Get Adobe Flash player

Adevăratul sfârșit al WWII

Versiune pentru tipărireSend by emailPDF version

Moș Paia luʹ Păsulă1 se așeză greoi pe băncuța de la poartă. Își sprijini bâta cârnă de scândura groasă, de salcâm. Apoi scoase din buzunarul de la piept al vechiului sacou, primit de pomană de la văduva notarului din sat, o foaie de hârtie velină, pe care încă se mai vedea scris cu litere de-o șchioapă: „Mein Kampf“. O puse și pe aceasta pe scândură, lângă bâtă, ba, mai mult, să n-o ia vântul, îi îndoi un colț și puse bâta peste ea. În mâna dreaptă ținea deja o frunză de tutun bine uscată. O mototoli cu mare grijă, o acoperi cu stânga și porni să o mărunțească. Mai anul trecut, fuma din pipă, precum Măria Lungă, țiganca aceea înaltă, slabă ca scoaba, care aduna mortăciunile de prin Satu Nou, cea mai tânără mahala a Enadului Mare. Numai că mereu îl enerva băgăul. Vorba vine..., de fapt, frumoasa lui pipă nemțească, cu capac de alamă, găsită pe drumul dintre cartierul german Hibl și cimitirul catolic, fusese zdrobită de copita stânga-față a lui Noni, armăsarul bicăriei românești. Și de-atunci, Paia luʹ Păsulă trecuse pe țigări de producție proprie.

 

-Ai auzit! – strigă, de peste drum, baba Zorka.

- Ce s-aud, Zorko?

- Oh, mon Dieu, o să pice clopotnița bisericii românești din Simiclăuș.

„Babă bolândă“, mormăi bătrânul, continuând să mărunțească foaia galbenă de tutun. „Iară Zorka asta cu vedeniile ei...“ Sluta cea măruntă ședea și ea pe o băncuță. Însă peste drum. Cu cocoașa sprijinită de gardul de scândură, privea undeva departe, înspre digul ce abia se vedea undeva la capătul satului, spre nord. Nimeni nu putea ști la ce anume se gândea atunci. Poate la neșansa vieții sale. Ori la ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost. Doar ce-i spusese ducesa Mileva de San Marco cum că o va trimite, pe socoteala ei, la pension, la „Notre Dame“ din Timișoara, fiindcă-i plăcuse cum micuța de-atunci, Zorka, jucase într-o piesă de teatru la hanul „Vulturul negru“ din Enadul Mare, când ea, Zorka, hârjonindu-se prin curte cu Svetozar, fratele ei mai mare, se cocoțase pe ușa cotețului și, dintr-un prea mare avânt, căzuse între porci. Iar scroafa cea mare, Belka, începuse să se înfrupte din spatele ei. Noroc, dacă se mai poate numi noroc, Svetozar îi sărise surorii sale în ajutor și abia o scoase în curte, plină de sânge. A durat mult până s-a pus pe picioare, însă rămase gârbă. Și nici nu prea mai crescuse. În schimb, începuse să aibă vedenii. Vedenii ce se cam adevereau.
Și de ce-o să pice? – întrebă moș Paia luʹ Păsulă, rulând foaia din „Mein Kampf“ în jurul firicelelor galbene și frumos mirositoare de tutun.

În clipa aceea, dinspre Simiclăuș se auzi o bubuitură de tun. Una singură. După care nu se mai auzi nimic. Nici măcar vrăbiile certându-se în praful din mijlocul drumului, nici guguștiucii huhuhuind pe coamele caselor. Vânticelul de toamnă, îmbătat de propria-i importanță, bătea ba dinspre Ungaria, ba dinspre Iugoslavia. Nu-i era nici lui totuna, dar n-avea ce face. Cumulonimbușii îi transmiseseră deja despre ce fusese vorba, turnul bisericii căzuse într-adevăr, lovit de-un proiectil rusesc, însă numai partea de acoperiș, cea din din tablă. Aceiași cumulonimbuși, în cazul de față clar venind călare pe vântul dinspre sârbi, adică dinspre sud-vest, i-au spus cum că armia germană gonea mâncând pământul înspre Enadul Mare, lăsând cu crăcile goale de frunze duzii împărătesei Maria Tereza aflați pe marginile drumului.
Joj, Istenem! – exclamă Paia, dar parcă mai mult în gând. După care, pe românește, în sinea sa: „No, futu-i!“. Iar în final aprinzându-și țigara c-o mișcare îndelung exersată.

Desigur, nu are rost să redăm întregul gând al moșului, dar cititorii noștri, limpede mai iuți la minte decât fumătorul de duhan din tutun, care ședea pe-o bancă de lemn de salcâm din Enadul Mare, vor intui urmarea. Și vor putea face speculații peste speculații. Cert este însă faptul că baba Zorka, cu mult înainte de baba Vanga din Bulgaria, a avut multe vedenii ce s-au adeverit. Când baba Zorka spune că va pica clopotnița bisericii din Simiclăuș, era limpede precum cristalul că așa se va întâmpla. După 75 de ani, Marile Arhive au adeverit vedenia cu pricina. Dar să nu anticipăm.

Nici nu se apropie jarul țigării de cuvântul „...Kampf“ de pe hârtia în care fusese învelite firele de tutun, că la biserica nemțească începură să bată clopotele într-o dungă. Aproape înstantaneu, i se alăturară cele ale bisericilor sârbească, românească și unită. Nu că ortodocșii ar fi fost mai puțin vigilenți, dar catolicii vruseseră întotdeauna să fie mai aproape de Cel de Sus, de unde și înălțimea clopotnițelor. Deci și vederea la distanță (a nu se confunda cu clarviziunea, de care doar baba Zorka se bucura, dar nimeni nu știa cum se făcea și nici măcar nu intuia).

Paia luʹ Păsulă știa foarte bine că nu se trag clopotele-n dungă numai așa, să se afle clopotarii în treabă. Ceva se întâmplase. Cu greu se rupse de vraja ce-l cuprinsese. Privi peste drum, dar cocoșata nu se mai afla acolo. Un scârțâit îl făcu să-și întoarcă privirea înspre dig. Pe îngusta limbă de pământ dintre vocuri2 și gardurile grădinilor se zărea venind o căruță trasă de-un cal alb și unul murg. O inconfundabilă pereche de cai, cei ai lui Dudă Pescaru. Și, brusc, se auzi și un acordeon. Paia se ridică greoi de pe bancă: „Mă, Dudi, du-te dracului, să nu spui c-ai prins vreun pește mare dă tăt!“

Să ne ierte dragii noștri cititori că nu dorim să anticipăm ceea ce va urma, însă cinstea și adevărul ne obligă să spunem ceea ce știm: Dudă Pescaru era singurul din sat care avea doi cai într-o asemenea pereche, unul alb și unul murg. Înainte de a se crăpa de ziuă, moș Paia luʹ Păsulă, stăpânit de insomnii, auzise același scârțâit de roți trecând prin fața casei, înspre Mureș, râul aflat dincolo de dolmă. Dudă era vestit prin somnii prinși la dudă neagră, de unde și porecla. Până și ungurii din Ungaria, adică cei de dincolo de Mureș, se minunau de capturile sale impresionante. Iar acum de ce să cânte Bărăntici din acordeon pe loitrele căruței  lui Dudă? Moș Paia își miji ochii. Nu, nu erau caii lui Dudă Pescaru, doar l-a indus în eroare acordeonul lui Bărăntici. Însă, vorba ceea (unii ar face trimitere la procesul lui Pavlov), când auzi acordeonul lui Bărăntici venind dinspre Mureș, cu siguranță că vreun pescar a prins un somn uriaș. Ori n-a prins nimic și s-a îmbătat.

Acum se auzea acordeonul aceluiași Bărăntici, însă de cum se apropiau, caii lui Dudă deveneau amândoi depotrivă de negri. Ba, mai mult, aveau și coarne. Și se mișcau mult mai încet decât caii lui Dudă.

Paia încremeni. Căruță, acordeon, dar cai cu coarne? Și amândoi negri precum tăciunele? Abia atunci își aduse aminte de isprava lui Dudă Pescarul, cel care-și dăduse o frumusețe de cai la schimb cu o pereche de bivoli de prin Bistrița. Dudă cugetase îndelung, precum oricare enăzean. Mult mai târziu, peste decenii, cugetarea sa s-a transformat în analiză SWOT, dar cui i-ar fi păsat de asta pe vremea când marile găști mafiote conduse pe față de gangsteri precum Hitler, Churchill, Stalin, Roosevelt, iar din umbră de tot soiul de iluminați și umbriți de prin măruntaiele Terrei, porniseră concomitent mașinile de tocat carne umană? Încă o dată, să ne ierte cititorii, numai că istoria măruntă de până atunci ce se derula în satul acela de graniță avea să joace un rol decisiv, arătându-i degetul mare (hă, hă, hă, și ce mare!!!) marii istorii, adică celei scrise de vreun nemernic roșcovan, pistruiat și perciunat.

Dar să ne întoarcem la scârțâitul de car ce se auzea dinspre dig, adică dinspre nordul uliței în care, după cum depune mărturie însuși autorul rândurilor de față. Nu era nicidecum scârțâitul carelor gugulanilor, care aduceau în Enad mere ionatane, dârjale de unelte agricole, ciubere ori scări din lemn de tei. Era scârțâitul căruței lui Dudă. Doar caii erau... De fapt, nu erau cai, așa cum am precizat în rândurile de mai sus, ci cu totul altceva. Dudă schimbase calul alb și pe cel murg cu o pereche de bivoli. Potrivit analizei SWOT amintite mai sus, bivolii nu doar că trăgeau mai mult decât caii, ci mai dădeau și lapte. Și fiindcă Dudă acceptase schimbul de unu la unu, înseamnă că era vorba de bivolițe, nicidecum de bivoli, iar câștigul consta în faptul că pe lângă doi cai mai avea acum și două vaci. Adică doi într-unul.  Formula avea să se aplice, mult mai târziu, de către comersanți, însă nu acesta este subiectul călătoriei noastre în timp.

Și cum moș Paia luʹ Păsulă nu mai văzuse în viața sa vreun bivol, se sculă glonț de pe scândura de salcâm negeluită și deja cenușie de atâta soare și ploi și porni spre colțul uliței. După bubuitura de tun, natura continua să rămână încremenită. Nici tu vrabie gureșă, nici tu guguștiuc aiurit și prost. O liniște de mormânt. Doar scârțâitul roților căruței lui Dudă. Aproape c-ajunsese la ulița a doua, de dincolo de casa lui Kreszany bacsi. Bivolițele lui Dudă se opriseră stană de piatră de cum ajunseră lângă voc. După care urmă un schimb de capete rotite și limbi la fel de rotite. Adică exact cum ar fi făcut și două mâțe chitite să ia la bătaie un nenorocit  de câine. Și, aidoma mâțelor, bivolițele își ridicară parcă la comandă capetele cu coarne, se priviră una pe alta și, spre groaza lui Dudă, porniră cu tot cu căruță spre apa vocului.
Ni, mă, bată-vă Dumnezău să vă bată de proaste, ni...! –

Desigur, acel „ni“ era, de fapt, un..., dar hai să nu complicăm lucrurile, graiul putând diferi de la un cartier la altul, darămite de la un sat la altul. Și, oricum, nu asta contează. Bivolilor nu le zici „ni“, că nu cunosc limba cailor. Potrivit procesului-verbal pe care l-am citit la Marile Arhive, câțiva ani mai târziu, perechea de bivolițe, mari iubitoare de apă, se repeziră în voc cu tot cu căruță. Același document mai menționează faptul că atât Dudă Pescaru, cât și Bărăntici acordeonistul rămăseseră neclintiți, unul pe loitră, celălalt pe scândura de lemn pusă între loitre. Uica Bărăntici continua să umfle foalele acordeonului și să apese clapele acelea albe și negre. Abia atunci, după ce nivelul căruței ajunse la nivelul ochilor săi, văzu moș Paia luʹ Păsulă că-n căruța lui Dudă odihnea, vremelnic, un somn uriaș, a cărui coadă atârna deja ascunsă-n apa vocului, iar mustățile se ițieau peste loitre, aidoma unor șerpi țepeni de frig.

În momentul respectiv, moș Paia își aduse aminte de-un târg de la Simiclăuș, cu tot soiul de drcovenii băgate-n spirt, monștri cu o sută de ochi, feți cu două capete ori cu ochi la ceafă, ba chiar și o doamnă din ceară care avea trei țâțe în față și două-n spate. Dar mai cu seamă de-o balenă. Clipă în care cu greu își domoli greața din mațe, aducându-și aminte de putoarea de câine mort a bietei balene.

Ei, bine, somnul lui Dudă nu puțea. Tot mai rar, mai mișca din mustăți, coadă ori branhii. Însă de cum prinse primele talazuri de apă trecându-i peste solzi, prinse curaj. Iar curajul creștea direct proporțional cu scufundarea căruței în voc. Bivolițele fornăiau, se scuturau, își băgau botul în apa tulbure a vocului. Și doar jugul de pe grumaz, același pentru amândouă, era cel care le împiedica să se culce pe-o rână. În jur, cârdurile de gâște, speriate la început, începuseră să se adune în jurul cudățeniei ce le stricase tihna zilei de sfârșit de septembrie.

În acel moment, se auzi o a doua bubuitură. „Acum care turlă de biserică o mai fi fost doborâtă?“ – se întrebă moș Paia. Peste câteva ceasuri, avea să afle că zburase turla bisericii unite din Enadu Mare, cea mai aproape de Satu Nou. Semn că era vremea să sară-n decung, adică în adăpostul antiaerian.



***



Desigur, trecem peste amănuntele ce derivă din descrierea unei asemenea situații. Este ușor de citit, însă în viața cea de toate zilele faptele au avut un dramatism cu totul aparte. Nu vă faceți iluzii, adevărul cel adevărat, petrecut la Enadul Mare, nu a fost pe de-a-ntregul consemnat. Ori, dacă o fi fost, fie că martorii au fost pe vecie amuțiți, fie rapoartele militare au dispărut în neant. Din păcate, eu fiind singurul martor, nu voi fi în veci crezut, fiindcă, nu-i așa, nu am la rândul meu nici martori, nici dovezi. Însă ceea ce am să vă mărturisesc vă va schimba radical cunoașterea despre cel de-al Doilea Război Mondial.

Căruța lui Dudă Pescaru s-a oprit în voc cu tot cu somnul cel mare. Cele două bivolițe negre precum tăciunele s-ar fi bălăcit, însă jugul le atârna greu de grumaji. Iar peștele acela uriaș, cât un porc de 250 de kile din rasa Alb de Banat, dăduse de apă și parcă prinse puteri. Nimic mai adevărat.

Auzind întâi acordeonul lui Bărăntici, apoi bubuitura de tun dinspre Simiclăuș și clopotele trase-n dungă la toate cele patru biserici din sat, bătrânii începeau să iasă pe uliță, iar tinerii, aflați până mai adineaori pe câmp, la muncă, se întorceau valvârtej la casele lor. Unii trecură indiferenți pe lângă vocul unde se împotmoliseră bivolițele cu căruță și somn, alții se adunară ori rămăsăseseră pe mal, mirați de capetele negre ale bivolițelor. Burduful acordeonului se tot umfla și se dezumfla, scoțând pe rând sunete armonioase, după cum dorea Bărăntici.
Ăsta-i sfârșitul! – exclamă baba Zorka, ajunsă și ea pe mal. Numai că n-o luă nimeni în seamă. Cum nu luă nici huruitul de pe Ulița de Piatră. Abia atunci se trezi lumea când un tanc rusesc ajunse lângă ei. Când se deschise turela, din matahala de oțel apăru un ofițer cu caschetă, care sări pe șenilă, apoi pe pământ.
Eu sunt comisarul sovietic Slomo Davîdovici. Trăiască tovarășul Stalin! Înapoi, mujicilor!
Enăzenii se retraseră speriați. În aceeași clipă însă, dinspre dolmă apăru un tanc nemțesc, din care sări un alt ofițer.
Eu sunt leutenant Werner von Werner. Heil Hitler! Înapoi, paorilor.
Sovieticul și neamțul se priveau ochi în ochi, cu mâinile pe tocurile pistoalelor. Tanchiștii cu mâinile pe leviere, iar tunarii, pe trăgace. Moș Paia luʹ Păsulă se uită la baba Zorka.
În clipa aceea, se auzi un zgomot surd, apoi două plescăituri scurte. Dudă Pescaru și Bărăntici, acesta cu tot cu acordeon, se prăvăliră peste loitre. Urmă imediat o plescăitură puternică și atunci văzu lumea cum dispare somnul în apa tulbure a vocului. Apoi, liniște. Nu se vedea nici urmă de Dudi Pescaru, nici de Bărăntici, nici de bivolițele cele negre precum tăciunele. Doar un acordeon plutind pe apă, rămas cu burduful încă umflat. Atunci, în acel moment, din voc țâșni un jet mare de apă, ce se ridică până aproape de cer, precum cel de pe lacul elvețian Leman de pe malul genevez. De parcă se aflase în voc o uriașă sticlă de șampanie, agitată și desfăcută de o mână nevăzută. Tot atât de repede, jetul se stinse. Și din spectacol nu mai rămase decât luciul nemișcat al vocului.
Din „Tiger“ și din „T-34“ săriră două uniforme înzorzonate, una prea plină de medalii.
- General Rotmistrov!
- General Manstein!
Nu apucară să-și strângă mâinile. Oricum, nici nu avuseseră de gând. Nu apucară nici să se dueleze din ochi, fiindcă ceva mare și alb plutea deasupra lor, apropiindu-se de pământ. Un stol de avioane „Liberator“ tocmai dispărea în direcția Mureșului.
General McDonald! – se prezentă parașutistul nevăzut, zbătându-se sub faldurile de mătase ale parașutei ce, îndărătnică, îl acoperise pe de-a-ntregul.

Ceilalți doi generali făcură un semn și comisarul Slomo Davîdovici și leutenantul Werner von Werner își scoaseră pumnalele și tăiară pânza, pentru a-l elibera pe generalul american.
Enadul vechi? – întrebă acesta, zbătându-se să iasă la suprafață.
Nu, Enadul Mare – îi răspunse moș Paia luʹ Păsulă.
Clarvăzătorii noștri ne-au raportat existența unei anomalii temporale în Enadul Vechi...
Nu, ăsta-i Enadul Mare, se rățoi moș Paia.
Ce ți-am zis eu, Paoio, ăsta-i sfârșitul – bolborosi baba Zorka.
Taci, babo. Du-te și pregătește un lighean de clătite.
Baba Zorka nu mai comentă. Făcu stânga împrejur și dispăru în spatele mulțimii.
Mă, Lele, du-te și scoate răchie din cea mai bună. Că știu că ai de ani de zile...
Lele cazangiul făcu și el stânga-împrejur.
Herr, mister, tavariși, eu mis caporal Paia, veteran de război, rănit în Galiția. Bun venit în Enadul Mare! După cum ați văzut și vedeți, acesta este un voc în care adineaori au dispărut doi ortaci de-ai noștri, două vaci negre... nu știu cum le zice, o căruță și un somn de 250 de kile. Iar baba Zorka, ghicitoarea de uliță, a zis că ăsta-i sfârșitul. În semn de bun venit la noi în sat, vă invit la baba Zorka, la o clătită cu magiun și la o ștamplă de răchie d-a lui Lele cel de face răchie la juma de sat. Acolo, în tihnă, vă puteți sfătui ce e de făcut pentru a dezlega misterul vocului. Știu că vocul nostru nu-i Loch Ness, dar poate-i și mai rău.
Dar de unde știi, moșule, de Loch Ness? – întrebă, încă gâfâind, unul din ultimii doi sosiți. Scuzați, să mă prezint: general Weston, supus englez!
General Cardin! – strigă cel de-al doilea ultim sosit, aranjându-și chipiul pe cap.
No, drace, mormăi moș Paia, mai mult pentru sine. Unde dracu o să-ncapă cinci generali în soba mare a babei Zorka. Meilă, Petre, Ilie, duceți la baba Zorka vreo cinci scăunele -, zise, întorcându-se către vecinii săi.
Generalii se aliniară la mal, privind gânditori la luciul de apă. Un cârd de gâște curioase se apropie, în frunte cu gâscanul, de locul de unde țâșnise nu cu mult înainte acel jet de lichid și unde, aparent, apa încă mai bolborosea. Sub ochii lor, gâștele dispărură una câte una.
Acolo nu-i nimic. Numa negru și nimic altceva – își zise baba Zorka, scuipându-și în sân și continuând să frământe aluatul din lighean la ea acasă, nu departe de voc.

Lumea continua să se adune. Copiii se înghesuiau să ajungă cât mai în față, la marginea vocului. Nu zicea nimeni nimic. Aidoma celor cinci uniforme, enăzenii se uitau muți la apa din voc. Așa ceva nu se întâmplase niciodată. Și de ce tocmai aici, la ei în sat? O bubuitură puternică spulberă acoperișul casei lui Mihaly bacsi.
Încetați operațiunile! Strigară în cor cei cinci generali.
Tancurile își opriră motoarele. Transmisioniștii slobozeau de zor linii și puncte în eter.
Abia atunci, un stol de vrăbii reporni cearta, iar guguștiucii huhuhuitul. Însă numai pentru o clipă. O mișcare parcă redată cu încetinitorul atrase toate privirile. Înaltul plop din fața casei lui Kreszany se frângea în două, lovit fiind exact în trunchi de proiectul buclucaș ce zburase acoperișul casei lui Mihaly bacsi. Câteva secunde mai târziu, lumea strânsă în jurul vocului începu să se agite. Militari de carieră, generalii își întoarseră ca la comandă capetele spre casa babei Zorka, de unde se împrăștia un îmbietor miros de cocă prăjită-n untură.
Domnilor, vă invit în numele uliței noastre numită Sub-pădure, să vă adunați la un brinșturming și la o clătită cu magiun în ospitaliera casă a babei Zorka – comandă caporal în rezervă Paia luʹ Păsulă.

