Dușan Baiski

Am fost martor când Duşan Baiski a citit pentru prima dată la cenaclul „H. G. Wells” de la Casa Studenţilor din Timişoara. Să fi fost prin '76 - '77. Era o povestire plecând de la motivul Meşterului Manole. Nu mi-a plăcut. Nu că aş fi avut ceva împotriva curentului ethno (mai degrabă: mythological !) science fiction. Doar că mi se părea o pălărie prea mare. În plus, scriitura se vădea minată de accente strident-naive. Ar fi trebuit să am în vedere că autorul de-abia trecuse de 20 de ani.

  A zburat o vreme în care nu am mai fost atent la ce făcea domnul Duşan Baiski. Şi, deodată, m-am trezit în faţa altui prozator, stăpân pe „temele şi mijloacele” sale. Doar el ştie cum s-au petrecut aceste avataruri.

Iustin stătea pe vene şi visa. Nu era o poziţie grozavă, fiindcă simţea deja mii de ace împungându-i pe dinăuntru muşchii picioarelor, dar la ideea ce-i venise merita să rumege pe îndelete. Nu-l mai deranja nici insecta ce i se căţărase pe laba piciorului stâng, nici foşnetul frunzelor uscate de porumb, nici măcar faptul că de undeva din spate se auzeau paşii cuiva. Şi cum să-i mai pese când o maratonistă s-a oprit la Londra în plină cursă, s-a uşurat de faţă cu mii de spectatori, şi-a reluat cursa şi a câştigat un milion de dolari?