Get Adobe Flash player

Proză scurtă

Adevăratul sfârșit al WWII


Moș Paia luʹ Păsulă1 se așeză greoi pe băncuța de la poartă. Își sprijini bâta cârnă de scândura groasă, de salcâm. Apoi scoase din buzunarul de la piept al vechiului sacou, primit de pomană de la văduva notarului din sat, o foaie de hârtie velină, pe care încă se mai vedea scris cu litere de-o șchioapă: „Mein Kampf“. O puse și pe aceasta pe scândură, lângă bâtă, ba, mai mult, să n-o ia vântul, îi îndoi un colț și puse bâta peste ea. În mâna dreaptă ținea deja o frunză de tutun bine uscată. O mototoli cu mare grijă, o acoperi cu stânga și porni să o mărunțească. Mai anul trecut, fuma din pipă, precum Măria Lungă, țiganca aceea înaltă, slabă ca scoaba, care aduna mortăciunile de prin Satu Nou, cea mai tânără mahala a Enadului Mare. Numai că mereu îl enerva băgăul. Vorba vine..., de fapt, frumoasa lui pipă nemțească, cu capac de alamă, găsită pe drumul dintre cartierul german Hibl și cimitirul catolic, fusese zdrobită de copita stânga-față a lui Noni, armăsarul bicăriei românești. Și de-atunci, Paia luʹ Păsulă trecuse pe țigări de producție proprie.

 

Țicneala vremelnică a lui Cuglă văcarul

 

Vestea s-a răspândit fulgerător. A înnebunit Cuglă. Poate nici nu s-ar fi dat prea mare atenție unui asemenea fapt, dacă Măria Lunga nu l-ar fi văzut pe șeful de post ieșind din curtea lui Cuglă. Cum adică să iasă șeful de post din curtea lui Cuglă, văcarul satului? Colac peste pupăză, peste numai un ceas, aceeași Măria Lunga l-a văzut ieșind din aceeași curte pe însuși secretarul de la Sfat. Oamenii au început să murmure, nevenindu-le să creadă. Din acel moment, Măria Lunga și-a scos în uliță scăunelul cu trei picioare, și-a aprins pipa și s-a pus pe așteptat. De unde au ieșit deja doi, trebuie să fie și un al treilea. Viața o învățase că la casa unde i se bagă-n sac doi pui morți, urmează și alții. Intuiția nu a înșelat-o. Spre seară, puțin după ce la biserica nemețească bătuse de șase, de la Cuglă ieși secretarul de partid.

Vinamericanu și micul său verde

Un fior străbătuse atunci întreaga suflare: moș Lae confirmase ceea ce gândiseră cu toții. Până mai ieri, dangătele clopotelor mănăstirii din apropiere nu urcaseră și nu coborâseră niciodată dealurile până-n sat. Nici moș Lae, nu fusese vreodată  dat la televizor. Nici măcar nu avusese televizor. Însă ceea ce conta era faptul că el, Lae, era cel mai bătrân din sat și, mai mult decât atât, cel de-al doilea mare război pe lume îl prinsese dincolo de Mureș, la unguri, în gara feroviară din Măcău, unde văzuse cum jidovii jerpeliți îi înjunghiau pe cei ferchezuiți, fiindcă soldații-i mânau pe toți grămadă în vagoane de marfă și nu de călători. Și tot Lae povestea toamna și numai toamna, când era cinstit dându-i-se prima ștamplă de țuică pentru a vedea dacă era sau nu cazanul reparat cu plumb ori cupru, cum așteptaseră el și moșii săi să vină americanii. N-au ajuns americanii, fiindcă aceștia i-au trimis în locul lor pe ruși. De-atunci, i se și spunea Vinamericanu.

Radiografia unui caz banal

Caschetă pentru întreaga planetă

Iustin stătea pe vene şi visa. Nu era o poziţie grozavă, fiindcă simţea deja mii de ace împungându-i pe dinăuntru muşchii picioarelor, dar la ideea ce-i venise merita să rumege pe îndelete. Nu-l mai deranja nici insecta ce i se căţărase pe laba piciorului stâng, nici foşnetul frunzelor uscate de porumb, nici măcar faptul că de undeva din spate se auzeau paşii cuiva. Şi cum să-i mai pese când o maratonistă s-a oprit la Londra în plină cursă, s-a uşurat de faţă cu mii de spectatori, şi-a reluat cursa şi a câştigat un milion de dolari?

Embargou

Alaiul de câini traversa strada în marş forţat. O „Dacia“ apărută brusc de după colţ frână cu disperare, lăsând în urmă două dungi negre. Speriată, mireasa îşi întoarse pentru o clipă capul şi se refugie cu tot cu alai sub un „Moskvich“ parcat pe trotuar. „La naiba!“ - îşi zise Otto în gând, privind plictisit la câinii ce se pierdeau după colţ. Nu pricepuse niciodată de ce aceştia, atunci când aleargau, o făceau dând impresia că aleargă în lateral, aidoma unor câini handicapaţi. 

Un tramvai cu roţi de gumă

Bandriş zăcea în pat pe spate, cu ochii larg deschişi. O lacrimă apărută din senin deveni deranjantă de două ori: o dată pentru că Bandriş se descoperi pe sine însuşi a fi, de fapt, un mare sentimental, iar pe de altă parte fiindcă ochiul drept îi era acum umed şi nu putea urmări pe albul abia ghicit al peretelui de lângă pat jocul umbrelor unor frunze din liliacul de lângă geam. Îşi apropie dosul palmei de obraz şi se şterse.

Mărirea şi decăderea genialului poet Ţiţu

Se făcea că el, Ţiţu, stătea agăţat de-un zmeu uriaş, făcut din hârtie albastră, de învelit caietele de şcoală şi de pus în geam, să nu intre soarele în casă. De picioare avea legată o sfoară, iar la celălalt capăt al sforii se afla Bică, miliţianul satului. Acesta ba trăgea de sfoară, ba-i dădea drumul şi o forţă nevăzută se părea că-l absoarbe pe bietul Ţiţu spre înaltul unui cer negru, nedefinit. Îi venea să strige la miliţian, să-l lase în pace, că el, Ţiţu, n-a furat de la gospodăria agricolă colectivă nici măcar o pănuşă de porumb.

Traduceri

Promovează acest site

Share this

Sondaj

De unde aţi aflat de acest site?:
  • 6 imagini
  • 216 articole
  • Cine e online

    În acest moment sunt 0 utilizatori şi 1 vizitator online.

    Visitors

    • Total Visitors: 813657
    • Unique Visitors: 26776
    • Registered Users: 7
    • Since: Sâm, 03/05/2016 - 01:48

    Vizitatori din data de 8 mai 2014

    Flag Counter