ltd., London, 1916 (în continuare R. A. Reiss, Report..., p. 16.
 
 
 

[2]

Idem, p. 21.

[3]

Idem, p. 136-141.

[4]

Idem, p. 21.

[5]

Idem, p. 144.

[6]

Idem, p. 145.

[7]

Idem, p. 146.

[8]

Idem, p. 174.

[9]

Idem, p. 176.

[10]

Idem, p. 28.

[11]

Idem, p. 180-184. Extrasele sunt redate și în original, în limba germană.

[12]

Idem, p. 186-187.

[13]

Drapelul național sârbesc are culorile roșu, albastru și alb, invers față de cel rusesc (alb, albastru, roșu).
No votes yet

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 24 imagini
  • 225 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 1 vizitator online.

    Visitors

    • Total Visitors: 1251551
    • Unique Visitors: 22346
    • Registered Users: 7
    • Since: Dum, 02/18/2018 - 12:38

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter