Unirea Banatului și Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, dincolo de profunda sa semnificație pentru poporul român, în general, pentru bănățeni și transilvăneni, în special, a însemnat pentru aceștia din urmă declanșarea unei ample acțiuni de eternizare a memoriei neamului acolo unde până atunci le-a fost interzis. În următoarele două decenii, cu deosebire în localitățile bănățene mai importante, au luat ființă zeci și zeci de comitete de inițiativă pentru ridicarea de monumente, obeliscuri, cruci-monument, busturi etc., inițiatorii provenind din cele mai diverse categorii sociale și profesionale: învățători, preoți, militari, studenți etc. Primăriile, băncile, societățile bancare, diversele instituții și organizații au fost efectiv asaltate cu cereri de sprijin. Cele mai multe inițiative s-au finalizat, chiar și cu multe sacrificii din partea inițiatorilor, altele s-au pierdut însă pe parcurs, fondurile dispărând în neant. Schimbările de regim și-au lăsat și ele amprenta. Busturi ieșite brusc de sub „garanția“ politică au fost trimise la topit, locul lor luându-l cele „valabile“. Din nefericire, în iureșul istoriei s-au luat uneori și decizii pripite, ireparabile. Cele care au rezistat au fost soclurile. Monumentele și busturile oamenilor de cultură.

 

Cuvânt înainte   Cartea de față este rodul dorinței mele de a cunoaște mai bine apa, aerul și țărâna din Cenad. Apa din șanț, din bălțile de după ploaie, din vocuri, de la bara de la țigani, de la Puțul, din Mureșul cel intangibil al copilăriei mele. Aerul uscat și fierbinte al verii ori cel umed și rece al iernii, mirosind a flori de salcâm ori plăcintă cu dovleac, a frunze uscate ori tămâie. Praful și noroiul uliței din Satu Nou, frământate de copitele cailor, de cirezile de vite ori turmele de porci duse la păscut. Și, desigur, nu în ultimul rând, de a-i cunoaște pe cei care-și dorm acum somnul de veci în cimitirele știute ori neștiute ale Cenadului, ori de aiurea: români, sârbi, germani, maghiari, țigani, evrei, bulgari, turci etc. Este rodul mai multor ani de căutări prin zeci și zeci de cărți, prin jungla informațională numită Internet sau prin cele peste 45.000 de documente pe care le-am fotografiat la Inspectoratul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, pentru a le studia acasă, în tihnă. Desigur, în speranța că în unele voi găsi și referiri la Cenad.

Duşan Baiski

Cenad, pur şi simplu

Editura „Marineasa“, Timişoara, 2009

 

În loc de prefaţă

 

Vă ofer în această carte câteva crâmpeie din viaţa Cenadului de altădată, aşa cum a fost aceasta surprinsă ori dedusă din corespondenţa autorităţilor locale cu instituţiile statului. Am folosit în cea mai mare parte, ca sursă, documentele aflate în custodia Direcţiei Judeţene Timiş a Arhivelor Statului, evitând pe cât s-a putut orice intervenţie de ordin subiectiv. O sursă deosebit de generoasă şi, ca atare, deosebit de tentantă, ar fi constituit-o, evident, şi publicaţiile vremii, însă ar fi existat riscul preluării unor informaţii nu tocmai exacte, ci din cele filtrate de către jurnalişti. Ori în permanenta lor goană după senzaţional, aceştia ajung deseori să denatureze realitatea.

Desigur, nu am ales întâmplător perioada. Am optat pentru intervalul 1938-1947, fiindcă în aceşti ani cenăzenii au trecut nu doar printr-un război, ci şi printr-o schimbare radicală de regim: de la capitalism la comunism. Lipsurile îndurate în timpul conflagraţiei mondiale au continuat multă vreme după aceea. Convenţia de Armistiţiu, semnată la 12 septembrie 1944, trata România ca ţară învinsă, drept pentru care trebuia să întreţină armata sovietică de ocupaţie. Efortul financiar a fost de două miliarde de dolari. Vreme de şase ani, s-au plătit despăgubiri de război cifrate la 300 de milioane de dolari, constând din mărfuri (cereale), produse petroliere, maşini, vase maritime şi fluviale etc.

Război pe internet 
Editura "Waldpress"din Timişoara 2004 (studiu) 
ISBN 973-8453-85-2 
© Duşan Baiski

“Generalul german Walter Jerz, purtătorul de cuvânt al forţelor N.A.T.O. în Kosovo şi Metohia (Iugoslavia), aprecia că atacul asupra Iugoslaviei a fost primul conflict militar din lume purtat şi prin intermediul Internetului. La un simpozion al B.N.D. (Bundesnachrichtendienst, serviciul german de informaţii, cu 6 000 de angajaţi şi cu un buget anual de 660 000 000 de mărci pe an până în 2001, a fost creat imediat după cel de-al doilea război mondial de către Gehlen, principalul coordonator al serviciilor secrete naziste Gestapo şi Abwehr), acelaşi general a declarat că „falsificarea datelor este o armă a războiului psihologico-propagandistic”.

„Rata anuală a pirateriei software în România a atins, la sfârşitul lui 2003, nivelul de 73%, iar valoarea programelor utilizate ilegal s-a ridicat la 49,3 de milioane de dolari, a anunţat miercuri, Business Software Alliance (B.S.A.), care citează un studiu realizat de International Data Corporation (I.P.R.)“, precizează Agenţia românească „Mediafax“ în data de 7 iulie 2004. Reamintim că B.S.A., înfiinţată în 1988, la Washington (S.U.A.), reprezintă interesele producătorilor locali de software, printre care se numără „GeCad“, „Ciel Romania“, „Softwin“, „Kepler Software Development“ şi „Romsym Data“, dar şi companiile internaţionale „Adobe“, „Autodesk“, „Macromedia“, „Microsoft“, „Bentley Systems“ şi „Symantec“. B.S.A. are ca principale domenii de

Bancurile, caricaturile, montajele fotografice, graffiti, iată câteva dintre cele mai… umane mijloace de luptă împotriva răului. Este, dacă vreţi, un fel de… întoarcere, după palma primită, a celuilalt obraz. Un fel de rezistenţă sub teroarea Satanei. Românii ştiu perfect ce rol au jucat bancurile politice în timpul dictaturii comuniste. Sârbii şi-au întors şi ei obrazul. Şi ce anume a rezultat? Acum, când totul pare a se fi terminat, putem spune cu mâna pe inimă: mai multe şi splendide colecţii de bancuri, caricaturi, montaje fotografice şi graffiti. Cu autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Dar care, datorită Internetului, şi-au îndeplinit pe deplin rolul de supapă psihică.  

Războiul mediatic, îndeosebi cel de la televiziune şi de pe Internet, i-a prins şi pe români. Majoritatea populaţiei nu era neapărat împotriva alianţei nord-atlantice şi a americanilor, însă simpatiza cu sârbii. Doar puterea politică a momentului, din dorinţa de a fi pe placul S.U.A. şi N.A.T.O., de-a dreptul a excelat în a susţine acţiunile militare împotriva ţării vecine (şi "prietene", ar completa, zeflemitor, un cunoscut "analist politic"). A rămas proverbială afirmaţia preşedintelui de atunci al României, Emil Constantinescu,