Tăcuți, generalii îl urmară în șir indian până în curtea babei Zorka. Pentru a intra în casă, fură nevoiți să se aplece precum sultanii și pașalele la întrarea în moscheile imperiale. Pragul de sus al ușii era destul de jos. În tindă mirosea a bălegar proaspăt de vacă. Baba Zorka apucase de muruise pe jos, în semn de prețuire pentru înalții oaspeți. Intrară apoi în soba mare, adică în camera de la uliță. În jurul unei măsuțe stăteau cinci scăunele, toate la fel, rotunde, scobite și cu câte trei picioare. Generalii se priviră oarecum revoltați, însă luară loc.
Fuck you... – bombăni generalul american, frecându-și un genunchi, cel cu care se lovise de măsuță. Grăsimea de pe buci, ce nu mai încăpeau pe scăunuț, aproape că atingeau podeaua de pământ.
Pardon! – strigă Baba Zorka, punând pe masă același lighean smălțuit în care frământase aluatul și-n care acum abureau aproape o sută de clătite. Și imediat aduse și o cratiță plină cu magiun, cu o lingură de lemn înfiptă-n mijloc. Aproape toți deodată, cei cinci generali își întinseră mâinile, să apuce o bunătate de clătită.
Stai! Comanda la mine! – strigă moș Paia.

Arhivele nu mai păstrează nici un document cu privire la cine a luat primul prima clătită și cine a folosit cel dintâi lingura de lemn pentru magiun. Lumea din sat zice că rusul. Fiindcă a fost primul care a întrebat-o pe baba Zorka de ora exactă. Cocoșata s-a dus în tindă să se uite la vechiul ei deșteptător C.F.R., cu clopoțel deasupra și cu o locomotivă pe cadran. A fost ultima dată când l-a mai văzut.

Întrunirea generalilor a continuat destul de mult, îngreunată fiind de răchia de cinci ani adusă de Lele cazangiul. Spiritele s-au încins destul de tare, la fel și contradicțiile. Fiecare general era convins că soluția sa era cea mai bună. Arhivele nu pomenesc nimic despre ce anume s-a discutat, deoarece în soba mare nu ar mai fi încăput și cinci aghiotanți, care să scrie procesele-verbale. Dar, după cum vorbește și acuma lumea în sat, ședința s-a finalizat cu un bruderschaft, după care generalii s-au întors la marginea vocului. Aflaseră între timp, de la caporalul moș Paia luʹ Păsulă cum că în sat ar exista, încă de pe vremea romanilor, tot felul de tuneluri, dintre care unul ducea până la Marea Neagră, iar celălalt până la Seghedin. Iar somnul cel de 250 de kile, sărind în apă, o fi spart tavanul vreuneia din găurile de râmă și de aceea a țâșnit apa ca dintr-o sticlă de șampanie. Desigur, oameni învățați fiind, generalii n-au fost de acord. Ei erau oameni practici și n-aveau de gând să părăsească Enadul decât după ce vor afla adevărul. Deși moș Paia insistase că apa din voc nu putea să aibă niciunde o adâncime mai mare de un metru, căzuseră cu toții de acord că, totuși, exista o groapă în care dispăruseră oameni, bivoli și gâște. Memoria colectivă a Satului Nou a păstrat însă până în prezent vedenia babei Zorka: „Acolo nu-i nimic. Numa negru și nimic altceva“.

Generalii erau unanimi de acord că vocul trebuia golit. Doar astfel se putea constata cauza dispariției, dar și dacă clarvăzătorii armatei americane aveau dreptate sau nu cu privire la anomalia temporală. Cel mai neliniștit era generalul MacDonald, știind de dispariția subită a vasului de luptă  USS Eldrige în cadrul experimentului ultrasecret Philadelphia. „Ce-ar fi, gândi el, dacă acest vas ar apare aici, în spurcăciunea asta de baltă, iar în locul său, acolo, în partea cealaltă a globului pământesc, căruța cu tot cu bivoli, oameni și gâște?“

Se adunară din nou pe țărmul vocului, studiind posibilitățile tehnice pentru golitul vocului. Numai că enăzenii nu erau de acord.
Apa trebuie folosită cu grijă! – le strigase moș Paia.
Desigur, trebuiau să țină cont de opinia publică. Nu-și putea permite chiar acum ratarea carierei.
Apa se poate utiliza pentru stingerea incendiului – zise generalul Manstein.
Dar nu arde nimic – observară la unison generalii Weston și Cardin, țințndu-se reciproc de umeri. Tocmai descoperiseră că aveau strămoși comuni de prin Normandia.
Perfect! – strigă atunci comisarul Slomo Davîdovici. Dacă nu avem incendiu, facem rost de unul.

Generalii se priviră mirați unul pe altul. Unii cu ciudă că prăpăditul de comisar sovietic fusese mai iute în găsitul soluției la problemă.
Aprindem două clădiri și gata – arătă Slomo Davîdovici către casele lui Cap de Poamnă și cea a lui Kreszany bacsi, iar apoi le stingem cu apa din baltă.

Generalii se învoiră.

Numai că Kreszany bacsi și Cap de Pomană se revoltară.

