Miloš Urošević scria pentru membrii listei de discuţii serbianforum (http://www.eGroups.com/list/serbianforum): „Pe CNN au publicat faptul că Pentagonul are probleme cu identificarea ţintelor pe care le-au nimerit sau nu. Pentru aceasta se folosesc de orice izvor de informaţie, oricum şi de acesta de faţă (lista de discuţii, n.n.). Vă rog, fraţilor din Iugoslavia, nu descrieţi detaliat ceea ce a fost nimerit (de bombe, n.n.), ci doar din ce direcţie s-au auzit detonaţiile. Cu cât sunteţi mai nehotărâţi, cu atât mai bine.”

În timpul agresiunii N.A.T.O. asupra Iugoslaviei, atacurile şi pătrunderile neautorizate efectuate de către sârbi într-o mulţime de pagini şi site-uri web au cunoscut o nouă dimensiune, opinia publică iugoslavă şi o bună parte a lumii acceptând ideea că există şi un alt fel de hacking şi anume hackingul patriotic. În permanenţă, însă, rămâne în prim-plan acelaşi semn de întrebare: unde se află graniţa între legal şi ilegal? În mod clar, totul depinde de partea de baricadă unde se află hackerul/crackerul, respectiv cel atacat. În acest context, americanii, cei mai vânaţi de iugoslavi, au catalogat atacurile drept crackuri, ilegalităţi etc.

Chiar dacă, de curând, după ani de zile de dominaţie, numărul paginilor web în limba engleză a coborât sub 50%, limba Internet este în continuare considerată a fi engleza, o adevărată lingua franca a lumii moderne, aşa cum, în antichitate, lingua franca a fost latina. Astfel că, pe bună dreptate, cel care doreşte să pătrundă în tainele Internetului şi nu ştie deloc ori prea bine limba engleză trebuie să aibă neapărat în preajmă un dicţionar englez-român. Şi întrucât vorbim în cartea de faţă despre hackeri, iată şi definiţia de rigoare, aşa cum a fost ea concepută de către anglistul Andrei Bantaş: hacker – târnăcop, topor de tăiat piatră; tăietor de piatră; salahor; muncitor care lucrează cu târnăcopul/toporul.

Cel de-al II-lea război mondial a
 fost un „război radio”. Războiul din 
Vietnam a fost un „război TV”, iar 
războiul din Kosovo a fost un „război 
Internet”.

Generalul german Walter Jerz, purtătorul de cuvânt al forţelor N.A.T.O. în Kosovo şi Metohia (Iugoslavia), aprecia că atacul asupra Iugoslaviei a fost primul conflict militar din lume purtat şi prin intermediul Internetului. La un simpozion al B.N.D. (Bundesnachrichtendienst, serviciul german de informaţii, cu 6 000 de angajaţi şi cu un buget anual de 660 000 000 de mărci pe an până în 2001, a fost creat imediat după cel de-al doilea război mondial de către Gehlen, principalul coordonator al serviciilor secrete naziste Gestapo şi Abwehr), acelaşi general a declarat că „falsificarea datelor este o armă a războiului psihologico-propagandistic”. Iar August Hanning, şeful B.N.D., a susţinut că toate guvernele „antrenează cyber-soldaţi care să atace şi să spioneze inamicul prin intermediul computerelor şi să efectueze lovituri la distanţă asupra punctelor cheie ale unei ţări”.

Crezi că vei fi îndeajuns de imparţial? – m-a întrebat la un moment dat un amic, aflând că am început să lucrez la o carte dedicată războiului electronic pe Internet din perioada agresiunii N.A.T.O. asupra Iugoslaviei din 1999. Voi încerca să fac tot posibilul, i-am răspuns. Acest lucru l-am şi încercat: să nu mă las pradă vreunui resentiment vizavi de americani, „eroii” şi artizanii războiului nedeclarat dus împotriva Iugoslaviei, contrar tuturor normelor juridice internaţionale în vigoare la acea dată. Oare am reuşit? Majoritatea veţi spune că nu.