- Dacă porcii pe care i-am cumpărat nu au acum decât 60-70 de kile, cât să-ți faci opinci din șoricul lor, măcar lăsați-ne să-i tăiem omenește, să ne alegem și noi cu ceva, spuseră ei.

Generalii fură de acord. La fel și sătenii. Soluția era bună. După nici zece minute, se auziră guițaturile disperate ale porcilor. După alte două ceasuri, ca la comandă, pe uliță ieșiră, fiecare cu câte-un blid de papricaș în mână, nevestele celor doi gospodari, îndreptându-se una către cealaltă. Schimbară blidele între ele și se înapoiară fiecare la casa ei.
Was soll das heißen?3?
Așa-i obiceiul pe la noi – explică moș Paia. E pomana porcului.

Ordonară să vină aruncătoarele de flăcări. Cinstea de a aprinde casele le reveni celor care sosiseră în sat primii: germanilor și sovieticilor. Cum generalul Rotmistrov nu reușea nicidecum să aprindă bricheta sa, colegul său, generalul Manstein scoase din veston o brichetă de aur, care se aprinse fără zgomot, cu o flacără albăstruie, sâsâindă.
Das ist amerikanisches Schiefergas.4 – zise.

Numai că atunci se aprinse, ca o minibombă, și bricheta generalului sovietic.
Это русский природный газ.5 – spuse el mândru, apropiind flacăra de aruncătorul de flăcări pe care, gâfâind, îl suporta în spate bietul comisar Slomo Davîdovici.
Generalul Manstein aprinse și el aruncătorul de flăcări german, cărat în spate de el însuși, pentru a fi sigur că ordinul va fi executat. Unul aprinse casa lui Cap de Pomană, celălalt casa lui Kreszany bacsi.
Ho, mă, bată-vă mama luʹ Dumnezău să vă bată! – strigă din rărunchi moș Paia, caporalul veteran din Galiția. Asta-i organizare la voi, mă, prădiților, asta-i coordonare? Acum cine stinge focul?
Cei cinci generali se uitau buimaci unuii la alții. Își plecară capetele, rușinați. În jurul lor, enăzenii priveau focul cu uimire. Apoi comandanții dădură ordine. Cei care aveau cui, respectiv cel german și cel sovietic. Până reușiră tanchiștii să iasă din tancuri și să găsească două-trei găleți, casele se prăbușiră în jerbe de scântei. Se lăsă atunci o liniște adâncă, întreruptă din când în când de câue-un trosnet de grindă aprinsă. Abia atunci ajunseră și cele cinci pompe de stins incendiul de la primărie. De parcă nu le păsa de nimic, ultimii broscoii holtei din voc își începură orăcăitul de dragoste.
Acum ce ne facem? – întrebară în duet generalul englez și cel francez.
No, mereți și vă culcați și mâine vorbim din nou – zise moș Paia. Am pus paie proaspete în cotarcă.
Dimineața, generalii fură treziți de un țiuit prelung, enervant, subțire. Măria Lungă, hingherița din Satu Nou, sufla de zor într-o fluieriță din pană de gâscă, anunțând adunarea găinilor, câinilor și mâțelor moarte. Imediat urmară trompeta lui Purcărete, care strângea porcii pentru dus la izlaz, și pocnitul din bici al lui Ghiță Văcaru, care anunța scoaterea la pășune a vacilor.
Când ajunseră la malul vocului, comandanții îl găsiră pe moș Paia stingând tăciunii. El stătuse de pază toată noaptea, între cele două tancuri. Acestea aveau chepengurile ridicate, însă nici picior de tanchist să dea raportul.
Generalii Manstein și Rotmistrov ciocăniră în turele, fiecare la tancul său. Nimic.
Nu-i mai căutați – zise moș Paia. După ce s-au întors cântând de la cazanul lui Lele, li s-a făcut de baie... – sfârși bătrânul, arătând din ochi spre apa vocului. Ioc, ordine și disciplină.

Generalii se apucară cu mâinile de cap. Ordonară imediat să vină alte două tancuri, câte unul de fiecare parte. Un nou stol de avioane „Liberator“ parașută o duzină de pompe de scos apa din haznale, dintre care una căzu pe-o vacă și o ucise pe loc.

Pompele fură aduse pe malul vocului. Furtunele au fost și ele prinse laolaltă de inginerii geniști, un furtun gros fiind întins până la Bara Țiganilor, lângă cimitirul ortodox. Vedenia babei Zorka, cum că „Acolo nu-i nimic. Numa negru și nimic altceva“ le rodea creierele. Iar gândul că nu apucaseră să ia micul dejun și ghiorăiturile din burți îi determinară să-și aducă aminte de clătitele cu magiun ale babei Zorka și de rachiul lui Lele cazangiul. Cu drag ar fi părăsit malul vocului pentru a îmbuca ceva, însă niciunul nu voia ca generalii rămași să găsească soluția și să se bucure de unii singuri de victorie.

Abia aproape de amiază, apa din voc dădu semne că începuse să scadă. Și după câteva minute scădea văzând cu ochii. În noroiul proaspăt descoperit, de pe maluri, se iveau aceleași oale de noapte sparte, schelete de mâțe și câini, ba chiar și un cap de păpușă, din porțelan. Pe la ora două după-amiază, mai rămase doar un ochi de apă, exact pe locul de unde țâșnise cu o zi în urmă jetul acela până la cer. Care însă nu se lăsa nicidecum absorbit de sorburile pompelor americane. De parcă apa tot venea de undeva. Poate sătenii avuseseră dreptate, o fi vorba de tunelul ce lega satul de Marea Neagră. Ori de cel ce trecea pe sub Mureș.

Baba Zorka le aduse generalilor câte-o felie de pâine unsă cu untură de porc, peste care presărase boia de ardei și sare.
Good, very good! How much do you charge for the patent, old woman?6 – întrebă McDonald, surprins și lingându-și degetele.
Hei, camarade, nu avem timp de bișniț acum! – îl apostrofă Mainstein, arătând cu degetul spre ochiul de apă ce dispărea încet-încet într-o groapă de vreo zece metri în diametru.
Între timp, veteranul de război din Galiția pe nume Paia ordonă consătenilor să aducă snopi de tulei pe care să-i așeze sub formă de cărare de la vechiul mal și până la groapa aceea uriașă, în care gâlgâia acum apa. În câteva minute nu se mai auzi niciun gâlgâit. Generalii se apropiară temători de marginea gropii, îngrămădindu-se pe snopi. Se apropiară și mai mult. Ochiul de apă nu se mai vedea. În schimb, la vreun metru sub nivelul pământului de pe margine, se zăreau șuvoaie de apă din pânza freatică, ce se prăbușeau parcă în neant. Le era acum cât se poate de limpede vedenia babei Zorka: „Acolo nu-i nimic. Numa negru și nimic altceva“. Generalul McDonald își miji ochii, în speranța că groapa se termina undeva în partea cealaltă a Pământului și că va vedea America. Acesta fu ultimul său gând. Fiindcă snopii de sub ei se înclinară brusc. Apucară să vadă cum se surpă malul. Încercară să se prindă de ceva, se apucară unii pe alții de vestoane. Și enăzenii îi văzură cum le dispar întâi capetele cu chipiuri cu tot, apoi, fundurile și în cele din urmă călcâiele cizmelor.
Arhivele nu pomenesc nimic despre dispariția celor cinci generali. Însă țâncii care stătuseră atunci pe mal știau că marele război se sfârșise acolo, la Enadul Mare. Iar toate filmele pe care le-au văzut apoi cu zecile de ani, făcute la Leninfilm, Mosfilm și Hollywood, cum că cinci soldați sovietici înfigeau steagul roșu pe clădirea Reichstagului, erau totul o mare minciună. Nici de baba Zorka nu pomenea vreun document de la Arive. Bătrâna cocoșată dispăruse și ea în aceeași zi.


______________

 

 

1 În grai bănățean, păsulă înseamnă fasole.

2 Voc – plural vocuri, s.n. La Enadul Mare, voc se numește groapa rămasă în urma exploatării solului pentru construcția caselor din pământ bătut, umplute imediat ori de ploi, ori de apa fântânilor arteziene. Pe vreme de secetă, vocurile dezvăluiau un adevărat tezaur de apucături locale: oale de noapte sparte, schelete de câini sau mâțe, multe oase de căței și pisoi făcuți marinari etc. Însă niciodată nu s-a găsit vreun schelet de om, fiindcă localnicii, recunoscuți prin hărnicia lor, preferau să moară muncind decât să-și lege de gât vreun pietroi (oricum, inexistent în această parte de pustă bănățeană, aflată tare departe de munte; nu că nu ar fi existat pietre mari în sat, însă ar fi fost păcat să le iei din butoiul de varză murată pentru a-ți curma zilele).

3 Ce înseamnă asta? (germ.)

4 Gaz de șist american (germ.)

5 Gaz natural rusesc (rusă)

6 Bun, foarte bun, cât ceri pe patent, babo? (engl.)


Your rating: None Average: 9.5 (2 votes)

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 216 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 1 vizitator online.

    Visitors

    • Total Visitors: 727237
    • Unique Visitors: 25302
    • Registered Users: 7
    • Since: Sâm, 03/05/2016 - 01:48

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter